Decizia nr. 906/2025 — ÎCCJ, Secția I civilă

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov la 09 octombrie 2015, sub nr. x/2015, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții B. și C., pronunțarea unei hotărâri prin care să se dispună revocarea actului de partaj voluntar, autentificat sub nr. x din 17 noiembrie 2014 de BNP D., având ca obiect imobilul teren în suprafață măsurată de 11.654 mp (11.575 mp în acte), situat în extravilanul localității 1 decembrie, județul Ilfov, întabulat în CF nr. x (nr. CF vechi x), sub nr. cadastral x, amplasat în tarlaua x, parcela x, precum și imobilul situat în localitatea 1 decembrie, județul Ilfov, întabulat în CF nr. x (nr. CF vechi x), sub nr. cadastral x, compus din teren în suprafață măsurată de 1275 mp și construcția existentă pe acest teren, cu suprafața construită de 211 mp, încheiat de pârâți în frauda drepturilor reclamantei și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată. Ulterior, printr-o cerere adițională precizată, reclamanta A. a solicitat ca efect al revocării actului de partaj voluntar, și revocarea actului subsecvent, respectiv a contractului de vânzare-cumpărare nr. x/25.05.2015, încheiat de pârâta C., E. și F., precum și obligarea pârâților la plata unor daune-interese. În drept, reclamanta a invocat dispozițiile art. 975 C. civ. din 1864. Pârâta C. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii de revocare a actului de partaj voluntar nr. 1072/17.11.2017 ca nefondată și neîntemeiată și obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată. Pârâtul B. a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii, în principal, ca inadmisibilă, întrucât, în cauză, nu pot fi incidente dispozițiile art. 975 C. civ. de la 1864, iar în subsidiar, ca nefondată. La data de 20.09.2016, terții G. și H. au formulat o cerere de intervenție, solicitând respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată, cu motivarea că nu au fost dovedite condițiile de admisibilitate a acțiunii pauliene, la data încheierii actului de partaj imobilele fiind grevate de ipotecă, astfel că nu se poate susține că ceea ce s-a urmărit a fost crearea unei stări de insolvabilitate Cererea de intervenție accesorie a fost încuviințată în principiu la termenul din data de 16 decembrie 2016.

Judecata în primul ciclu procesual Prin sentința civilă nr. 336 din 13 februarie 2017, Tribunalul Ilfov a respins excepția inadmisibilității invocată de pârâtul B.. A respins acțiunea, ca neîntemeiată. A respins capătul de cerere privind obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiat. Prin decizia nr. 337/A din 30 martie 2018, Curtea de Apel București - secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondat, apelul reclamantei împotriva sentinței pronunțate de prima instanță. A respins cererea referitoare la plata cheltuielilor de judecată, formulată de pârâții E. și F., ca neîntemeiată. Prin decizia nr. 25 din 15 ianuarie 2020 Înalta Curte de Casație și Justiție - secția a II-a civilă a admis recursul reclamantei împotriva deciziei nr. 337/A din 30 martie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București - secția a III-a civilă, a casat decizia atacată și a trimis cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe. În apel, după casare, cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie sub nr. x/2015*.

Judecata în cel de-al doilea ciclu procesual Prin decizia nr. 576/A din 15 aprilie 2022, Curtea de Apel București - secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul reclamantei A. împotriva sentinței civile nr. 336/13.02.2017 pronunțată de Tribunalul Ilfov în dosarul nr. x/2015. A schimbat în parte sentința civilă apelată în sensul că: a admis în parte acțiunea; a constatat inopozabilitatea, față de reclamantă, a actului de partaj voluntar autentificat sub nr. x/17.11.2014; a respins, ca neîntemeiate, celelalte pretenții ale reclamantei; a menținut soluția pronunțată de prima instanță cu privire la excepția inadmisibilității acțiunii și cu privire la cheltuielile de judecată; a obligat pârâții B. și C. la plata, către reclamantă, a sumei de 16.151 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în taxă judiciară de timbru fond și apel și onorariu de avocat aferent celui de-al doilea ciclu procesual în apel; a majorat cuantumul onorariului curatorului special, desemnat pentru intimatul F., de la suma de 627 RON, stabilită în mod provizoriu, la suma de 1567 RON (onorariu definitiv); a dispus eliberarea acestei sume în favoarea doamnei avocat I. din fondurile statului; a obligat apelanta la plata, către stat, diferenței de 940 RON.

