ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2300/2023

Ședința publică din data de 2 noiembrie 2023

Asupra recursurilor de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța, secția a II-a civilă la 22 octombrie 2018 sub nr. x/2018, reclamantele A. și B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A. și intervenientul forțat D. au solicitat obligarea acesteia la plata sumelor de 400.000 RON cu titlu de daune morale pentru A. și de 100.000 RON cu titlu de daune morale pentru B., la plata penalităților de întârziere în cuantum de 0,2 % calculate pentru fiecare zi de întârziere, solicitând ca plata penalităților să se facă începând cu data introducerii cererii de chemare în judecată până la plata efectivă a despăgubirilor, conform art. 37 și 38 din Ordinul CSA nr. 5/2010 pentru punerea în aplicare a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 1192 din 11 iulie 2019 pronunțată de Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă a fost respinsă excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâta S.C. C. prin întâmpinare.

A fost admisă în parte cererea de chemare în judecată și s-a dispus obligarea pârâtei S.C. C. S.A. către reclamanta A. la plata sumei de 400.000 RON și către reclamanta B. la plata sumei de 100.000 RON, reprezentând daune morale.

De asemenea, pârâta S.C. C. S.A. a fost obligată către reclamantele A. și B. la plata penalităților de întârziere de 0,1 % calculate pentru fiecare zi de întârziere, de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești și până la data plății efective, precum și la plata sumei de 4.352 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

C. S.A. a declarat apel împotriva sentinței civile nr. 1192 din 11 iulie 2019, pe care a apreciat-o nelegală din perspectiva soluției dată excepției prescripției dreptului material la acțiune, precum și soluția privind daunele morale acordate reclamantelor A. și B..

Prin decizia civilă nr. 639 din 12 decembrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis apelul promovat de pârâta C. S.A. împotriva sentinței civile nr. 1192 din 11 iulie 2019 pronunțată de Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă în dosar nr. x/2018, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins ca prescrisă acțiunea exercitată de reclamante.

Împotriva acestei decizii, reclamanta A. a declarat recurs.

Prin decizia civilă nr. 2204 din 20 octombrie 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 639 din 12 decembrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, pe care a casat-o și a dispus trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel.

Prin decizia civilă nr. 304 din 16 septembrie 2022 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă de Insolvență și Litigii cu Profesioniștii și Societăți a fost admis apelul promovat de pârâta C. S.A. împotriva sentinței civile nr. 1192 din 11 iulie 2019 pronunțată de Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a redus cuantumul daunelor morale la plata cărora va fi obligată pârâta C. S.A. către reclamanta A., de la 400.000 RON, la suma de 250.000 RON, fiind menținute restul dispozițiilor sentinței civile apelate.

Împotriva acestei decizii, reclamanta A. și pârâta C. S.A. au declarat recurs.

Recursul declarat de reclamanta A..

Prin recursul declarat de reclamanta A., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., s-a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, în sensul restituirii cauzei către instanța de apel, în vederea admiterii acțiunii relativ la A. și obligarea pârâtei la plata sumei de 400.000 RON și nu doar 250.000 RON, cum eronat a dispus instanța de apel.

In argumentarea memoriului de recurs, recurenta susține că hotărârea cuprinde motive străine de natura cauzei, fiind totodată încălcate și aplicate greșit normele de drept material, relativ la răspunderea civilă delictuală.

In acest context, se arată că polița de asigurare are valoare de despăgubire de circa 6.000.000 Euro, sumă ce ar fi putut fi solicitată dacă s-ar fi dorit o îmbogățire fără justă cauză, însă în cazul de față, s-a solicitat doar ce li se cuvenea, respectiv suma de 400.000 RON, pe care instanța de apel, la susținerea pârâtei, a apreciat-o exagerată.

Totodată, trebuie avut în vedere și faptul că, în cauza penală cu nr. x/2013 a Curții de Apel Constanta, tatălui defunctei - respectiv numitului E. i-au fost acordate daune morale în cuantum de 70.000 Euro, în contextul în care suferințele tatălui victimei sunt evident mai diminuate față de suferințele mamei victimei - care a născut copilul și de care a avut grijă timp de 19 ani si mai ales în ultimii 6 ani de zile, de când, în urma divorțului s-a îngrijit singură de defunctă, fiind ajutat doar de bunica maternă.

