Decizia nr. 591/2026 — ÎCCJ, Secția I civilă

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea formulată la data de 18.12.2018 (data oficiului poștal- f.128 dosar tribunal) și înregistrată la data de 28.12.2018 pe rolul Tribunalului Ilfov, secția civilă, sub nr. x/2018, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B., ca, prin hotărârea ce urmează a se pronunța, să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 50.000 de euro, echivalent în RON la data plății, reprezentând prejudiciul cauzat reclamantului, începând cu data de 20.11.2015 și până la soluționarea prezentei cauze, pentru lipsa de folosință, și beneficiul nerealizat asupra imobilului-teren în suprafață de 1.030 mp situat în orașul Voluntari, str. x, colț cu Șos. x, având număr cadastral x, înscris în Cartea Funciară nr. x a orașului Voluntari, precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1.349 alin. (1) și (2) raportat la art. 1.357 C. civ.

Sentința pronunțată de Tribunalul Ilfov Prin sentința nr. 2323/23.10.2023, Tribunalul Ilfov, secția civilă a respins, ca nefondată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta B.; a obligat reclamantul la plata către pârâtă a sumei de 5.712 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocațial.

Hotărârile pronunțate de Curtea de Apel București Prin încheierea de ședință din 10 iunie 2024, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins proba cu expertiză în specializarea evaluarea proprietății imobiliare, respectiv suplimentarea raportului de expertiză întocmit în fața instanței de fond, solicitată de către apelantul-reclamant. Prin decizia nr. 1164 A din 12 noiembrie 2024, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis apelul formulat de reclamant împotriva sentinței nr. 2323/23.10.2023 a Tribunalului Ilfov, secția civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B.. A schimbat sentința apelată, în sensul că: a admis în parte acțiunea; a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 19.817,2 euro, echivalent în RON la data plății, reprezentând lipsă de folosință a imobilului situat în Voluntari, str. x, colț cu Șos. x, pentru perioada 20.11.2015 - 28.12.2018 și dobânda legală aferentă acestei sume, calculată de la data de 20.11.2015 și până la data achitării integrale a debitului. A obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 5.437,21 RON, cheltuieli de judecată efectuate în primă instanță. A înlăturat soluția de obligare a reclamantului la plata către pârâtă a sumei de 5.712 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată. A respins în rest cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată. A obligat intimata-pârâtă la plata către apelantul-reclamant a sumei de 6.728,60 RON, cheltuieli de judecată efectuate în apel.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva deciziei nr. 1164 A din 12 noiembrie 2024 și a încheierii din 10 iunie 2024 ale Curții de Apel București, secția a IV-a civilă a declarat recurs reclamantul A., invocând motivele de casare reglementate de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. Totodată, pârâta B. a promovat recurs împotriva deciziei nr. 1164 A din 12 noiembrie 2024 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, invocând motivele de casare reglementate de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ. 4.1. Recursul reclamantului A.: Recurentul-reclamant a invocat motivele de casare reglementate de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ. - Subsumat motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-reclamant pretinde că hotărârea cuprinde motive contradictorii, sens în care face trimitere la considerentele deciziei instanței de apel și la sentința tribunalului și arată că pârâta ocupă în continuare terenul și încasează chiria de la terțe persoane care folosesc atât construcțiile cât și terenul, fapta cauzatoare de prejudiciu neîncetând odată cu introducerea cererii de chemare în judecată ce formează obiectul dosarului nr. x/2018 Arată că dreptul său de proprietate asupra construcțiilor se va consolida la momentul intrării efectiv în posesie și nu de