ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 375/2023

Ședința publică din data de 21 februarie 2023

Asupra recursului de față, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Mehedinți, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal la 29 mai 2018, sub nr. x/2018, reclamanții A. și B., în calitate de reprezentanți legali ai minorei C., D., în nume personal și în calitate de reprezentant legal al minorului E., au chemat în judecată pe pârâta F. S.A. și pe intervenientul G., solicitând obligarea pârâtei F. S.A. la plata sumelor de: 300.000 RON cu titlu de daune morale pentru C., 300.000 RON cu titlu de daune morale pentru D. și 350.000 RON cu titlu de daune morale pentru E..

Totodată, s-a solicitat acordarea penalităților de întârziere în cuantum de 0,2% calculate pentru fiecare zi de întârziere, începând cu data introducerii cererii de chemare în judecată și până la plata efectivă a despăgubirilor, conform art. 37 și 38 din Norma nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 192 C. proc. civ., O.U.G. nr. 54/2016, C. proc. pen., art. 1349, art. 1357, art. 1381, art. 1385, art. 2199, art. 2224 C. civ., Norma A.S.F nr. 23/2014.

Prin sentința nr. 63/2018 din 29 noiembrie 2018, pronunțată de Tribunalul Mehedinți, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2018, a fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamanți, fiind obligată pârâta F. S.A. să plătească 100.000 RON despăgubiri reprezentând daune morale în favoarea minorei C., 100.000 RON despăgubiri reprezentând daune morale în favoarea minorului E. și 80.000 RON despăgubiri reprezentând daune morale în favoarea reclamantei D.. A fost respinsă în rest acțiunea. Totodată, pârâta a fost obligată să plătească reclamanților 900 RON cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe, au formulat apel atât reclamanții, cât și pârâta.

Prin decizia nr. 329/2019 din 14 mai 2019, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă, au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate de reclamanții A. și B., în calitate de reprezentanți legali al minorei C. și D., în nume propriu și în calitate de reprezentant legal al minorului E. și de către pârâta F. S.A. împotriva sentinței primei instanțe.

La 18 iulie 2019, pârâta F. S.A. a declarat recurs principal împotriva deciziei nr. 329/2019 din 14 mai 2019, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă.

La 24 octombrie 2019, reclamanții A. și B., în calitate de reprezentanți legali al minorei C. și D., în nume propriu și în calitate de reprezentant legal al minorului E., au declarat recurs incident împotriva deciziei nr. 329/2019 din 14 mai 2019, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă.

Prin decizia nr. 2326 din 17 noiembrie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a respins, ca nefondat, recursul principal declarat de pârâta F. S.A. împotriva deciziei nr. 329/2019 din 14 mai 2019, pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă.

Prin aceeași decizie, s-a admis recursul incident declarat de reclamanții A. și B., în calitate de reprezentanți legali ai minorei C. și de D., în nume propriu și în calitate de reprezentant legal al minorului E., împotriva aceleiași decizii. S-a casat în parte decizia atacată și s-a trimis cauza aceleiași instanțe, pentru o nouă judecată a apelului reclamanților, fiind menținute dispozițiile privind respingerea apelului declarat de pârâtă.

Dosarul a fost reînregistrat pe rolul Curții de Apel Craiova sub numărul x/2018*.

Prin decizia nr. 438/2021 din 07 iulie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă a admis apelul reclamanților și a fost schimbată în parte sentința primei instanțe, în sensul că a fost obligată pârâta și la plata penalităților în cuantum de 0,2% pe zi de întârziere, calculate de la data introducerii cererii de chemare în judecată - 29.05.2018 și până la plata efectivă a despăgubirilor. De asemenea, intimata-pârâtă a fost obligată la plata sumei de 400 RON către reclamantul A., cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei din urmă decizii, a declarat recurs pârâta F. S.A., în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în tot a deciziei atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată la instanța de apel pentru exonerarea recurentei de la plata penalităților de întârziere de 0,2%/zi de întârziere pentru daunele acordate.

În motivare, recurenta a arătat faptul că despăgubirile pentru accidentul de circulație ce face obiectul prezentului dosar se acordă în conformitate cu prevederile Normei ASF nr. 23/2014.

Totodată, a arată că despăgubirea pe care asigurătorul RCA o poate acorda nu urmează în totalitate despăgubirea pe care persoana vinovată este obligată să o plătească în conformitate cu principiul reparării integrale a prejudiciului, statuat de art. 1349 C. civ.

Solicită a se observa că soluția instanței de apel, de obligare a recurentei la plata penalității de 0,2% pe zi de întârziere este nelegală, având în vedere că aceasta contravine prevederilor art. 37 și art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014.

În continuare, recurenta evocă dispozițiile art. 37 alin. (4) din Norma ASF nr. 23/2014 și art. 38 din aceeași normă, concluzionând că nu poate fi obligată la alte criterii de actualizare a sumelor pretinse în afară de penalitatea prevăzută de lege în cuantum de 0,2% pe zi de întârziere, calculată din a 11-a zi de când a primit hotărârea definitivă prin care a fost obligată la o anumită despăgubire.

Totodată, a învederat că a răspuns solicitării reclamanților de acordare a unor despăgubiri și a transmis acestora oferte de despăgubire, pe care le-a considerat adecvate în această cauză, astfel că nu poate fi obligată la penalități de întârziere. De asemenea, a mai susținut că despăgubirea nu este certă, pentru a putea fi obligată la penalități de întârziere.