Ori, dacă tatălui defunctei i-au fost acordate daune morale în cuantum de 70.000 Euro, se confirmă încă o dată subiectivismul/tendențiozitatea instanței de apel, care la îndemnul pârâtei a considerat că mamei victimei i s-ar cuveni o sumă mai mică cu circa 30% decât tatălui victimei, ceea ce atestă faptul că această hotărâre cuprinde motive străine de natura cauzei, fiind totodată încălcate și aplicate greșit normele de drept material, relativ la răspunderea delictuală.

Tot în același context, trebuie avute în vedere motivele reținute de instanța de fond în privința daunelor morale, în sensul că acestea sunt justificate pe deplin, raportat la traumele prin care a trecut și trece reclamanta, ca urmare a morții neașteptate a victimei.

Așadar, deși raportat la dispozițiile legale nu era nevoie a proba daunele morale, cu toate acestea suferințele reclamantei sunt naturale, întrucât tragedia produsă i-a schimbat starea de spirit după accident, spre deosebire de starea psihică dinainte de producerea tragediei, context în care urmează să fie înlăturate considerentele tendențioase ale instanței de fond preluate de la pârâtă, care nu face decât să privească prezenta cauza decât din punct de vedere economic, încercând tot felul de tertipuri, doar să nu plătească.

În acest context, se susține că daunele morale trebuie să amelioreze suferința, iar cuantumul acestora trebuie să fie în măsură să amelioreze suferința cumplită a reclamantei.

In atare condiții, dacă s-ar da curs susținerii instanței de apel, care la rândul său a preluat aprecierile asigurătorului, s-ar ajunge în situația în care chiar asigurătorul ar fi de fapt cel care se poate îmbogăți fără justă cauză, rămânând cu polița de asigurare încasată, fără să-și asume riscul prevăzut în cuantumul poliței de asigurare.

De asemenea, se arată faptul că, deși daunele nu-i pot aduce înapoi fiica reclamantei, acestea măcar pot ameliora suferința, în contextul aprecierii echitabile a valorii vieții unei persoane care a însemnat ceva și care nu poate fi apreciat prin daune derizorii, simbolice.

Raportat la dispozițiile legale aplicabile cauzei de față, potrivit cărora, daunele morale sunt acordate în conformitate cu legislația și jurisprudența din România, recurenta apreciază astfel că nu sunt de neglijat nici argumentele de practică judiciară, conform cărora, au fost acordate daune în cuantumul real și echitabil raportat la tragedia produsă, de unde rezultă că, în ultima perioadă, instanțele de judecata au apreciat cât mai aproape de realitate valoarea vieții umane.

In acest context, recurenta menționează în continuare hotărârile judecătorești ce atestă această practică judiciară în România.

Așadar, în sensul celor evocate anterior se arată faptul că, inclusiv legiuitorul - Autoritatea de Supraveghere Financiara - sub egida căreia își desfășoară activitatea asigurătorii, a confirmat că după armonizarea legislației românești cu legislația europeană, instanțele de judecată au acordat despăgubiri consistente victimelor accidentelor sau urmașilor acestora, context în care reclamanta a solicitat daune într-un cuantum minim, considerente față de care se impune admiterea recursului, întrucât reclamanta nu a solicitat decât contravaloarea daunelor pricinuite.

Recursul pârâtei C. S.A..

In argumentarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta solicită anularea parțială a hotărârii atacate și, în judecarea fondului, să constate că pretențiile intimatei B. sunt prescrise, în conformitate cu decizia nr. 639/2019 din 12 decembrie 2019 a Curții de Apel Constanța.

După prezentarea situației de fapt, recurenta susține greșita aplicare de către instanța de rejudecare a normelor de drept procedural, privind disponibilitatea părților și limitele învestirii instanței de rejudecare.

Așadar, regulile privind disponibilitatea părții și limitele învestirii instanței reprezintă reguli procedurale circumscrise ipotezei de la art. 488 (1) pct. 1 C. proc. civ., fiind principii generale care guvernează întreaga procedură civilă. De altfel, în jurisprudența s-a reținut că încălcarea principiului disponibilității și a regulilor privind limitele învestirii instanței sunt norme procedurale a căror încălcare se încadrează în cazul de recurs invocat și de C..

Totodată, încălcarea acestor reguli de procedură este sancționată cu nulitatea actelor de procedură încheiate cu încălcarea acestora - inclusiv a unei hotărâri judecătorești.

