ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2326/2020

Ședința publică din data de 17 noiembrie 2020

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Mehedinți, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal la 29 mai 2018, reclamanții A. și B., în calitate de reprezentanți legali ai minorei C., D., în nume personal și în calitate de reprezentant legal al minorului E., au chemat în judecată pe pârâta F. S.A. și intervenientul G., solicitând obligarea pârâtei F. S.A. la plata sumelor de 300.000 RON cu titlu de daune morale pentru C., 300.000 RON cu titlu de daune morale pentru D. și 350.000 RON cu titlu de daune morale pentru H..

Totodată, s-a solicitat acordarea penalităților de întârziere în cuantum de 0,2% calculate pentru fiecare zi de întârziere, începând cu data introducerii cererii de chemare în judecată și până la plata efectivă a despăgubirilor, conform art. 37 și 38 din Norma nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 192 C. proc. civ., O.U.G. nr. 54/2016, C. proc. pen., art. 1349, art. 1357, art. 1381, art. 1385, art. 2199, art. 2224 C. civ., Norma nr. 23/2014 a A.S.F.

Prin sentința nr. 63/2018 din 29 noiembrie 2018, pronunțată de Tribunalul Mehedinți, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamanți, fiind obligată pârâta S.C. F. S.A. să plătească 100.000 RON despăgubiri reprezentând daune morale în favoarea minorei C., 100.000 RON despăgubiri reprezentând daune morale în favoarea minorului H. și 80.000 RON despăgubiri reprezentând daune morale în favoarea reclamantei D.. A fost respinsă în rest acțiunea. A fost obligată pârâta să plătească reclamanților 900 RON cheltuieli de judecată.

În ceea ce privește dreptul reclamanților de a solicita despăgubiri, tribunalul a reținut că acesta rezultă din prevederile art. 49-50 din Legea nr. 136/1995 și din împrejurarea că autoturismul condus de intervenientul G. era asigurat RCA la pârâta F. S.A., reclamanții adresându-se mai întâi asigurătorului în vederea acoperirii voluntare a prejudiciului, însă fiind nemulțumiți de cuantumul despăgubirilor primite, au formulat cererea dedusă judecății.

Referitor la daunele morale, tribunalul a reținut că, ținându-se cont de jurisprudența în materie, precum și de principiul echității, se impune necesitatea găsirii unui just echilibru, astfel încât suma acordată să nu reprezinte o îmbogățire fără justă cauză a reclamanților, dar nici să aibă un caracter pur simbolic. Fiind de necontestat vătămările suferite de reclamanți, tribunalul a constatat că suma de bani acordată cu titlu de daune morale este necesară pentru a le ușura ori compensa, în măsura posibilă, suferințele pe care le-au îndurat, dar și pe care trebuie să le mai îndure, având în vedere faptul că acestea se resimt și în prezent, chiar dacă într-o formă mai atenuată, la mai mult de 2 ani de la producerea accidentului.

Ca atare, s-a reținut că sumele de 100.000 RON acordate reclamantei C., 100.000 RON acordate reclamantului H. și 80.000 RON acordate reclamantei D., sunt suficiente pentru a repara un prejudiciu nepatrimonial rezultat din punct de vedere al consecințelor negative suferite de acești reclamanți în plan psihic și fizic și al intensității percepției consecințelor vătămării îndeosebi pentru cei doi minori, reclamanții C. și H.. S-a reținut că, acordate în acest cuantum, daunele morale își păstrează caracterul de "satisfacție echitabilă", nefiind deturnate de la scopul și finalitatea prevăzute de lege, spre a deveni un folos material injust, fără justificare cauzală în prejudiciul suferit și consecințele acestuia.

Cât privește petitul privind obligarea pârâtei la plata unor penalități de 0,2% pe zi de întârziere în conformitate cu art. 37 și 38 din Norma nr. 23/2014 s-a reținut că, în condițiile în care despăgubirile nu au fost cuantificate în mod voluntar de către părți, acestea înțelegând să apeleze la instanța judecătorească pentru stabilirea lui, acesta este prematur formulat până la momentul obținerii unei hotărâri judecătorești definitive în conformitate cu art. 37 alin. (4) din norma respectivă, astfel încât a fost respins ca atare.

Prin decizia nr. 329/2019 din 14 mai 2019, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă au fost respinse ca nefondate apelurile declarate de reclamanții A. și B., în calitate de reprezentanți legali al minorei C. și D., în nume propriu și în calitate de reprezentant legal a minorului H. și de către pârâta S.C. F. S.A.