Calea de atac a recursului exercitat în cauză Împotriva deciziei nr. 576/A din 15 aprilie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie au declarat recursuri pârâții C., F., J. (moștenitoare a defunctei E.) și intervenienții accesorii K. și L.. Recurenta C. a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate, cu menținerea ca legală și temeinică a sentinței tribunalului. După redarea pe scurt a situației de fapt din dosar, recurenta a invocat incidența art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., arătând că prin cererea introductivă de instanță, reclamanta a solicitat să se dispună revocarea actului, în timp ce instanța a constatat inopozabilitatea actului de partaj față de aceasta. Astfel, instanța a fost învestită cu o acțiune în realizare, în timp ce curtea de apel a soluționat o acțiune în constatare. Drept urmare, instanța a acordat mai mult decât s-a cerut, sens în care hotărârea este lovită de nulitate, fiind încălcat principiul disponibilității. Ulterior, la 05.02.2024, recurenta, prin reprezentant convențional avocat M., a depus o nouă cerere de recurs, completatoare a motivelor inițiale de recurs, prin care, prevalându-se de motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului și casarea deciziei recurate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare. Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a invocat lipsa motivelor pe care s-a întemeiat soluția pronunțată în cauză și lipsa raportării la situația de fapt reținută de Înalta Curte prin decizia de casare. Mai arată recurenta că, deși instanța de apel a constatat că tribunalul a omis să se pronunțe cu privire la cererea de intervenție accesorie, nu a dispus, totuși, anularea respectivei hotărâri, astfel încât să existe un proces echitabil pentru toate părțile implicate. Totodată, instanța de apel a admis acțiunea reclamantei, deși a susținut că aceasta privește terenurile de 11.654 mp și terenul intravilan arabil în suprafață de 1193 mp, intabulat în CF în baza unui alt act de partaj, asupra căruia nu au fost formulate pretenții în prezenta cauză, realizând o analiză teoretică, ipotetică cu privire la acestea. Se susține că hotărârea nu cuprinde argumentele pentru care a admis acțiunea, și a obligat-o pe aceasta, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată. Totodată, situația de fapt reținută de curtea de apel nu este întemeiată pe baza probelor administrate în cele două cicluri procesuale, care nu puteau duce la concluzia potrivit căreia actul de partaj a fost încheiat cu scopul diminuării patrimoniului debitorului B.. Prin motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. s-a arătat că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, în cauză nefiind îndeplinite condițiile aplicării sancțiunii inopozabilității. Astfel, prima condiție, aceea ca actul atacat să fi creat creditorului un prejudiciu în sensul cauzării sau măririi stării de insolvabilitate nu este îndeplinită. Bunurile revenite în lotul acesteia nu erau negrevate de sarcini, prin preluarea acestora fiind preluată și obligația de achitare a datoriilor pentru care erau constituite garanții. Nici ce-a de-a doua condiție, referitoare la frauda debitorului, nu este îndeplinită, raportat la momentul încheierii actului de partaj, debitorul nedevenind insolvabil prin faptul încheierii actului. Cât privește sulta, reclamantei îi revenea obligația de probare a faptului că aceasta a fost plătită cu alt titlu înainte de încheierea actului de partaj. În ceea ce privește condiția referitoare la complicitatea la fraudă a recurentei, aceasta trebuia dovedită de cel care a invocat-o, respectiv reclamanta, care nu a făcut o atare probă. Recurentul F. și recurenta J. au solicitat a se avea în vedere că, prin hotărârea atacată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, prin raportare la faptul că în calitate de moștenitor al pârâtei E., J. nu a fost citată în cauză. Totodată, hotărârea atacată cuprinde motive străine de natura cauzei, reținându-se greșit că acesta ar fi cumpărat terenul ce face obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. x/25.05.2015 cu scopul de a frauda interesele reclamantei. Din aceeași perspectivă, hotărârea atacată nu este motivată, nefiind arătat de ce a înlăturat apărările acestuia prin care a invocat buna-credință la cumpărarea imobilului a cărui revocare se cere în cauză. Se mai susține și aplicarea greșită, de către curtea de apel, a normelor de drept material, instanța de apel analizând petitul având ca obiect revocarea actului de vânzare-cumpărare nr. x/25.05.2015 sub aspectul ineficacității contractului, iar nu din perspectiva art. 975 C. civ., indicat de reclamantă. De asemenea, nu au fost respectate nici îndrumările trasate de Înalta Curte prin decizia de casare, care a impus analiza punctuală a probelor administrate în cauză, cu indicarea motivelor de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția. Buna-credință se prezumă până la proba contrară, revenind reclamantei sarcina de a demonstra reaua-credință a terțului dobânditor. În drept, s-au invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ. Recurenții K. și L. au solicitat casarea deciziei recurate, arătând că instanța de apel, în rejudecare, a reținut că pârâtul B. și în situația în care nu și-ar fi creat o stare de insolvabilitate, cu certitudine și-a mărit o astfel de stare. Or, contrar raționamentului