În cazul de față, vătămarea adusă C. este evidentă, întrucât prin pronunțarea unei hotărâri cu încălcarea principiului disponibilității părților și a limitelor învestirii instanței, instanța de rejudecare a înlocuit, în ce o privește pe intimata B., soluția respingerii ca prescrisă a cererii sale (soluția din hotărârea din apel) cu soluția acordării daunelor morale în cuantum de 100.000 RON. Dacă normele de la art. 9 alin. (2) și (3) și 22 alin. (6) C. proc. civ. ar fi fost respectate, instanța de rejudecare ar fi pronunțat o soluție doar cu privire la intimata A., lăsând aplicabilă hotărârea definitivă în ce o privește pe intimata B., anume hotărârea din apel, iar vătămarea adusă C. este așadar reprezentată de impunerea unei obligații de a plăti daunele morale în valoare de 100.000 RON.

In continuare, se susține încălcarea normelor privind respectarea principiului disponibilității, întrucât prin hotărârea din apel s-a respins acțiunea celor două intimate ca fiind prescrisă, iar în aplicarea principiului disponibilității - art. 9 alin. (1) și (3) C. proc. civ., părțile aveau libertatea de a formula recurs sau de a lăsa să se împlinească termenul de 30 de zile în care hotărârea ar fi devenit definitivă.

Or, în cazul de față, doar intimata A. a formulat recurs, intimata B. lăsând să se împlinească termenul de 30 de zile, astfel încât, în ceea ce o privește, hotărârea din apel a devenit definitivă, astfel că, această hotărâre nu ar mai putut fi casată de Înalta Curte, decât în ce privește partea care a formulat recurs, în speță A..

Așadar, ar fi contrar dispozițiilor evocate să se considere că formularea unui recurs de către intimata A. ar putea profita și intimatei B., remediind astfel decizia sa de a nu formula recurs.

Prin urmare, deși intimata B. a ales să nu formuleze recurs în cauză, renunțând astfel la calea de atac disponibilă, ceea ce a rezultat în devenirea definitivă fața de aceasta a hotărârii din apel, instanța de rejudecare a reintrodus-o în mod nelegal în proces, pronunțând o hotărâre care o viza și pe aceasta, iar prin aceasta instanța de rejudecare a încălcat principiul disponibilității părților, fiind astfel incident motivul de recurs de la art. 488 (1) pct. 5 C. proc. civ.

În continuare, se susține încălcarea limitelor învestirii instanței de rejudecare întrucât, în urma admiterii recursului formulat exclusiv de intimata A., instanța era investită doar cu soluționarea cererii din apel a acesteia și, cu toate acestea, instanța de rejudecare a judecat și cererea intimatei B. de acordare a daunelor morale, deși în virtutea rejudecării instanța nu putea fi învestită și cu un astfel de petit. În acest context, recurenta susține că instanța de rejudecare a încălcat normele cu privire la disponibilitatea părților și la limitele învestirii instanței, întrucât aceste norme sunt reguli procedurale pentru a căror încălcare se aplică sancțiunea nulității condiționate de vătămare, iar în cazul de față, vătămarea adusă C. este dovedită prin faptul că situația sa este înrăutățită față de momentul admiterii recursului, prin înlocuirea unei hotărâri definitive de respingere a cererii intimatei B., cu una de admitere a cererii în daune morale în valoare de 100.000 RON.

Având în vedere principiul disponibilității, precum și regulile privind învestirea instanței și având în vedere că intimata B. nu a depus cerere de recurs, practic ieșind din proces încă din anul 2020, rezultă că instanța de rejudecare a încălcat normele procedurale evocate, fiind astfel incident motivul de recurs de la art. 488 (1) pct. 1 C. proc. civ.

Față de această situație, recurenta solicită instanței să constate incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 (1) pct. 5 C. proc. civ. și să dispună anularea parțială a hotărârii atacate și, în judecarea fondului, să constate că pretențiile intimatei B. sunt prescrise, în conformitate cu hotărârea din apel.

Prin întâmpinarea depusă, la 14 februarie 2023, recurenta A. a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.