Instanța de apel a reținut că, atât apelanții reclamanți cât și apelanta pârâtă, critică modalitatea de apreciere a cuantumului sumelor acordate cu titlu de daune morale, reclamanții considerând prea mici sumele stabilite cu acest titlu, iar pârâta solicitând diminuarea acestora în raport cu jurisprudența altor instanțe astfel cum aceasta a fost sintetizată în "Ghidul pentru soluționarea daunelor morale", elaborat de Fondul de Protecție a Victimelor Străzii.

Cu privire la acest aspect, instanța de apel a arătat că, în cazul daunelor produse prin accidente de autovehicule survenite în anul 2016, asigurații sunt despăgubiți conform Normelor ASF nr. 23/2014, care prevede că asigurătorul RCA are obligația de a despăgubi partea prejudiciată pentru prejudiciile suferite în urma accidentului produs cu respectarea limitelor de despăgubire prevăzute în contractul de asigurare RCA, în condițiile în care evenimentul asigurat s-a produs în perioada de valabilitate a contractului RCA, inclusiv pentru prejudicii fără caracter patrimonial.

Instanța de apel a reținut că prin raportare la consecințele negative suferite pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, dar și la criteriul echității, stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente prejudiciului nepatrimonial la suma de 100.000 RON pentru fiecare dintre minori, respectiv 80.000 RON pentru reprezentantul legal victimă a accidentului, este justă și echitabilă, fiind în măsură să compenseze și să asigure o alinare a traumelor psihice suferite, dar și a prejudiciului estetic, de agrement și juvenil, fără a tinde către o îmbogățire fără justă cauză a lor.

În aceste condiții, s-a reținut ca nefondată atât critica apelanților reclamanți privitoare la necesitarea acordării unor daune morale într-un cuantum mai ridicat, întrucât astfel s-ar ajunge la o îmbogățirea fără justă cauză a acestora, dar și critica apelantei pârâte, dezvoltările jurisprudențiale indicate de către aceasta nefiind de natură să înlăture competența judecătorului de a realiza propria apreciere asupra criteriilor de acordare a daunelor morale.

În ceea ce privește cea de-a doua critică adusă sentinței apelate respectiv greșita soluționare a cererii privind obligarea pârâtei la plata de penalități de întârziere, instanța de apel a reținut că, dintr-o interpretare coroborată a dispozițiilor art. 37 și 38 din Norma ASF nr. 23/2014, acordarea de despăgubiri de către asiguratorul RCA în cazul producerii unui accident poate fi realizată fie prin acord între părțile implicate, fie în urma unui proces civil finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, procedurile de urmat în cele două situații fiind distinct reglementate.

Cum în cauză, la notificarea apelantei pârâte de către apelanții reclamanți în luna mai 2017, aceasta a răspuns printr-o ofertă de despăgubire care nu a fost acceptatăurmarea fiind declanșarea litigiului civil, instanța de apel a reținut că stabilirea despăgubirilor prin hotărâre judecătorească are ca efect faptul că obligația apelantei pârâte de plată a despăgubirilor va deveni certă și exigibilă abia la momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătorești. În consecință, debitorul obligației de plată a despăgubirilor datorează penalități de întârziere după 10 zile de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească.

În aceste condiții, s-a constatat că,în mod corect, prima instanță a reținut caracterul prematur al cererii privind obligarea apelantei pârâte la plata de penalități de întârziere, întrucât la momentul promovării cererii, obligația principală nu fusese încă stabilită în sarcina apelantei pârâte, prin urmare termenul de la care urmează sp fie percepute penalități de întârziere nu poate fi determinat.

La 18 iulie 2019, pârâtă S.C. F. S.A. a declarat recurs principalîmpotriva deciziei nr. 329/2019 din 14 mai 2019, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă.

În motivarea recursului întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a solicitat admiterea căii extraordinare de atac, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel pentru a se dispune reducerea daunelor morale acordate în cauză până la cuantumul de 16.000 RON pentru fiecare reclamant, în concordanță cu ofertele de despăgubire transmise acestora de societatea pârâtă în procedura de soluționare amiabilă a litigiului.

Recurenta-pârâtă a susținut că valoarea daunelor morale se stabilește în conformitate cu legislația și jurisprudența din Romania, potrivit art. 50 alin. (1) din Ordinul C.S.A. nr. 23/2014.