instanței, actul de partaj nu are capacitatea de a fi creat creditoarei reclamante un prejudiciu în legătură directă cu mărirea stării de insolvabilitate a debitorului pârât B., având în vedere că bunurile revenite în lotul soției erau grevate de sarcini. Totodată, contrar celor reținute de instanța de apel, intimații-pârâți au făcut dovada faptului că sulta în cuantum de 106.000 euro a fost achitată de soția debitorului pârât, prin act autentic notarial. S-a reținut greșit de către curtea de apel și faptul că, în aplicarea art. 249 C. proc. civ., prin înfățișarea înscrisurilor în cele două dosare de executare silită, reclamantul a probat că debitorul urmărit era insolvabil, astfel că sarcina probei ar fi fost transferată la intimați. Or, în primul dosar execuțional a intervenit perimarea, iar în al doilea dosar starea de insolvabilitate a fost analizată prin raportare la un moment ulterior încheierii actului de partaj. Instanța nu s-a rezumat la analiza condițiilor acțiunii pauliene, ci a extins limitele cu care a fost învestită, procedând și la analiza modului de formulare a actului de partaj, a modului în care s-au cheltuit banii proprii ai rudelor foștilor soți, și chiar a făcut o succesiune în timp a actului de divorț și de partaj convențional. Conchizând, solicită admiterea recursului și casarea în parte a hotărârii civile atacate, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare. În drept, s-au invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinările înregistrate la 10 aprilie 2024, intimata-reclamantă A. a solicitat respingerea recursurilor, ca nefondate. Prin notele scrise înregistrate la 27 martie 2025, intimata-reclamantă a solicitat respingerea ambelor recursuri, ca nefondate. Prin notele scrise înregistrate la 02 aprilie 2025, recurenta-pârâtă C. a solicitat admiterea recursului propriu, cu consecința desființării hotărârii atacate și menținerea, ca legală și temeinică, a sentinței tribunalului. Prin notele scrise înregistrate la 02 aprilie 2025, recurenții intervenienți accesorii K. și L. admiterea recursului propriu și obligarea intimaților la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul dosar.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților. Recurenta C. a formulat punct de vedere la raport prin care a învederat că își însușește recursul doar cu privire la dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., situație față de care acesta este legal timbrat. Solicită admiterea recursului propriu dar și a celorlalte recursuri. Prin încheierea din 15 ianuarie 2025, completul de filtru a admis excepția de netimbrare cu privire la recursurile declarate de pârâtul F. și de pârâta J. și a anulat, ca netimbrate, recursurile declarate de acești pârâți împotriva deciziei nr. 576/A din 15 aprilie 2022 pronunțate de Curtea de Apel București - secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. A admis în principiu recursurile declarate de pârâta C. și de intervenienții accesorii K. și L. împotriva aceleiași și a stabilit termen de judecată în ședință publică, la data de 19 martie 2025, ora 9 00 , completul C10- noul C. proc. civ., cu citarea părților. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, din perspectiva motivelor de recurs formulate, Înalta Curte constată că sunt nefondate toate recursurile declarate în prezentul proces, pentru considerentele enunțate în continuare. Întrucât criticile aduse hotărârii instanței de apel prin cele două recursuri formulate în prezentul proces, acela al pârâtei C., precum și acela al intervenienților accesorii K. și L. sunt, în mare parte identice, se va răspunde acestora prin considerente comune. Subsumat cazului de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., pârâta recurentă afirmă că instanța de apel, judecând în fond, consecutiv casării cu trimitere, a încălcat prevederile art. 2 și art. 397 C. proc. civ., acordând altceva decât s-a cerut, cu nesocotirea principiului disponibilității părților. Astfel, prin cererea introductivă, reclamanta a solicitat să se dispună revocarea actului de partaj, învestind instanțele fondului cu soluționarea unei acțiuni în realizare, în timp ce instanța de apel a constatat inopozabilitatea actului de partaj, soluționând astfel o acțiune în constatare. Aceste critici pot fi încadrate în cazul de casare menționat de recurentă însă ele sunt nefondate. Corespunde realității împrejurarea că, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții B. și C., pronunțarea unei hotărâri prin care să se dispună "revocarea actului de partaj voluntar, autentificat sub nr. x din 17 noiembrie 2014 de BNP D.