Prin întâmpinarea depusă de 20 februarie 2023, recurenta C. S.A. a solicitat anularea recursului reclamantei, conform art. 489 (2) C. proc. civ., având în vedere neîncadrarea acestuia în motivele de nelegalitate prevăzute limitativ de art. 488 (1) din același Cod, iar în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat, având în vedere temeinicia hotărârii atacate cu privire la cuantumul daunelor morale acordate.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de consiliu din 18 mai 2023, potrivit dispozițiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursurilor.

Prin încheierea din 22 iunie 2023, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis excepția nulității recursului declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 304 din 16 septembrie 2022 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă de Insolvență și Litigii cu Profesioniștii și Societăți.

A fost admis în principiu recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva aceleiași decizii și a acordat termen pentru judecata acestuia la data de 26 octombrie 2023, când Înalta Curte, din oficiu a preschimbat termenul la data de 2 noiembrie 2023.

La termenul din 22 iunie 2023, în temeiul dispozițiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora, instanța se va pronunța cu prioritate asupra excepțiilor de fond sau de procedură, care fac de prisos în tot sau în parte cercetarea fondului pricinii, Înalta Curte a luat în examinare excepția nulității recursului declarat de reclamanta A. și, analizând actele dosarului din perspectiva normelor legale incidente, urmează să anuleze calea extraordinară de atac, în considerarea următoarelor:

Potrivit dispozițiilor imperative ale art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.

In conformitate cu prevederile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., sancțiunea nulității intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 din același cod.

Astfel, din dispozițiile imperative ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., se reține că instanțele au obligația de a verifica dacă motivele invocate de recurentă se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488, iar dacă această cerința nu este îndeplinită, operează sancțiunea nulității recursului.

Așadar, pentru a se putea constata că recursul este motivat, autorul căii de atac trebuie să arate în ce constă nelegalitatea hotărârii pe care a atacat-o, iar dezvoltarea motivelor de nelegalitate presupune încadrarea lor într-unul dintre motivele limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Prin urmare, controlul judiciar nu se poate realiza decât dacă recurenta aduce critici de nelegalitate punctuale hotărârii atacate și arată în ce constau greșelile de judecată săvârșite de instanță, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 menționat mai sus.

Din analiza memoriului de recurs, se constată că motivele invocate prin memoriul de recurs - art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. - nu pot fi analizate din perspectiva dispozițiilor art. 488 C. proc. civ., conform cărora, casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, întrucât criticile vizează de fapt aspecte de netemeinicie privind situația de fapt și probatoriul administrat.

În raport cu aspectele criticate, se susține că decizia atacată cuprinde motive străine de natura cauzei, fiind totodată încălcate și aplicate greșit normele de drept material, relativ la răspunderea civilă delictuală, fiind greșit redus cuantumul daunelor morale de la 400.000 RON, la suma de 250.000 RON.

În acest context, se constată că susținerile ce vizează pct. 6 al art. 488 C. proc. civ. este invocat doar în mod formal, având în vedere că nu s-au dezvoltat critici care să susțină faptul că hotărârea atacată ar cuprinde motive străine de natura cauzei.

In ceea ce privește critica întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se constată că aceasta vizează de fapt modul de calcul al daunelor morale în aplicarea criteriilor de evaluare a prejudiciului, susținându-se că instanța nu ar fi ținut cont de legislația și jurisprudența din România, deși, pentru casarea sau modificarea unei hotărâri, recurenta nu se poate limita la o simpla indicare a textelor de lege, condiția legală fiind cea a dezvoltării motivelor de recurs cu susținerea greșelilor săvârșite de instanța de apel cu privire la decizia atacată și arătarea modului în care decizia instanței de apel nu este conformă legii.

Prin urmare, se apreciază că, în motivarea cererii de recurs nu se precizează nici un text de lege care ar fi fost încălcat sau aplicat greșit de către instanța de apel, toate argumentele recurentei-reclamante reprezintă o relatare a situației de fapt și a greșitei interpretări a acestei situații de către cele două instanțe, de fond și de apel, pe baza probatoriilor administrate în cauză, astfel că, din analiza recursului declarat, se constată că recurenta critică soluția instanței de apel doar în ce privește temeinicia acesteia raportat la administrarea probatoriului administrat în cauză, solicitând, în esență, reaprecierea probelor de către instanța de recurs.

Dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. stabilesc că în recurs nu pot fi invocate decât motive de nelegalitate a hotărârii atacate, astfel că criticile recurentei referitoare la interpretarea probatoriilor administrate nu pot face obiectul analizei în această fază procesuală, întrucât vizează temeinicia soluției pronunțate și nu nelegalitatea acesteia.