la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, sens în care pârâta nu a recunoscut dreptul de proprietate al reclamantului. - Cu referire la motivul de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant arată că instanța de apel a pronunțat hotărârea cu încălcarea dispozițiilor legale privind răspunderea civilă delictuală. Recurentul învederează că lipsa de folosință asupra imobilului-teren este în legătură directă cu ocuparea abuzivă a lui, prin edificarea unor construcții pe un teren care nu aparținea pârâtei și refuzul acesteia de a intra în legalitate, prin încheierea unui contract de închiriere sau prin eliberarea acestuia. A mai invocat și că, referindu-se la modalitățile de compensare a prejudiciului în ipoteza existenței unei sarcini disproporționate, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că privarea de proprietate constituie, în mod normal, o atingere excesivă și că lipsa totală a despăgubirilor nu poate fi justificată în domeniul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în împrejurări excepționale. În raport cu dispozițiile art. 1.357 C. civ., recurentul arată că, în cauză, prejudiciul (ce trebuie reparat integral) este cert (adică este sigur, atât în privința existenței cât și în privința posibilității de evaluare), nu a fost reparat încă și constă în paguba materială suferită ca urmare a imposibilității valorificării dreptului de proprietate prin închirierea imobilului sau orice alt act de dispoziție generator de venituri, respectiv sumele ce ar fi putut fi încasate cu titlu de chirie sau veniturile realizate ca urmare a exploatării imobilului. Învederează că fapta ilicită constă în refuzul pârâtei de a respecta dreptul de proprietate al recurentului, prin folosirea și exploatarea imobilului proprietate privată, fără acordul său, deși a fost notificată în mai multe rânduri să nu efectueze niciun fel de lucrări sau să facă acte de administrare a acestui imobil. Susține că legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu poate fi stabilită cu ușurință, întrucât utilizarea, de către pârâtă, a imobilului proprietatea recurentului, fără un temei legal, 1-a pus în imposibilitatea de a onora cererile de închiriere/vânzare. Or, din situația creată de pârâtă, reclamantul nu are niciun avantaj material, ci, mai mult, achită impozitele aferente imobilului. În ceea ce privește vinovăția (ca și condiție necesară pentru angajarea răspunderii civile delictuale), arată că aceasta îmbracă cel puțin forma vinovăției indirecte, în sensul că pârâta a prevăzut sau trebuia să prevadă rezultatul faptelor sale și a acceptat micșorarea patrimoniului recurentului fără a exista un temei juridic care să facă posibilă o atare situație. În orice caz, potrivit dispozițiilor art. 1.357 alin. (2) C. civ., autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă. Astfel, despăgubirile materiale ce urmează a fi acordate au funcția reparatorie a unui prejudiciu în relație directă cu afectarea în substanță a dreptului de proprietate al reclamantului, cu privarea de plenitudinea atributelor acestui drept, în esență cu lipsirea de dreptul legal de a se "bucura" de terenul ce face obiectul prezentei cauze. Pârâta, pentru a fi exonerată de răspundere ar fi trebuit să facă dovada unor cauze care înlătură vinovăția, respectiv a unor împrejurări exterioare, care s-au intersectat cu activitatea sa, influențând-o sau chiar determinând-o: fapta persoanei prejudiciate, fapta unui terț pentru care nu e obligat să răspundă, cazul fortuit sau forța majoră. În absența unor dovezi în acest sens, trebuie reținută îndeplinită și condiția vinovăției. Invocând încălcarea dreptului său de proprietate de către pârâtă, recurentul face trimitere la prevederile art. 20, art. 44 din Constituție, art. 1 din Protocolul 1 al CEDO, art. 17 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene. Arată că instanța de apel a reținut în mod corect că fapta ilicită a fost săvârșită cu vinovăție, pârâta neaducând o justificare plauzibilă pentru fapta sa. Cu privire la fapta ilicită, recurentul arată că pârâta ocupă abuziv imobilul, astfel că nu se poate bucura de prerogativele dreptului de proprietate: dreptul de folosință, dreptul de a-i culege fructele și de a dispune de el, împrejurare ce contravine dispozițiilor legale în vigoare, prin care se ocrotește și se garantează proprietatea. Cu privire la încheierea din data de 10.06.2024, solicită modificarea acesteia în sensul admiterii cererii formulate de reclamant, de administrare a probei cu expertiza tehnică în specializarea evaluarea proprietății imobiliare, respectiv suplimentarea raportului de expertiză întocmit în fața instanței de fond, pentru stabilirea contravalorii lipsei de folosință și a beneficiului nerealizat începând cu data de 12.04.2022 (data întocmirii raportului de expertiză) și până la data efectuării suplimentului. Respingerea acestei probe a fost motivată de instanța de apel ca nefiind utilă în soluționarea pricinii, întrucât instanța urma să restrângă intervalul de timp pentru care a acordat lipsa de folosință până la data de 28.12.2018. Întrucât pârâta ocupă în continuare terenul proprietatea recurentului, culegând roadele de pe acesta, fapta cauzatoare de prejudiciu nu a încetat odată cu introducerea cererii de chemare în judecată ce formează obiectul dosarului nr. x/2018, după cum în mod greșit a apreciat Curtea de Apel București, calculul lipsei de folosință și a beneficiului nerealizat urmând a se face până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești. În concluzie, solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate, trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată. 4.2. Recursul pârâtei B.: Recurenta-pârâtă a invocat motivele de casare reglementate de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ. - Subsumat motivului de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta pretinde că, atunci când a dispus obligarea sa la plata dobânzii legale aferente sumei de 19.817,2 euro, instanța de apel a încălcat principiul disponibilității, întrucât a acordat reclamantului altceva față decât a solicitat acesta. Anume, față de obiectul cererii de chemare in judecata și de cererea de apel, susține că instanța anterioară s-a pronunțat extra petita, chiar și în condițiile invocatei aplicări a principiului reparării integrale a prejudiciului. Totodată, instanța de apel a încălcat și principiul contradictorialității întrucât, dacă ar fi considerat că trebuie (re)calificată juridic cererea de chemare în judecată (deși nu putea face acest lucru nici în cazul unei rejudecări a fondului cauzei, având în vedere prevederile art. 477 alin. (1) C. proc. civ.), era datoare să pună chestiunea în discuția părților. Făcând trimitere la petitul cererii de chemare în judecată și la cererea de apel, recurenta-pârâtă învederează că reclamantul a solicitat obligarea sa la plata sumei de 66.260,21 euro, indicând componentele debitului, respectiv: contravaloare lipsă de folosință și beneficiul nerealizat constând în chiria pe care apelantul-reclamant a susținut că ar fi putut să o încaseze în perioada indicată în cererea sa. Pretinde recurentul că instanța de apel nu a făcut o corectă analiză a limitelor învestirii instanței, conform prevederilor art. 22 alin. (6) C. proc. civ., nesocotind, astfel, principiul disponibilității reglementat de dispozițiile art. 9 din același cod, în privința limitelor judecății inclusiv a celor stabilite cu privire la faza apelului. Instanța nu poate, nici măcar în virtutea rolului său activ, să schimbe obiectul cererii, respectiv să recalifice juridic obiectul cererii. Cu atât mai mult, instanța de apel nu poate reface sau restabili, după propria ei voință, obiectul cererii inițiale de chemare în judecată, asupra căruia, în limitele sale, s-a pronunțat deja prima instanță, mai ales atunci când această "recalificare" nu face obiectul vreuneia dintre criticile expuse de către partea apelantă în cererea sa de apel. - Evocând motivul de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă pretinde că hotărârea atacată a fost pronunțată cu încălcarea normelor de drept material care reglementează răspunderea civilă delictuală și a normelor referitoare la stabilirea întinderii prejudiciului. Cu referire la considerentele instanței de apel privind