(…)’’, învocând în drept art. 975 C. civ. din 1864, iar instanța de apel, judecând în fond, a admis în parte acțiunea reclamantei și a constatat "inopozabilitatea față de reclamantă a actului de partaj voluntar, autentificat sub nr. x din 17 noiembrie 2014’’. Înalta Curte reamintește însă că judecătorul cauzei nu este ținut de maniera exactă de formulare a pretenției concrete deduse judecății, exigența referitoare la principiul disponibilității fiind realizată atunci când există o concordanță de conținut între ceea ce se cere și ceea ce se dă, instanța fiind îndreptățită și, în același timp, obligată să ofere cererii calificarea juridică exactă, prin raportare la scopul urmărit de parte prin formularea cererii și la motivele care susțin obiectul acestei cereri(art. 22 alin. (4) C. proc. civ.). În alte cuvinte, obiectul cererii(pretenția concretă dedusă judecății) și motivele de fapt care o justifică nu pot fi schimbate și nici depășite de instanță, fiind stabilite în mod suveran de reclamant, în virtutea principiului disponibilității(art. 9 alin. (2) C. proc. civ.), în vreme ce calificarea juridică exactă a cererii rămâne prerogativa instanței de judecată, chemată să identifice și să dea eficiență normelor de drept incidente. În prezentul proces, reclamanta-creditor a utilizat termenul "revocare’’, prin cererea de chemare în judecată, pentru a desemna efectul admiterii acțiunii civile exercitate împotriva actului juridic pretins a fi fost încheiat de pârâtul-debitor în frauda intereselor sale, legiuitorul însuși optând pentru a califica acțiunea pauliană ca fiind una revocatorie și a considera că, în anumite situații particulare, efectul său constă în revocarea actului atacat. În realitate, ceea ce reclamanta, în calitate de creditor, a solicitat explicit(în cuprinsul cererii de chemare în judecată) este lipsirea de efecte juridice a unui act de partaj voluntar, pretins a fi fost încheiat de către debitor în frauda intereselor sale. Judecând în fond, în limitele acestor pretenții concrete ale părții reclamante în proces, precum și a motivelor de fapt care le susțin, prima instanță a fondului, iar ulterior instanța de apel au calificat juridic corect acțiunea reclamantei ca fiind o acțiune pauliană(revocatorie), supusă condițiilor art. 975 C. civ. din 1864(text normativ invocat, de altfel, explicit de reclamantă). Or, prin admiterea unei astfel de acțiuni, actul atacat este declarat inopozabil față de creditorul care a declanșat demersul judiciar, este considerat ca fiind lipsit de efectele sale, în raporturile dintre creditorul reclamant și terțul care a încheiat actul fraudulos cu debitorul, astfel că acest creditor va putea urmări bunul ca și când acesta nu ar fi ieșit din patrimoniul debitorului, înstrăinarea nefiindu-i opozabilă. Prin urmare, constatând inopozabilitatea față de reclamantă a actului de partaj voluntar, autentificat sub nr. x din 17 noiembrie 2014, prin dispozitivul hotărârii pronunțate, drept consecință a admiterii acțiunii pauliene, instanța de apel s-a pronunțat în limitele învestirii sale și a oferit acțiunii calificarea juridică corectă, în virtutea unor prerogative pe care legea de procedură înseși i le conferă. Totodată, pot fi subsumate acestui motiv de recurs și acele critici exprimate de pârâta -recurentă, precum și de intervenienții- recurenți, prin care se afirmă o greșită aplicare a normei procesuale referitoare la sarcina probei (art. 249 C. proc. civ.), transferând în sarcina intimaților obligația de a înfățișa probe care să infirme cele rezultate din înscrisurile depuse de reclamantă, cele care relevă starea de insolvabilitate a debitorului. În aprecierea recurenților, sarcina probei aparține reclamantei, în această ipoteză, după cum tot reclamanta era obligată să probeze și faptul că sulta rezultată din actul de partaj nu a fost remisă debitorului, în condițiile în care contestă efectuarea plății. Aceste critici sunt nefondate. În raport cu art. 249 C. proc. civ., potrivit cu care cel care face o susținere în cursul procesului trebuie să o dovedească, în principiu, revine reclamantului obligația de proba faptele cu relevanță juridică, cele care sunt de natură a-i susține pretențiile formulate prin cererea de chemare în judecată. Totodată, revine pârâtului sarcina de a face proba apărărilor formulate, cele menite să dovedească netemeinicia pretențiilor reclamantului. În cazul în care partea căreia îi incumbă sarcina probei, în acest transfer reciproc de roluri, nu reușește să facă dovada faptului alegat, finalmente, va pierde procesul. Totodată,obiectul probei vizează, de regulă, faptele positive, întrucât astfel de fapte pot și trebuie să fie probate, dovada unui fapt negativ nedefinit fiind imposibilă, așa încât, într-o astfel de ipoteză, sarcina probei este inversată, urmând a fi dovedit faptul pozitiv contrar. În prezentul proces, toate aceste reguli de procedură au fost corect aplicate de instanța de apel, atunci când a considerat că, prin înfățișarea înscrisurilor din cele două dosare de executare silită, apelanta-reclamantă a probat că debitorul urmărit este insolvabil, ceea ce înseamnă că sarcina probei a fost transferată către intimați, cărora le revenea obligația ca, în combaterea valorii doveditoare a acestor înscrisuri pe care apelanta își sprijină pretenția, să înfățișeze probe care să infirme cele rezultate în urma celor două executări silite, dovedind propriile afirmații, referitoare la fapte pozitive distincte de cele alegate de reclamantă. Conformă acestor reguli este și concluzia instanței de apel referitoare la o inversare a sarcinii probei, stabilind obligația intimaților de a proba împrejurarea că sulta a fost efectiv remisă pârâtului debitor, întrucât este cu neputință ca reclamanta să dovedească faptul negativ nedefinit, acela că nu s-a făcut niciodată plata unei astfel de sulte, rezultate în urma partajului convenit de cei doi foști soți. Pentru toate cele ce precedă, criticile de nelegalitate procedurală exprimate de recurentă urmează a fi înlăturate. Prin motivele subsumate celui de-al doilea caz de casare, întemeiat în drept pe art. 488 pct. 6 C. proc. civ., pârâta-recurenta afirmă, în esență, neîndeplinirea obligației legale de