Astfel, în calea extraordinară de atac a recursului, trebuie subliniat că nu are loc o rejudecare a fondului cauzei, ceea ce constituie obiect al judecății fiind exclusiv legalitatea hotărârii pronunțate în apel.

În alți termeni, față de considerentele precedente se poate reține că accesul la justiție presupune respectarea cerințelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare de atac.

In consecință, se constată că recurenta-reclamantă nu indică în ce constă nelegalitatea hotărârii atacate din perspectiva dispozițiilor art. 488 C. proc. civ. și ce dispoziții legale au fost încălcate de către instanța de apel în raport cu soluția pronunțată, context în care, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va anula recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 304 din 16 septembrie 2022 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă de Insolvență și Litigii cu Profesioniștii și Societăți.

Analizând decizia atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reține că recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. este fondat, urmând a fi admis, pentru următoarele considerente:

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. vizează neregularități de ordin procedural ce sunt sancționate cu nulitatea de art. 174 C. proc. civ., dispoziții ce constituie dreptul comun în materia actelor de procedură și care vizează o singură ipoteză de nulitate, respectiv încălcarea formelor procedurale.

În argumentarea acestui motiv de recurs, potrivit căruia, "casarea unor hotărâri se poate cere atunci când prin hotărârea dată instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității", recurenta susține că hotărârea atacată a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, context în care solicită anularea parțială a hotărârii atacate și, în judecarea fondului să se constate că pretențiile intimatei B. sunt prescrise, conform deciziei nr. 639/2019 din 12 decembrie 2019 a Curții de Apel Constanța, apreciindu-se în acest sens greșita aplicare de către instanța de rejudecare a normelor de drept procedural, privind disponibilitatea părților și limitele învestirii instanței de rejudecare.

În cadrul parcursului procesual, Înalta Curte constată că prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța, secția a II-a civilă, reclamantele A. și B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A. și intervenientul forțat D. au solicitat obligarea pârâtei C. la plata sumelor de 400.000 RON, cu titlu de daune morale pentru A. și de 100.000 RON cu titlu de daune morale pentru B., la plata penalităților de întârziere în cuantum de 0,2 % calculate pentru fiecare zi de întârziere, pretențiile reclamantelor fiind întemeiate pe același fapt delictual generate de evenimentul rutier produs la data de 17 iulie 2010.

Prin sentința pronunțată în primă instanță de Tribunalul Constanța a fost respinsă excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâtă și admisă în parte cererea de chemare în judecată, iar împotriva acestei sentințe, pârâta C. S.A. a formulat apel, care a fost admis de Curtea de Apel Constanța, care a constatat intervenită prescripția cu privire la ambele reclamante.

Această decizie a fost atacată cu recurs, doar de către reclamanta A., iar Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, constatând că doar în ce o privește pe această reclamantă nu a intervenit prescripția.

Așadar, în raport cu îndrumările deciziei de casare, în rejudecarea cauzei, instanța de apel trebuia să analizeze fondul pretențiilor doar cu privire la reclamanta A. al cărei recurs a fost admis, prin decizia civilă nr. 2204 din 20 octombrie 2022 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, nu și cu privire la cealaltă reclamantă - B., față de care se constată intervenirea autorității de lucru judecat a soluției de prescripție.

În acest context, trebuie menționat regimul juridic al coparticipării procesuale, reglementat de art. 60 alin. (1) C. proc. civ., potrivit căruia, "actele de procedură, apărările și concluziile unuia dintre reclamanți sau pârâți nu le pot profita celorlalți și nici nu îi pot prejudicia".

Așadar, în cazul coparticipării procesuale, raporturile dintre coparticipanți sunt guvernate de principiul independenței procesuale.

De la această regulă, art. 60 alin. (2) C. proc. civ. stabilește o excepție: în cazul în care prin natura raportului juridic sau în temeiul unei dispoziții a legii, efectele hotărârii se întind asupra tuturor reclamanților ori pârâților, actele de procedură îndeplinite numai de unii dintre ei sau termenele încuviințate numai unora dintre ei pentru îndeplinirea actelor de procedură profită și celorlalți. Când actele de procedură ale unora sunt potrivnice celor făcute de ceilalți, se va ține seama de actele cele mai favorabile.