fapta ilicită, recurenta arată că, din probele administrate în cauză (înscrisuri - inclusiv cele existente la dosarul penal nr. x/2017 -, interogatoriul reclamantului, expertiza tehnico-judiciară, sentința nr. 12947/11.08.2022 pronunțată în dosarul nr. x/2018), reiese că în anul 2006, la momentul restituirii terenului, existau construcțiile, ele fiind edificate în perioada regimul comunist (la nivelul anului 1969) pe terenul proprietatea statului socialist, afectat, la momentul respectiv, de către unitatea administrativ-teritorială, autoarei pârâtei în vederea edificării respectivelor construcții. Arată că aceste aspecte nu au fost contestate de reclamant. Pe cale de consecință, recurenta-pârâtă susține că nu a ocupat abuziv imobilul aflat în proprietatea reclamantului, din moment ce respectivele construcții au fost edificate în urmă cu mai mult de 50 de ani, pe terenul proprietatea Statului Român (cu acordul expres al statului, proprietarul legitim de la acel moment), acesta fiind deja grevat, la data restituirii terenului către reclamant, de construcțiile preexistente. Învederează recurenta că situația din prezenta cauză s-a creat ca urmare a aplicării legislației postcomuniste a retrocedărilor fără a se ține cont de existența unor construcții pe terenurile retrocedate, construcții edificate cu acordul proprietarului legitim din perioada respectivă (mult anterioară apariției legislației privind retrocedările imobilelor), respectiv Statul Român. Având în vedere regimul juridic al proprietății private în România în perioada regimului comunist, este evident că nici autoarea pârâtei (care a dat dovadă de bună-credință) și nici pârâta, ulterior, nu aveau cum să prevadă în vreun fel că acțiunile constând în edificarea și folosirea construcțiilor edificate anterior retrocedării terenului către un terț ar putea provoca un prejudiciu. Arată că, în cazul de față, o acțiune cu caracter licit ar fi însemnat practic desființarea, chiar de către pârâtă, a construcțiilor aflate în proprietatea sa, iar pretinsa inacțiune a constat, de fapt, în protejarea propriilor sale drepturi patrimoniale, prin nedemolarea imobilelor care îi aparțin, astfel încât în mod eronat a considerat instanța de apel că sunt aplicabile dispozițiile privind răspunderea civilă delictuală. Cum recurenta nu a săvârșit fapta ilicită constând în ocuparea terenului reclamantului, prin edificarea unor construcții pe terenul proprietatea lui, și nici inacțiunea de a desființa/ridica clădirile, întrucât acest demers ar fi dus la vătămarea drepturilor și intereselor pârâtei, nu se poate reține, în sarcina sa, cu privire la situația creată, existența vinovăției nici măcar sub forma culpei. În atare context, nu este îndeplinită nici condiția privind legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și pretinsul prejudiciu, ca efect al acesteia. Susține că pretinsul prejudiciu solicitat de către reclamant, constând în beneficiul pretins a fi fost nerealizat prin imposibilitatea închirierii terenului în suprafață de 1.030 mp, nu îndeplinește nici condiția certitudinii și nici pe cea a legăturii directe. Conform prevederilor art. 1.385 alin. (3) C. civ., despăgubirea trebuie să cuprindă pierderea suferită de cel prejudiciat și cheltuielile pe care le-a făcut ca să evite sau să limiteze prejudiciul, iar conform prevederilor alin. (4) al aceluiași articol, dacă fapta ilicită a determinat și pierderea șansei de a obține un avantaj, reparația va fi proporțională cu posibilitatea obținerii avantajului. Prejudiciul trebuie, de asemenea, să fie direct (practica judiciară a statuat în mod constant că, în materia răspunderii civile delictuale, pagubele trebuie să fie consecința directă a pretinsei fapte păgubitoare), iar caracterul direct al prejudiciului se deduce din conținutul normelor de la art. 1.533 C. civ., care devin, printr-o interpretare extensivă, aplicabile și răspunderii civile delictuale. Din această perspectivă, consideră că instanța de apel a acordat în mod greșit reclamantului, ca beneficiu nerealizat, dobânda legală aferentă sumei ce a fost stabilită cu titlu de contravaloare a lipsei de folosință.