motivare a hotărârii judecătorești, în următoarele ipoteze: a) caracterul contradictoriu al considerentelor, instanța de apel reținând că între reclamantă și pârâta C. nu există un raport direct de obligații, de tipul creditor-debitor, pentru ca, în final, să admită acțiunea împotriva tuturor pârâților, obligând inclusiv această pârâtă la plata cheltuielilor de judecată. Contrar susținerilor recurentei, considerentele hotărârii instanței de apel nu au un caracter contradictoriu, sub aspectul evidențiat. C. a fost chemată în judecată, în calitate de pârâtă, nu ca parte a raportului juridic născut din contractul de împrumut a sumei de 570 mii euro, încheiat între reclamantă și pârâtul B., cum în mod corect a fost reținut, ci în calitatea acesteia de parte a unui act de partaj voluntar încheiat între foștii soți(B. și C.), tocmai actul juridic care este atacat pe cale pauliană, prin prezentul demers judiciar, invocându-se frauda debitorului și complicitatea la fraudă a terțului dobânditor. Or, considerând că sunt îndeplinite condițiile acțiunii pauliene, pe cale de consecință, în mod corect instanța a admis această acțiune în parte, în contradictoriu cu cele două părți ale actului de partaj voluntar, apreciat a fi fost încheiat fraudulos între foștii soți, iar obligația de plată a cheltuielilor de judecată a fost stabilit în sarcina celor doi pârâți care au pierdut procesul. Efectele acțiunii pauliene au fost analizate de instanță atât în raporturile dintre reclamantă și terțul pârât(C.) care a încheiat actul fraudulos cu propriul său creditor(B.), precum și în raporturile dintre părțile actului fraudulos(actul de partaj voluntar), iar această analiză nu este de natură să contrazică statuările anterioare ale instanței de apel, cele referitoare la părțile raportului de obligații născut din contractul de împrumut, ci este specifică soluționării unei acțiuni pauliene(revocatorii), după cum a fost enunțat. Prin urmare, critica se va respinge, ca nefondată. b) Instanța nu s-a pronunțat, motivat, cu privire la cererea de intervenție accesorie în interesul pârâtei C., formulată de subdobânditorii K. și L., și nici cu privire la cererea formulată în subsidiar de reclamantă, cu toate că a constatat această omisiune a primei instanțe a fondului. Contrar susținerilor recurentei, instanța de apel motivează cu privire la pretinsele omisiuni ale primei instanțe a fondului și face asta în limitele devoluțiunii apelului, declarat exclusiv de partea reclamantă în proces,precum și a interesului pe care această parte îl putea justifica în a ataca hotărârea primei instanțe. Astfel, se menționează textual, în cuprinsul considerentelor: "Curtea constată că devoluțiunea provocată în apel vizează exclusiv prima teză a acestui capăt de cerere, anume revocarea actului considerat subsecvent, iar nu și petitul subsidiar, având ca obiect plata unei sume de bani (capăt de cerere formulat de altfel cu nerespectarea art. 194 lit. c) și d) C. proc. civ., nefiind indicată valoarea, nici motivele de fapt sau temeiul de drept și care nici nu a fost timbrat). De altfel, se constată că prima instanță a omis să se pronunțe asupra capătului de cerere formulat în subsidiar, având ca obiect plata unor daune interese, chiar inform dedus judecății, așa încât în privința acestuia deveneau eventual incidente prevederile art. 445 C. proc. civ. (situație identică și în privința cererii de intervenție accesorie formulată de intimații K. și L., foști Costea).’’ În alte cuvinte, instanța de apel subliniază, în principal, că apelul nu a devoluat în privința petitului subsidiar, având ca obiect plata unei sume de bani, întrucât prima instanță a omis a se pronunța asupra acestei cereri, așa după cum a omis a se pronunța și asuprea cererii de intervenție accesorie formulată în interesul pârâtei. În continuare, instanța de apel relevă remediul procesual, orice posibilă omisiune în soluționarea cererilor cu care prima instanță a fost în mod direct învestită putând fi cercetată în cadrul unei cereri de completare a hotărârii, formulate de partea interesată cu respectarea condițiilor procedurale reglementate prin art. 444 C. proc. civ., iar nu prin exercitarea apelului, partea neavând posibilitate de opțiune între cele două remedii oferite de normele procesuale, în această situație, dată fiind obligativitatea procedurii de completare a hotărârii(art. 445 C,pr.civ.). Prin urmare, critica se va respinge, ca nefondată. c) Decizia recurată nu este motivată corespunzător, existând considerente cu un caracter străin de natura pricinii (cele referitoare la efectele constatării nulității unui act juridic ori cele referitoare la imobile atribuite în patrimoniul recurentei pârâte prin efectul unui act de partaj care nu a fost atacat în prezentul proces), precum și considerente cu valoare pur teoretică, fără relevanță în cauză. Contrar susținerilor recurentei, toate aceste considerente apreciate a fi străine de natura pricinii au fost exprimate de instanța de apel în cadrul raționamentului logico-juridic efectuat, decizia instanței de apel respectând exigențele referitoare la claritatea, precizia, consecvența și, în final, la necontradictorialitatea motivării, ea cuprinzând răspunsuri specifice și explicite la fiecare motiv de apel, astfel că este exclus arbitrariul, iar instanța de recurs poate realiza controlul de legalitate cu care a fost învestită. Prin urmare, critica se va respinge, ca