Excepția prevăzută de art. 60 alin. (2) C. proc. civ. este incidentă în cazul în care între coparticipanți există raporturi obligaționale de solidaritate sau de indivizibilitate, însă în cazul de față, se constată inaplicabilitatea acestor prevederi, deoarece deși, pretențiile celor două reclamante au fost întemeiate pe același fapt delictual generate de evenimentul rutier produs la data de 17 iulie 2010, prin acțiunea formulată, acestea au solicitat acordarea de pretenții proprii, respectiv obligarea pârâtei la plata sumelor de 400.000 RON cu titlu de daune morale pentru A. și de 100.000 RON cu titlu de daune morale pentru B., iar în primul ciclu procesual doar reclamanta A. a declarat recurs, nu și reclamanta B., context în care se reține că soluția pronunțată în calea de atac formulată nu îi poate profita și reclamantei B..

Prin urmare, în raport de limitele deciziei de casare în primul ciclu procesual, Înalta Curte constată că în mod nelegal, în rejudecare, instanța de apel a menținut dispoziții din sentința apelată, respectiv a menținut acordarea daunelor morale către reclamanta B., care nu a formulat recurs.

În acest context, se constată că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., care vizează neregularități de ordin procedural ce sunt sancționate cu nulitatea de art. 174 C. proc. civ., dispoziții ce constituie dreptul comun în materia actelor de procedură și care vizează o singură ipoteză de nulitate, respectiv încălcarea formelor procedurale.

Așadar, critica întemeiată pe acest aspect este fondată, având în vedere că pretențiile intimatei B. sunt prescrise, în conformitate cu decizia civilă nr. 639/2019 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin care a fost admis apelul promovat de pârâta C. S.A. împotriva sentinței civile nr. 1192/2019 pronunțată de Tribunalul Constanța, pe care a schimbat-o, în sensul că a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins ca prescrisă acțiunea exercitată de reclamante, iar împotriva acestei decizii, doar reclamanta A. a exercitat calea de atac a recursului, nu și reclamanta B..

În acest context, se reține că instanța de rejudecare a încălcat normele referitoare la disponibilitatea părților și la limitele învestirii instanței, având în vedere că aceste norme sunt reguli procedurale pentru a căror încălcare se aplică sancțiunea nulității condiționate de vătămare, iar în cazul de față, vătămarea adusă recurentei C. este dovedită prin faptul că situația sa este înrăutățită față de momentul admiterii recursului, prin înlocuirea unei hotărâri definitive de respingere a cererii intimatei B., cu una de admitere a cererii în daune morale în valoare de 100.000 RON.

Având în vedere principiul disponibilității, precum și regulile privind învestirea instanței și faptul că intimata B. nu a formulat cerere de recurs, Înalta Curte constată că instanța de rejudecare a încălcat normele procedurale, fiind astfel incident motivul de recurs de la art. 488 (1) pct. 5 C. proc. civ.

Astfel, din perspectiva cerințelor impuse de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recurenta a invocat o neregularitate de ordin procedural ce conduce la nulitatea actului, respectiv la casarea în parte a deciziei atacate în ceea ce privește măsura de menținere a celorlalte dispoziții din sentința apelată, urmând a trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, menținându-se în rest dispozițiile deciziei recurate.

În considerarea dispozițiilor art. 501 C. proc. civ., a motivelor ce au determinat admiterea recursului declarat de pârâtă, coroborat cu anularea recursului declarat de reclamanta A., în rejudecare instanța de apel va proceda, la valorificarea soluției pronunțate în primul ciclu procesual în calea devolutivă de atac în ce o privește pe reclamanta B., reținând că acea soluție nu a fost infirmată prin prima decizie de recurs.

În același context, instanța de apel nu va proceda la reanalizarea despăgubirilor solicitate de reclamanta A., această parte a deciziei de apel intrând sub autoritatea de lucru judecat, urmare a celor dispuse prin prezenta decizie de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 304 din 16 septembrie 2022 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă de Insolvență și Litigii cu Profesioniștii și Societăți.

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva aceleiași decizii, în contradictoriu cu recurenta-reclamantă A., intimata-reclamantă B. și intimatul-intervenient D..

Casează în parte decizia atacată în ceea ce privește măsura de menținere a celorlalte dispoziții din sentința apelată.

Trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Menține în rest dispozițiile deciziei recurate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 noiembrie 2023.