La 22 octombrie 2021, intimații-reclamanți au depus, în termen legal, întâmpinare, prin care au invocat excepția nulității recursului pentru lipsa unor motive de nelegalitate, formulând, totodată, și apărări pe fondul cauzei.

La 14.11.2021, recurenta a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apărărilor invocate prin întâmpinare și admiterea recursului așa cum a fost formulat.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, prin raport reținându-se nulitatea recursului.

Prin încheierea din 11 octombrie 2022, raportul a fost comunicat părților, care au fost înștiințate asupra faptului că pot depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

Față de raportul comunicat, niciuna dintre părți nu a înțeles să își manifeste poziția procesuală prin formularea unui punct de vedere.

Prin rezoluția din 25 noiembrie 2022, a fost stabilit termen la 21 februarie 2023, în vederea examinării admisibilității recursului, în complet de filtru.

Examinând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) raportat la art. 493 alin. (5) C. proc. civ., excepția nulității recursului reținută prin raport, Înalta Curte urmează a o admite pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni: motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat", iar potrivit art. 486 alin. (3) teza I din același act normativ, "mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c)-e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității".

Totodată, potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., "aceeași sancțiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Din analiza coroborată a dispozițiilor legale anterior evocate, rezultă că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază și dezvoltarea acestora, astfel încât să poată fi încadrate în cel puțin unul din motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.. În caz contrar, neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute de legea procesual civilă este sancționată cu anularea recursului.

Soluția la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, în care se examinează numai conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Așadar, pentru a se putea considera că recursul este motivat, autorul căii extraordinare de atac trebuie să arate în ce constă nelegalitatea hotărârii pe care a atacat-o, iar criticile de nelegalitate dezvoltate să fie susceptibile de a fi încadrate în cel puțin unul dintre motivele limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

În speță, sub un prim aspect, se constată că recursul a fost întemeiat și pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Textul de lege corespunzător acestui motiv de casare consacră ipoteze diferite ale aceluiași motiv de recurs - nemotivarea hotărârii - atunci când o hotărâre nu este motivată, când hotărârea cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Având în vedere ipotezele prevăzute de acest motiv de recurs, Înalta Curte constată că recurenta nu a formulat nicio critică care să vizeze un eventual viciu al motivării în cele trei ipoteze prevăzute de motivul de casare mai sus amintit.

Prin urmare, față de argumentele arătate, Înalta Curte constată că recurenta a invocat în mod formal motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Nici celelalte critici formulate, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu sunt veritabile critici de nelegalitate.

Recurenta se rezumă la a indica norme legale pretins a fi fost nesocotite de instanța de apel, însă, pentru a putea declanșa un veritabil control de legalitate, este necesar nu numai ca autorul recursului să indice norma de drept pretins a fi fost nesocotită/încălcată/interpretată eronat, ci acesta trebuie să arate, în concret, și în ce mod instanța de apel a nesocotit acea normă.

Or, în lipsa unei motivări a criticii formulate, care să vizeze considerentele pe care instanța și-a întemeiat soluția, trimiterea pe care o face recurenta la conținutul unor texte normative nu reprezintă o motivare aptă să declanșeze un control de legalitate în această etapă procesuală.

Mai mult decât atât, criticile subsumate acestui motiv de nelegalitate sunt și străine de argumentele instanței de apel.

În concret, deși instanța de apel a statuat că:

"În ce privește apărarea pârâtei, în sensul că avea obligația de a plăti despăgubiri în 10 zile de la primirea unei hotărâri definitive cu privire la suma datorată conform art. 37 alin. (4) din Norma ASF NR. 23/2014, Curtea constată că, în speță, nu ne aflăm în această ipoteză, ci în situația prevăzută de art. 37 alin. (1) și (2), scadența obligației de plată fiind la expirarea celor 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat. Dispozițiile alin. (4) sunt aplicabile doar în situația în care asigurătorul, în funcție de circumstanțele cauzei, nu putea trage concluzii cu privire la cuantumul prejudiciilor produse, ceea ce nu este cazul în speță, aceasta chiar evaluând despăgubirile în răspunsul oferit după expirarea termenului legal", recurenta reia susținerile făcute în apel, care au primit un răspuns prin decizia atacată, fără a aduce nici un argument în combaterea considerentelor instanței de apel, ca și cum acestea nici nu ar fi existat.

Cu alte cuvinte, recurenta nu critică aplicarea legii în raport cu situația reținută de instanța de apel, potrivit căreia asiguratorul a făcut oferta de despăgubire după expirarea termenului de 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat, ci susține că au fost aplicate greșit normele de drept material plecând însă de o premisă de fapt diferită, anume că și-ar fi îndeplinit corespunzător obligația de a face oferta de despăgubire.

Așa fiind, Înalta Curte reține că recurenta-pârâtă nu a formulat veritabile critici de nelegalitate care să vizeze decizia atacată și care să permită, astfel, exercitarea controlului de legalitate în această fază procesuală din perspectiva motivelor de casare reglementate de art. 488 C. proc. civ.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, având în vedere și inexistența motivelor de ordine publică care să impună aplicarea art. 489 alin. (3) C. proc. civ., în temeiul art. 486 alin. (3) coroborat cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ. și raportat la art. 493 alin. (5) din același act normativ, va anula recursul declarat de recurenta-pârâtă F. S.A. împotriva deciziei nr. 438/2021 din 7 iulie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-pârâtă F. S.A. împotriva deciziei nr. 438/2021 din 7 iulie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 21 februarie 2023.