nefondată. Într-o primă concluzie, Înalta Curte reține că toate aceste critici, subsumate de partea recurentă cazului de casare reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. (incluse fiind și acelea prin care se susține reținerea unei situații de fapt contrare probelor administrate în cele două cicluri procesuale) au în vedere rezultatul la care a ajuns instanța de apel cu privire la problemele de fapt și cele de drept deduse judecății. Or, dacă în privința problemelor de fapt un control de temeinicie nu poate fi efectuat de către instanța de recurs, stabilirea stării de fapt fiind atributul exclusiv al instanțelor fondului, în actuala reglementare a recursului, în privința problemelor de drept devine incident controlul de legalitate realizat în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., conform celor ce succedă. Prin urmare, nu poate fi reținută nemotivarea hotărârii atacate, în niciuna din ipotezele evocate de recurentă, decizia instanței de apel enunțând cu precizie modul de aplicare a legii unei situații de fapt bine conturate, în urma unei analize temeinice a probatoriului ce a fost administrat. Decizia pune în evidență elementele factuale necesare verificării condițiilor de aplicare a normelor de drept material incidente, iar soluția pronunțată are în vedere considerente decisive, exprimate de instanță cu îndestulătoare claritate. Subsumat cazului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., pârâta recurenta, precum și intervenienții recurenți afirmă că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, în cauză nefiind îndeplinite condițiile de admitere a acțiunii revocatorii, astfel cum sunt acestea deduse din interpretarea art. 975 C. civ. din 1864, întrucât: actul de partaj voluntar, în sine, nu putea cauza debitorului o stare de insolvabilitate, în condițiile în care bunurile atribuite terțului, prin efectul partajului, erau grevate de ipotecă, fiind preluate astfel toate datoriile debitorului; nu a fost probată nici frauda debitorului, la momentul încheierii actului de partaj voluntar, și nici complicitatea terțului la fraudă, sarcina probei în privința acestor condiții revenind reclamantei; creditorul nu avea o creanță certă, lichidă și exigibilă, anterioară actului de partaj voluntar. Aceste critici nu pot fi primite. În raport cu art. 975 C. civ. din 1864, text normativ a cărui aplicabilitate este necontestată în proces, reușita unei acțiuni pauliene-instrument juridic reglementat prin lege pentru a proteja interesele creditorilor împotriva fraudei debitorilor proprii-presupune îndeplinirea concomitentă a următoarelor condiții de admisibilitate: a) existența unei creanțe, de regulă, anterioară încheierii actului a cărui inopozabilitate se solicită și care să aibă, la momentul introducerii acțiunii, vocația de a fi realizată, ea fiind certă, lichidă și exigibilă; b) încheierea unui act juridic între debitor și un terț care, prin efectele produse, să cauzeze un prejudiciu creditorului, provocând sau accentuând o stare de insolvabilitate a debitorului; c) frauda debitorului, constând în aceea că acesta a cunoscut că prin perfectarea actului juridic contestat îi va cauza creditorului său un prejudiciu punându-l în imposibilitatea realizării creanței sale; d) complicitatea terțului la frauda debitorului(în ipoteza încheierii unui act juridic cu titlu oneros). Evocând în mod corect aceste condiții ale legii, instanța de apel a apreciat, în raport cu probatoriul administrat în prezenta cauză, că ele se verifică concomitent, conferind un caracter temeinic acțiunii pauliene exercitate de reclamanta-creditor, cu consecința declarării inopozabilității actului atacat, în raporturile dintre creditor și terțul pârât. În alte cuvinte, actul atacat, actul de partaj voluntar încheiat între cei doi foști soți, este considerat a fi lipsit de efectele sale specifice, astfel că bunurile care au iesit din patrimoniul debitorului prin acest partaj vor putea fi urmărite silit de creditor, înstrăinarea nefiindu-i opozabilă. În același timp, actul atacat, nefiind desființat, va continua să producă efecte între părțile care au participat la încheierea lui, orice excedent al valorii creanței debitorului urmând să rămână în patrimoniul terțului dobânditor. Analizând condiția referitoare la existența unei creanțe anterioare actului atacat, în același timp certe, lichide și exigibile la data promovării acțiunii pauliene, instanța de apel a stabilit cu certitudine, în fapt, că proba anteriorității creanței a fost făcută de reclamanta-creditor, contractul de împrumut având ca obiect suma de 570 mii euro purtând încheierea de legalizare de semnătură nr. 2065/30.04.2010, iar prin sentința civilă nr. 2974/01.10.2014 pronunțată de Tribunalul Ilfov în dosarul nr. x/2014 a fost admisă acțiunea formulată de A., pârâtul B. fiind obligat la restituirea împrumutului de 570 mii euro. Hotărârea a rămas definitivă prin decizia civilă nr. 1088/07.06.2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care a fost respins recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 207A/28.04.2015 pronunțate în apel de Curtea de Apel București. Or, actul de partaj voluntar autentificat de BIN D. prin care foștii soți, pârâți B. și C., au convenit împărțirea bunurilor dobândite în timpul căsătoriei a fost încheiat în data de 17 noiembrie 2014, așadar, ulterior încheierii contractului de împrumut și ulterior