S-a arătat că jurisprudență și în doctrină s-a reținut că daunele nepatrimoniale nu sunt destinate să repună partea vătămată în situația anterioară săvârșirii infracțiunii, ci reprezintă o compensare patrimonială a prejudiciului de ordin moral suferit de parte, neputând fi vorba nici de reparație integrală ci de a-i procura victimei satisfacții de ordin moral susceptibile a înlocui valoarea de care a fost privată.

Daunele morale acordate depășesc media jurisprudenței și nu țin seama de faptul că stabilirea lor trebuie să se facă în mod echitabil și proporțional cu urmările accidentului, având în vedere că ele au rolul de a compensa pierderea produsă, fără a constitui o sursă de îmbogățire.

Recurenta-pârâtă a arătat că, în general, cuantumul lor este dificil de stabilit, iar instanței de judecată îi revine misiunea ca, la calculul sumelor ce vor fi acordate cu acest titlu, să țină seama de efectul compensatoriu pe care asemenea sume trebuie să îl aibă, iar nicidecum ca aceste sume să se constituie în amenzi excesive pentru autorii daunelor ori venituri nejustificate pentru victime.

La 24 octombrie 2019, reclamanții A. și B., în calitate de reprezentanți legali al minorei C. și D., în nume propriu și în calitate de reprezentant legal a minorului H. au declarat recurs incident împotriva deciziei nr. 329/2019 din 14 mai 2019, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă.

În motivarea recursului-incident, reclamanții au susținut, cu privire la cuantumul daunelor acordate, că acestea nu acoperă suferința și prejudiciile aduse odată cu producerea accidentului.

Reclamanții au arătat că, în cauză, criteriile de apreciere a instanței pentru stabilirea cuantumului sumelor ce se constituie ca despăgubiri cu titlu de daune morale nu sunt și nu pot fi riguros stabilite în lege, dar în același timp, stabilirea în concret a unor astfel de sume nu poate fi rezultatul aprecierii discreționare a instanței.

Prin urmare, recurenții-reclamanți au apreciat că daunele acordate de instanța de apel nu sunt suficiente raportat la suferința pricinuită și consecințele asupra vieții sociale și personale ale victimei.

Pentru cuantificarea prejudiciului moral suferit de apelante, trebuie avute în vedere consecințele negative suferite în plan psihic, importanța valorilor lezate, măsura lezării lor, stilul de viață anterior, modul în care se reflecta suferința pricinuită în viața de zi cu zi.

În aceste circumstanțe, având în vedere impactul negativ major pe care un astfel de eveniment îl are asupra calității vieții, recurenții-reclamanți au precizat că sumele acordate de instanța de apel cu titlu de daune morale sunt insuficiente, raportat la jurisprudența instanțelor din Romania.

Recurenții-reclamanți au mai criticat decizia instanței de apel pentru respingerea capătului de cerere vizând penalitățile.

În acest sens, s-a învederat că reclamanții au solicitat obligarea pârâtei la plata despăgubirilor în calitatea sa de asigurător RCA la data de 25 mai 2017, respectiv 16 mai 2017, anexând toate documentele necesare stabilirii prejudiciului și a persoanei responsabile, iar raportat la faptul ca pârâta nu și-a îndeplinit obligațiile în termenele prevăzute la art. 37 și art. 38 din Norma nr. 23/2014 a A.S.F. rezultă reaua-credință a acesteia, motiv pentru care se impune obligarea acesteia la plata penalităților începând cu data introducerii acțiunii și până la data plății efective.

La 23 octombrie 2019, în termen legal, reclamanții au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului declarat de pârâtă, având în vedere că daunele morale au fost acordate într-un cuantum redus, raportat la vătămările suferite de reclamanți.

La 26 noiembrie 2019 a formulat întâmpinareși pârâta, prin care a solicitat respingerea recursului declarat de reclamanți, apreciind că instanța de apel a acordat daune morale peste limita impusă de jurisprudența din România.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din 31 martie 2020, constatând întrunite condițiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., instanța a dispus comunicarea raportului către părțile cauzei, pentru a se depune punctele de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede art. 493 alin. (4) C. proc. civ., însă părțile nu au înțeles să-și exerciate acest drept.

Prin încheierea din 21 iulie 2020 au fost admise în principiu recursul principal declarat de pârâta S.C. F. S.A. și recursul incident declarat de reclamanții A. și B., în calitate de reprezentanți legali ai minorei C. și D., în nume propriu și în calitate de reprezentant legal al minorului H., împotriva deciziei nr. 329/2019 din 14 mai 2019, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă.