Apărări formulate în cauză - La 12.04.2025, în termen legal, recurentul-reclamant a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului pârâtei, ca nefondat, precum și obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată. Arată recurentul-reclamant că instanța a acordat mai puțin decât a solicitat acesta prin raportare la timpul în care a fost lipsit de folosința imobilului și nu altceva, astfel cum susține recurenta-pârâtă. Susține că recurenta-pârâtă este în eroare asupra pretențiilor solicitate, atât în primă instanță, cât și în apel, suma solicitată fiind cea rezultată din evaluarea făcută de expert prin raportul de expertiză, de 66.260,21 euro, iar nu de 61.260 euro, astfel cum pretinde pârâta. Recurentul-reclamant arată că motivele subsumate cazului de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. au caracter formal întrucât aprecierea probelor nu reprezintă motiv de încălcare sau aplicare greșită a normelor de drept material, iar recurenta-pârâtă nu indică erorile rezolvărilor date de instanța de apel apărărilor sale. Prin urmare, instanța de control judiciar este pusă în imposibilitatea de a verifica caracterul fondat sau nu al criticii formulate. Construcțiile la care se face trimitere pârâta au fost edificate fără autorizație de construire, astfel cum reiese din corespondența purtată cu Primăria Voluntari (dispoziția nr. x/19.10.2012), iar, ulterior restituirii terenului, recurenta a modificat construcțiile, a adăugat altele și le-a transformat în depozite de materiale de construcții, pe care le-a închiriat. Fapta ilicită a pârâtei constă în posesia pe care aceasta o exercită, fără niciun drept, asupra terenului proprietatea reclamantului, iar prejudiciul are caracter cert, constând în sumele ce ar fi putut fi încasate cu titlu de chirie, preț sau veniturile realizate ca urmare a exploatării imobilului. - La 16.04.202, în termen legal, recurenta-pârâtă a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului reclamantului, ca nefondat, și obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată în faza recursului. În ceea ce privește atacarea încheierii de ședință din data de 10.06.2024, arată că reclamantul nu a indicat motivul de casare, iar din conținutul memoriului de recurs nu se poate desprinde nicio critică de nelegalitate, fiind exprimată doar nemulțumirea cu privire la respingerea cererii sale. Prin raportare la obiectivul propus în fața instanței de apel a fi avut în vedere pentru realizarea expertizei în faza apelului (stabilirea contravalorii lipsei de folosință de la momentul pronunțării primei instanțe și până la soluționarea cauzei în apel), cererea apelantului nu putea fi încuviințată, deoarece la niciun moment, nici prin cererea sa de apel, nici ulterior, în fața instanței de apel, apelantul-reclamant nu a solicitat, prin raportare la prevederile art. 478 alin. (3) C. proc. civ., acordarea în apel a unor sume de bani/despăgubiri care s-ar fi născut ulterior pronunțării hotărârii primei instanțe. Cererile formulate de către părțile litigante, privind administrarea unor probe noi în faza apelului, au fost discutate în fața curții de apel la termenul de judecată din 10.06.2024, dată la care Tribunalul Ilfov nu se pronunțase în dosarul civil nr. x/2018 pe cererea de apel a reclamantului. De asemenea, chiar apelantul a fost cel care a depus în fața instanței de apel, abia la termenul de judecată din 14.10.2024, un extras cu minuta deciziei nr. 4291/03.10.2024 a Tribunalului Ilfov, pronunțată în dosarul nr. x/2018. Relativ la motivul de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă arată că reclamantul nu a indicat pretinsele motive contradictorii ale hotărârii recurate. Arată că, prin considerentele deciziei atacate, instanța de apel nu a expus motive potrivnice propriilor argumente sau aflate în contradicție cu aspectele reținute în cauză. Susține că hotărârea este legală sub aspectul perioadei (20.11.2015-28.12.2018) reținute de instanța de apel pentru acordarea lipsei de folosință reclamantului. Învederează că nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile răspunderii civile delictuale, în contextul în care, începând cu data de 28.12.2018, nu mai există o faptă ilicită, urmare a unirii calității sale de proprietar al terenului cu calitatea de proprietar al construcțiilor, astfel că nu se mai poate reține nici folosirea nelegală, de către pârâtă, a terenului pe care sunt situate construcțiile respective (devenite proprietatea reclamantului începând cu data de 28.12.2028), deoarece este evident că, nemaifiind considerată proprietar al construcțiilor începând cu data respectivă, pârâta nu mai avea cum să exercite nici posesia și nici folosința asupra construcțiilor și implicit nu se poate considera ca exercitând o folosință nelegală asupra terenului pe care se află aceste construcții.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 15 octombrie 2025 completul de filtru a admis în principiu recursurile formulate în cauză și a fixat termen de judecată în ședință publică pentru soluționarea acestora la 25 martie 2026. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție i. În ceea ce privește recursul reclamantului A., analizând, în acord cu limitele prefigurate prin încheierea de admitere în principiu din 15 octombrie 2025, critica subsumabilă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată caracterul fondat al acesteia în sensul considerentelor ce vor fi arătate în continuare: Astfel, soluția adoptată de instanța de apel, prin care s-a reținut că reclamantului i se cuvin dezdăunări pentru lipsa de folosință a terenului său doar până la 28.12.2018 (dată la care a învestit instanțele judecătorești cu o acțiune pentru constatarea dobândirii, pe temeiul accesiunii imobiliare, a dreptului de proprietate asupra construcțiilor edificate de pârâtă) a fost criticată de reclamant ca fiind pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 1.357 C. civ., dar și a dispozițiilor art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În dezvoltarea criticii formulate, s-a arătat, în esență, că pârâta ocupă în continuare terenul aflat în proprietatea reclamantului, astfel că fapta ilicită a acesteia nu a încetat odată cu introducerea cererii de chemare în judecată ce constituie obiectul dosarului nr. x/2018, aflat în curs de soluționare, motiv pentru care s-ar impune ca determinarea contravalorii lipsei de folosință (la care se aplică, în mod corespunzător, și beneficiul nerealizat) să aibă loc prin raportare la momentul soluționării definitive a prezentului litigiu. Critica este întemeiată. Astfel cum s-a stabilit în calea de atac anterioară, cu ocazia devoluțiunii depline a cauzei, soluția de admitere în parte a pretențiilor formulate, pe tărâm delictual, împotriva pârâtei s-a fundamentat pe reținerea folosirii fără drept, de către aceasta, a terenului reclamantului, în suprafață de 1.030 mp, situat în Voluntari, str. x, colț cu Șos. x, județul Ilfov, pentru a-și asigura accesul la construcțiile edificate pe acesta, dobândite prin uzucapiune, prin sentința nr. 5993/03.12.2000 a Judecătoriei Buftea (dosar nr. x/2009, litigiu în cadrul căruia reclamantul din prezenta cauză nu a figurat în calitate de parte). S-a mai reținut, cu prilejul stabilirii cadrului factual, și că terenul i-a fost restituit reclamantului prin Dispoziția Primăriei Orașului Voluntari nr. 666/14.08.2006, act juridic a cărui valabilitate a fost reținută prin decizia nr. 85A/02.02.2017 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin care, urmare a admiterii apelului formulat de A. și de Instituția Primarului Orașului Voluntari și a desființării în totalitate a sentinței nr. 2538/14.10.2015 a Tribunalului Ilfov, secția civilă, apelată în respectiva pricină, s-a dispus respingerea acțiunii în constatarea nulității acestui act juridic, promovată de B.. Prin decizia nr. 85A/02.02.2017 s-a stabilit, în esență, că dispoziția contestată a fost emisă anterior soluționării, în primă instanță, a procesului având ca obiect uzucapiune, că numitul A. a fost pus în posesia imobilului teren