momentului la care a fost pronunțată o hotărâre judecătorească care a statuat cu privire la existența acestui contract și cu privire la obligația de restituire în sarcina pârâtului B.. Referitor la prejudiciul cauzat creditorului prin actul a cărui inopozabilitate se solicită, instanța de apel nu a considerat că un asemenea act, prin natura lui, a cauzat, în sine, o stare de insolvabilitate debitorului, conducând la însărăcirea acestuia, cum greșit se afirmă prin declarațiile de recurs. Nu a fost contestat dreptul foștilor soți de a pune capăt regimului matrimonial prin încheierea unei convenții de partaj și nu s-a argumentat în sensul unui prejudiciu de principiu adus creditorului unuia din foștii soți prin încheierea unei astfel de convenții. Dimpotrivă, instanța de apel a stabilit, în raport cu probele administrate în prezentul proces, că circumstanțele concrete în care acest act de partaj a fost încheiat au fost cele care au cauzat însărăcirea debitorului, printr-o mărire a stării de insolvabilitate în care debitorul se afla încă din anul 2012. În acest sens, se reține că prin actul de partaj autentificat cu nr. x/17.11.2014 în masa partajabilă au fost incluse două imobile, și anume: un teren de 11. 654 mp situat în extravilanul localității 1 decembrie, județul Ilfov, întabulat în CF nr. x (nr. CF vechi x), sub nr. cadastral x, amplasat în tarlaua x, parcela x și respectiv un imobil situat în localitatea 1 decembrie, județul Ilfov, întabulat în CF nr. x (nr. CF vechi x), sub nr. cadastral x, compus din teren în suprafață măsurată de 1275 mp și construcția existentă pe acest teren, cu suprafața construită de 211 mp. Se menționează, în cuprinsul actului, că cele două imobile, dobândite prin contribuție comună egală în timpul căsătoriei părților (aspect convenit anterior), au fost atribuite în proprietatea exclusivă a pârâtei C., cu plata unei sulte convenite de părți ca fiind de 106 mii euro, consemnându-se că părțile au declarat că ea a fost achitată de intimata C. intimatului B. anterior autentificării actului de împărțeală. Totodată, instanța de apel reține împrejurarea că înscrisul nu precizează modalitatea în care sulta ar fi fost remisă, pârâta C. susținând că ea ar fi fost achitată în numerar, prin tradițiune, directă în mâinile creditorului B., în timp ce pârâtul nu a exprimat niciun punct de vedere privind faptul dacă și maniera în care ar fi primit suma de 106 000 euro, anterior încheierii convenției arătate. Cert este, potrivit instanței de apel, că nu a fost făcută dovada plății sultei. Or, sarcina probei, sub acest aspect esențial, revenea pârâților, iar nu reclamantei, fiind cu neputință ca reclamanta să dovedească faptul negativ nedefinit pe care aceasta îl afirmă, acela că nu s-a făcut plata unei astfel de sulte rezultate în urma partajului convenit de cei doi foști soți. Sunt, de asemenea, corecte aprecierile instanței de apel referitoare la regimul sultei și la efectul constitutiv de drept al partajului, enunțate în raport cu art. 680 C. civ., fiecare coproprietar devenind proprietar exclusiv al bunurilor atribuite sau al sumelor de bani primite cu titlul de sultă cel mai devreme la data încheierii unui act de partaj voluntar. Astfel fiind, în principiu, nu s-ar putea accepta plata unei sume de bani, cu valoare de sultă, înainte de realizarea partajului, revenind părților contractante obligația de a proba atât titlul cu care a fost plătită afirmativ o sumă de bani la o dată anterioară încheierii actului de partaj, cât și remiterea efectivă a acestei sume. Or, instanța de apel constată, în raport cu probatoriul administrat, că o asemenea dovadă nu a fost făcută. Așadar, circumscris analizei acestei condiții de admisibilitate, instanța de apel reține următoarele împrejurări esențiale în care actul de partaj voluntar a fost încheiat între foștii soți:- din anul 2012, când s-a demarat prima procedură de executare silită împotriva pârâtului B. și până în 12.11.2014, când s-a constatat perimată această executare în proximitatea încheierii actului de partaj (17.11.2014), pârâtul nu a deținut în patrimoniul său vreun bun propriu urmăribil, apt a servi, prin eventuala sa valorificare, la îndestularea creditoarei; - sulta în valoare de 106 mii euro, despre care se face vorbire în actul de partaj, nu se reflectă în vreun fel în patrimoniul debitorului (nici numerar, nici prin dobândirea vreunui bun important valoric); -nu a fost probată achitarea sultei, remiterea efectivă a unei sume de bani cu acest titlu pârâtului B., mai mult, din modul de formulare a clauzei reiese faptul că nici nu a fost menționată pentru a fi vreodată achitată, menționându-se în cuprinsul actului autentic că obligația de plată este stinsă chiar anterior momentului încheierii contractului de împărțeală între foștii soți; -valoarea creanței este de cinci ori mai mare decât sulta menționată în actul de partaj. Așadar, circumstanțele în care actul de partaj voluntar a fost încheiat de cei doi foști soți pun în evidență un real dezechilibru între valoarea celor două prestații(un împrumut în valoare de 570 mii euro și o pretinsă sultă în valoare de 106 mii euro, acceptată ca echivalent valoric al unei cote de 1/2 parte din imobilele terenuri și construcții dobândite în timpul căsătoriei), pe fondul unei stări de insolvabilitate preexistente a debitorului B. și a imposibilității pârâților de a face proba plății sultei ori a obligației