Înalta Curte, examinând decizia recurată, în limitele controlului de legalitate prevăzut de art. 483 alin. (3) C. proc. civ.,reține că recursul principal declarat pârâta S.C. F. S.A este nefondat pentru considerentele expuse în continuare.

În motivarea recursului întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a solicitat admiterea căii extraordinare de atac, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel pentru a se dispune reducerea daunelor morale acordate în cauză în cuantum de 16.000 RON pentru fiecare reclamant, în concordanță cu ofertele de despăgubire transmise acestora de societatea pârâtă în procedura de soluționare amiabilă a litigiului, susținând că valoarea daunelor morale se stabilește în conformitate cu legislația și jurisprudența din Romania, potrivit art. 50 alin. (1) din Ordinul C.S.A. nr. 23/2014.

Referitor la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel nu a avut în vedere că stabilirea daunelor morale trebuie să se facă în mod echitabil și proporțional cu urmările accidentului.

Potrivit prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii instanța trebuie să arate motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, anume atât motivele pentru care s-au admis, cât și motivele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Din perspectiva motivului de nelegalitate invocat, se observă că instanța de apel a expus detaliat motivele pentru care a apreciat temeinică și legală soluția pronunțată de prima instanță în ceea ce privește cuantumul daunelor morale acordate.

Astfel, verificând modul de aplicare în cauză a principiului echității în privința despăgubirilor morale acordate de prima instanță, principiu care are în vedere necesitatea ca persoana vătămată să primească o satisfacție echitabilă pentru prejudiciul moral suferit, cu efecte compensatorii, dar în același timp, despăgubirile să nu reprezinte amenzi excesive pentru autorii prejudiciului și nici venituri nejustificate pentru victime, instanța de apel a reținut că, despăgubirile acordate respectă acest principiu fiind avute în vedere consecințele negative suferite de reclamanți pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării.

Prin urmare, se constată că instanța de apel a argumentat soluția pronunțată cu respectarea cerințelor art. 425 C. proc. civ., indicând motivele pentru care a reținut temeinicia sumelor acordate cu titlu de daune morale, precum și criteriile ce au fost avute în vedere la aprecierea cuantumului acestora, decizia atacată conținând elementele care fac posibil controlul hotărârii în calea de atac, motivarea fiind clară și concisă.

Referitor la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. recurenta-pârâtă a susținut că valoarea daunelor morale se stabilește în conformitate cu legislația și jurisprudența din Romania, potrivit art. 50 alin. (1) din Ordinul C.S.A. nr. 23/2014 însă instanța de apel nu a respectat aceste dispoziții acordând despăgubiri morale care depășesc media jurisprudenței și nu țin seama de faptul că stabilirea lor trebuie să se facă în mod echitabil și proporțional cu urmările accidentului.

Potrivit art. 50 alin. (1) din Ordinul C.S.A. nr. 23/2014 despăgubirile pentru daune morale în cazul decesului unor persoane se acordă în conformitate cu legislația și jurisprudența din România.

Prin urmare, Înalta Curte constată că instanța de apel a arătat că instanțele naționale atunci când au avut de soluționat cauze similare celei de față, s-au raportat nu numai la criteriile de evaluare prestabilite de legislația națională, ci au avut în vedere și o judecată în echitate prin raportare și la consecințele negative suferite de reclamanți urmare a evenimentului rutier. Toate aceste aspecte, circumstanțiate situației particulare deduse judecății, au fost expuse în raționamentul logico-juridic al soluției pronunțate în ceea ce privește determinarea despăgubirilor, menite să asigure o reparație justă și echitabilă a prejudiciului suferit de reclamanți.

Examinând decizia atacată, raportat la criteriile de evaluare a prejudiciului valorificate de către recurenții-reclamanți, Înalta Curte constată că acestea au fost avute în vedere de instanța de apel, adaptate la situația particulară a cauzei.

Cuantificarea despăgubirilor, în aplicarea acestor criterii, nu este supusă însă cenzurii instanței de recurs, potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., aceasta ținând de temeinicia și nu de legalitatea hotărârii.

În consecință, față de cele menționate anterior, Înalta Curte reține că nu esteincidentîn cauză art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., deoarece la stabilirea cuantumului daunelor morale instanța a avut în vedere atât criteriile oferite de doctrină și jurisprudență, cât și circumstanțele factuale ale cauzei menite să asigure o reparație justă și echitabilă a prejudiciului suferit de reclamanți.