restituit în natură la data de 14.09.2006, iar dreptul de proprietate al acestuia a fost înscris în cartea funciară nr. x a localității Voluntari la data de 30.01.2007, mai înainte de formularea, de către B., a acțiunii ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2009 De asemenea, s-a concluzionat că sentința nr. 5993/03.12.2000 a Judecătoriei Buftea nu poate fi opusă numitului A., cât timp acesta nu a făcut parte din litisconsorțiul procesual pasiv. În continuare, interpretând probatoriul, instanța devolutivă de control judiciar a constatat că pârâta a valorificat din punct de vedere economic terenul reclamantului, fără să aibă un drept în acest sens, închiriind către terțe persoane porțiuni din acesta, prin contractele de închiriere anexate raportului de expertiză tehnică judiciară specialitatea evaluare imobiliară întocmit în fața primei instanțe. Aceste elemente au condus la reținerea corectă a curții de apel în sensul să simpla amplasare a construcțiilor pe terenul proprietatea reclamantului, fără existența vreunui drept al pârâtei, determină ca orice utilizare a acestuia să aibă un caracter ilicit. Cu toate acestea, analizând, pe tărâmul răspunderii civile delictuale, cerința referitoare la existența și întinderea prejudiciului, curtea de apel a restrâns, în mod eronat, intervalul în care îi sunt datorate despăgubiri reclamantului pentru lipsa de folosință a terenului pe care îl deține în proprietate. Aceasta din moment ce, dând expresie principiului care stă la baza răspunderii civile delictuale (art. 1.385 C. civ.), acoperirea prejudiciului trebuie realizată integral, regulă ce nu suportă limitări ca efect al simplei declanșări, de către victima prejudiciului, a unor alte mijloace procedurale în vederea apărării intereselor sale legitime în legătură cu dreptul de proprietate deținut. În atare circumstanțe, instanța de apel era ținută a examina condiția legală a prejudiciului prin raportare la acele împrejurări ce privesc strict dreptul afirmat în litigiul pendinte, ce vizează, conform celor expuse anterior, lipsirea reclamantului de prerogativa folosinței terenului său și, pe cale de consecință, la probele administrate în proces, conform dispozițiilor art. 479 C. proc. civ., iar nu prin trimitere la aspecte litigioase aflate în curs de soluționare în alte pricini, fie ele purtate între aceleași părți. Învestită fiind cu solicitarea de a dispune repararea prejudiciului invocat, instanța anterioară era ținută, așadar, a stabili paguba efectiv suferită de reclamant și întinderea ei într-o manieră în care să fie asigurată pe deplin funcția reparatorie a răspunderii. Aceasta în condițiile în care, potrivit celor expuse de reclamant și necontestate de către partea adversă, pârâta a continuat să utilizeze terenul pe care sunt amplasate construcțiile și ulterior momentului declanșării litigiului în accesiune imobiliară, neprocedând, deci, la desființarea sau ridicarea acestora. În acest context, pentru determinarea întinderii prejudiciului, se impunea, drept urmare, analiza tuturor elementelor care privesc diminuarea patrimoniului celui păgubit ca efect al faptei ilicite cauzatoare de prejudicii, raportat la întreaga perioadă în care a avut loc încălcarea atributelor dreptului de proprietate asupra terenului, inclusiv, deci, prin intermediul cererii reclamantului referitoare la proba cu expertiza tehnică de specialitate, pentru a se stabili valoarea daunelor datorate ulterior datei întocmirii raportului de expertiză administrat în fața primei instanțe, în măsura în care se aprecia necesitatea acesteia în atare împrejurări. Aceasta întrucât dreptul părții de a formula critici de netemeinicie, adică de a contesta modul în care prima instanță a stabilit situația de fapt, nu ar putea fi exercitat în mod efectiv dacă invocarea acestor motive nu ar fi însoțită și de posibilitatea de a dovedi în fața instanței devolutive de control judiciar susținerile formulate prin cererea de apel. De altfel, în jurisprudența sa constantă (hotărârile pronunțate în cauza Albina contra