plății ei viitoare. Astfel fiind, este cert că o valoare a ieșit din patrimoniul debitorului, fără ca ea să fi fost înlocuită cu o altă valoare echivalentă, pe fondul preexistenței unei stări de insolvabilitate dovedite. Toate aceste circumstanțe de fapt au permis instanței de apel să concluzioneze, în mod corect, în sensul că actul atacat a provocat o însărăcire a debitorului, accentuându-i starea de insolvabilitate, ceea ce a condus la prejudicierea creditorului său personal. În privința condițiilor referitoare la frauda debitorului și a complicității la fraudă a terțului contractant, instanța de apel a reținut că proba a fost făcută, dovezile administrate punând în evidență următoarele împrejurări de fapt esențiale: -debitorul B. a avut cunoștință de rezultatul păgubitor al actului de partaj față de creditoare, cât timp acesta știa atât că îi datorează suma de 570 000 euro, dar și că nu are active patrimoniale din care această creanță să poată fi realizată si, cu toate acestea, a acceptat să îi fie atribuit fostei soții întregul activ matrimonial, fără să poate dovedi că a încasat vreo sumă echivalentă cotei sale din imobile; - terțul contractant cunoștea atât existența creanței cât și faptul că împotriva fostului său soț a fost demarată de reclamantă procedura executării silite; - preluând în proprietate exclusivă, în urma partajului, toate imobilele dobândite în timpul căsătoriei, fără ca în mod real să fi achitat vreo sultă, pârâtă a cunoscut că fostul său soț își mărește starea de insolvabilitate; -în imediata apropiere temporală a atriburii terenului de 11 654 mp si a celui de 1275 mp împreună cu imobilul construcție edificat pe acesta în proprietate exclusivă, prin efectul actului de partaj, pârâtă a înstrăinat terenul rudelor sale, pârâții F. și E., decedată pe parcursul procedurii în apel, între încheierea actului de partaj si contractul de vânzare-cumpărare nr. x/05.2015 fiind aproximativ 6 luni; - au fost probate operațiuni similare de înstrăinare a unor bunuri comune ale foștilor soți, în favoarea unor rude, care nu puteau fi realizate decât cu concursul pârâtei C., punând în evidență același mod de a acționa. În considerarea acestor împrejurări de fapt, cu certitudine dovedite și reținute de către instanța de apel în considerarea unor competențe suverane pe care legea de procedură i le conferă sub acest aspect, instanța de apel a prezumat că pârâtă știa despre datoria fostului său soț, despre faptul că acesta nu deține în patrimoniu niciun activ apt a fi valorificat pentru satisfacerea creanței apelantei și, la rândul său, odată încheiat actele de partaj voluntar fără executarea obligației de plată a vreunei sulte, a manifestat preocupare pentru a înstrăina rudelor sale, cât mai repede posibil imobilele ce i-au fost atribuite exclusiv, conturându-se astfel complicitatea la fraudă cerută de art. 975 C. civ. Înalta Curte reamintește că atât frauda debitorului, cât și complicitatea terțului contractant la fraudă sunt fapte juridice, iar acestea pot fi dovedite prin orice mijloace de probă, inclusiv prin recurgerea la prezumții simple, de care instanța de apel a uzat. Or, prezumțiile judiciare sunt veritabile elemente ale sistemului probator, consecințele pe care judecătorul le trage dintr-un fapt cunoscut spre a stabili un fapt necunoscut(art. 329 C. proc. civ.), iar nu simple afirmații, aprecieri, concluzii, care ar putea fi contestate în fața instanței de recurs, cum în mod greșit susțin recurenții. Astfel fiind, opinia recurenților, exprimată în sensul că situația de fapt reținută de instanță nu "este întemeiată pe probele administrate "referirile explicite ale acestora la împrejurări de fapt menite să contrazică statuările instanței în privința îndeplinirii condițiilor de admisibilitate a acțiunii pauliene, la elemente de fapt pretins omise din analiză ori greșit evaluate de instanță, la interpretarea clauzelor convenției de partaj, la aspecte care țin afirmativ de viața personală a foștilor soți, toate acestea vizează elemente de fapt, pertinența și concludența unor probe și tind la a determina o reapreciere a probelor și a situației de fapt stabilite de către instanța fondului. Or, un astfel de demers este incompatibil cu judecata în recurs-cale extraordinară de atac- limitată la examinarea conformității deciziei instanței de apel cu regulile de drept aplicabile(art. 483 alin. (3) C. proc. civ.), la un control exclusiv de legalitate a deciziei atacate, nu și/sau la unul de netemeinicie, care ar tinde la restabilirea faptelor, printr-o apreciere diferită dată probelor administrate în fața instanțelor fondului. Prin urmare, toate acele critici care vizează stabilirea situației de fapt-atribut exclusiv al instanțelor fondului- și excedează astfel unui control de legalitate a hotărârii, axat pe o verificare a modului în care au fost interpretate și aplicate normele de drept incidente, vor fi înlăturate din analiză, ca fiind inadmisibile în recurs. În concluzie, pentru aceste considerente, constatând că nu se verifică niciunul din motivele de casare susținute și argumentate de recurenți, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul pârâtei C., precum și recursul intervenienților K. și L.. În raport cu art. 453 alin. (1) C. proc. civ., prin respingerea recursurilor, părțile au pierdut procesul și, implicit, dreptul la recuperarea costurilor acestuia, pe care le vor suporta astfel integral.