Înalta Curte, examinând decizia recurată, în limitele controlului de legalitate prevăzut de art. 483 alin. (3) C. proc. civ., în ceea ce privește recursul incident declarat de reclamanții A. și B., în calitate de reprezentanți legali ai minorei C. și D., în nume propriu și în calitate de reprezentant legal al minorului H., constată că acesta este fondat, în limitele și potrivit considerentelor expuse în continuare, fiind incident în cauză motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În motivarea recursului incident, recurenții-reclamanți au susținut, cu privire la cuantumul daunelor acordate, că nu sunt corelate cu suferința și prejudiciile produse de accident.

Referitor la această critică formulată și prin recursul principal, dar din perspectiva pârâtei, Înalta Curte reține faptul că examinarea cuantumului despăgubirilor nu este supusă cenzurii instanței de recurs întrucât acest aspect are în vederenetemeinicia și nu legalitatea hotărârii, prin urmare această critică formulată de recurenții-reclamanți va fi înlăturată pentru aceleași considerente.

Înalta Curte, va reține ca fondată critica recurenților-reclamanți în privința respingerii ca prematur a capătului de cerere vizând penalitățile.

Potrivit art. 38 din Norma nr. 23/2014,dacă asigurătorul RCA nu își îndeplinește obligațiile în termenele prevăzute la art. 37 sau și le îndeplinește defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, se aplică o penalizare de 0,2%, calculată pentru fiecare zi de întârziere, la întreaga sumă de despăgubire cuvenită sau la diferența de sumă neachitată, care se plătește de asigurător.

Recurenții-reclamanți au solicitat aplicarea acestui text de lege de la data introducerii acțiunii până la plata efectivă a despăgubirilor, capătul de cerere fiind respins ca prematur de prima instanță, soluție menținută în apel cu motivarea că, prealabil solicitării penalităților, reclamanții trebuie să obțină o hotărâre definitivă pe fondul pretențiilor.

Verificând legalitatea modului de soluționare a capătului de cerere privind plata penalităților de întârziere, Înalta Curte reține că, deși instanța de apel a examinat dispozițiile legale înscrise în art. 38 din Ordinul C.S.A. nr. 23/2014 a statuat eronat în privința momentului de la care pot fi acordate penalitățile de întârziere solicitate în cauză.

Astfel, în mod greșit s-a reținut că, întrucât neacceptarea ofertei de despăgubire de către reclamanți a declanșat procedura judiciară de acordare a despăgubirilor, penalitățile nu vor putea fi calculate decât după obținerea unei hotărâri judecătorești.

Această interpretare este contrară dispozițiilor art. 38 din Ordinul CSAnr. 23/2014 care instituie obligația de a plăti penalități de întârziere persoanelor prejudiciate, pentru fiecare zi de întârziere, în cazul în care nu este respectată obligația de plată a despăgubirii în termenul stipulat, așadar de la data la care obligația principală devine scadentă.

Din interpretarea dispozițiilor legale analizate rezultă că penalitățile de întârziere reprezintă acea sancțiune instituită pentru conduita culpabilă a asigurătorului pentru neîndeplinirea obligațiilor de plată la scadență, acestea calculându-se pentru fiecare zi de întârziere din suma de despăgubire cuvenită.

Drept consecință, ca natură juridică, penalitățile de întârziere se circumscriu unor obligații accesorii ale sumei stabilite cu titlu de despăgubire, rațiunea consacrării unei atare sancțiuni având scopul de a contribui la descurajarea neconformării asigurătorului la obligațiile care îi revin.

Or, din considerentele expuse anterior cu referire la natura și regimul juridic al penalităților de întârziere și având în vedere criticile formulate, Înalta Curte reține că exercitarea controlului judiciar de legalitate nu poate fi realizat în în condițiile în care instanța de apel nu a analizat pe fond cererea reclamanților de obligare a pârâtei la plata penalităților ci a respins-o ca prematură.

Având în vedere că anterior demarării procedurii jurisdicționale, reclamanții au solicitat pârâtei plata despăgubirilor, se impune a se examina măsura în care obligațiilepârâtei au fost aduse la îndeplinire, întrucât nesocotirea obligațiilor privind respectarea termenelor de soluționare sau de plată ar eluda textul normativ evocat și ar prelungi durata rezonabilă de stabilire a despăgubirii și de indemnizare efectivă a persoanelor păgubite datorită comportamentului ilicit al asigurătorului.

În consecință, numai în baza unei situații factuale certe și în temeiul dispozițiilor legale speciale în materie, se va putea reține, în funcție de ipoteza de fapt constatată, momentul în raport cu care pârâta are obligația să plătească penalitățile ca urmare a comportamentului culpabil manifestat de aceasta.

În legătură cu momentul de la care sunt datorate penalitățile de întârziere sunt relevante considerentele Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 86/2017 pronunțată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în ceea ce privește aplicabilitatea dispozițiilor art. 38 din Norma Autorității de Supraveghere Financiară nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, cu modificările și completările ulterioare, în acțiunile formulate în contradictoriu cu asigurătorul RCA de către asigurătorul persoanei păgubite, care se subrogă acesteia potrivit dispozițiilor art. 58 alin. (2) din același act normativ, care se aplică mutatis mutandis în cauză.

Astfel, Înalta Curte a reținut că daunele-interese moratorii sunt despăgubirile în bani care reprezintă echivalentul prejudiciului cauzat creditorului prin întârzierea executării obligației de către debitor iar prin dispozițiile art. 38 din Norma nr. 23/2014 a Autorității de Supraveghere Financiară privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, au fost evaluate legal daunele-interese moratorii cuvenite persoanei prejudiciate prin neîndeplinirea în termenele prevăzute de lege a obligațiilor ce îi revin asigurătorului RCA, cu consecința prevăzută de art. 1.535 alin. (1) din C. civ., constând în inexistența obligației creditorului de a face dovada existenței și întinderii prejudiciului. În plus, cuantumul daunelor-interese moratorii, stabilit legal, este unul fix, astfel încât el nu poate fi modificat prin proba faptului că prejudiciul creditorului este mai mic.

Daunele-interese moratorii evaluate legal de art. 38 se circumscriu atât sferei obligațiilor care au ca obiect prestația de a da o sumă de bani, cât și obligațiilor de a face care pot fi evaluate în bani. În esență, se sancționează nesoluționarea cererii de despăgubire în termenele legale, precum și neplata despăgubirilor în termenele defipte de lege, atât în cazul în care cererea de despăgubire este formulată de persoana prejudiciată, cât și atunci când o atare cerere este înaintată de asigurătorul de bunuri. Daunele-interese reprezintă așadar, mijlocul juridic ofensiv pus la dispoziția creditorului pentru a obține aceeași prestație, iar acestea sunt datorate de către debitor după regula de drept comun prevăzută de art. 1.535 alin. (1) din C. civ., respectiv din ziua scadenței obligației de plată.

În raport cu aceste considerente, rezultă că, în virtutea caracterului accesoriu al creanței principale, penalitățile sunt datorate de la scadența obligației principale de plată, moment care urmează să fie stabilit de instanța de apel în urma probelor administrate.

Pentru considerentele expuse, reținând incidența motivului de casare înscris în art. 488 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va admiterecursul incident declarat de reclamanții A. și B., în calitate de reprezentanți legali ai minorei C. și de D., în nume propriu și în calitate de reprezentant legal al minorului H., în baza art. 496 alin. (2) și 497 C. proc. civ., va dispune casarea în parte a deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului reclamanților sub aspectul verificării modului de soluționare a capătului de cerere privind obligarea la plata penalităților de întârziere relativ la sumele acordate cu titlu de despăgubiri morale, urmând a se avea în vedere cele relevate prin prezenta decizie. Se vor menține restul dispozițiilor deciziei reculate, reținând că celelalte critici de nelegalitate nu sunt fondate.

Totodată, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge ca nefondat recursul principal declarat de pârâta S.C. F. S.A.împotriva deciziei nr. 329/2019 din 14 mai 2019, pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul principal declarat de pârâta S.C. F. S.A.împotriva deciziei nr. 329/2019 din 14 mai 2019, pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă.

Admite recursul incident declarat de reclamanții A. și B., în calitate de reprezentanți legali ai minorei C. și de D., în nume propriu și în calitate de reprezentant legal al minorului H., împotriva aceleiași decizii.

Casează în parte decizia atacată și trimite cauza pentru o nouă judecată a apelului reclamanților,aceleiași instanțe.

Menține dispozițiile privind respingerea apelului declarat de pârâtă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 17 noiembrie 2020.