României și în cauza Virgil Ionescu contra României, ilustrate cu caracter exemplificativ), instanța de contencios european a reținut că dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă cererile și observațiile părților sunt într-adevăr "ascultate", adică dacă se procedează la o examinare efectivă a motivelor, argumentelor și cererilor de probatoriu ale părților. În consecință, limitând perioada pentru care pârâta datorează contravaloarea lipsei de folosință la data 28.12.2018 (la care a fost înregistrată, pe rolul Judecătoriei Buftea, cauza ce constituie obiectul dosarului nr. x/2018), instanța de apel, ignorând circumstanțele concrete ale cauzei - ce vizează, conform celor arătate, o ingerință în dreptul de proprietate al reclamantului, constând în ocuparea abuzivă a terenului deținut -, a omis că acoperirea prejudiciului trebuie realizată integral indiferent de promovarea, de către partea prejudiciată, a unui alt demers procedural, cât timp ceea ce interesează, în speță, este tocmai o eventuală încetare a tulburării reclamate. În egală măsură, nefiind tranșată definitiv, chestiunea litigioasă din respectiva pricină nu este nici aptă a se răsfrânge asupra dreptului afirmat în prezenta cauză. Aceasta din moment ce, în stabilirea întinderii prejudiciului, instanța de apel face referire la dezlegările cuprinse în decizia nr. 4291/03.10.2024 a Tribunalului Ilfov, secția I civilă (prin care s-a constatat dobândirea, de către partea reclamantă, a dreptului de proprietate asupra construcțiilor, ca urmare a accesiunii imobiliare artificiale), decizie nedefinitivă, casată, de altfel, prin decizia nr. 201/06.03.2026 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Rezultă că în mod incorect, limitând intervalul de timp pentru care se datorează contravaloarea lipsei de folosință, instanța de apel s-a bazat pe o prezumție, în sensul că ar fi încetat utilizarea nelegală a terenului odată cu manifestarea opțiunii reclamantului în legătură cu accesiunea - fără să fie preocupată, însă, în a stabili momentul efectiv al încetării unei asemenea stări de fapt, pentru a se asigura o reparare integrală a prejudiciului - și pe statuările unei decizii nedefinitive, desființată în calea de atac. Pentru toate aceste considerente, în baza art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., coroborat cu art. 497 din același cod, recursul va fi admis, casată decizia atacată și încheierea de ședință din 10 iunie 2024 (ca premergătoare judecății fondului și conținând statuări obiect al criticilor referitoare la determinarea cuantumului prejudiciului), iar cauza trimisă spre rejudecare aceleiași instanțe de apel. La reluarea judecății vor fi avute în vedere, potrivit dispozițiilor art. 501 alin. (1) C. proc. civ., dezlegările în drept date potrivit prezentei decizii în legătură cu necesitatea determinării întregului interval temporal în care a survenit îngrădirea reclamantului în exercițiul dreptului său de proprietate și pentru care, în consecință, i se cuvin despăgubiri. ii. Analizând, de asemenea, în cadrul configurat prin încheierea de admitere în principiu, recursul formulat de pârâta B. împotriva aceleiași decizii, Înalta Curte reține caracterul său nefondat. - Astfel, subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a invocat nelegalitatea soluției de obligare a sa la plata dobânzii legale aferente sumei reprezentând contravaloarea lipsei de folosință, în cuantum de 19.817,2 euro, dispusă în calea de atac anterioară. În esență, criticile au susținut că instanța de apel s-ar fi pronunțat în lipsă unei cereri în acest sens a reclamantului, recunoașterea acesteia fiind făcută extra petita (instanța a acordat ceea ce nu s-a cerut), prin încălcarea principiului disponibilității privind limitele învestirii instanței. Totodată, s-a susținut că instanța anterioară a încălcat și principiul contradictorialității, întrucât nu ar fi pus în discuția părților necesitatea recalificării juridice a cererii de chemare în judecată, deși nu îi era permisă, nici măcar în virtutea rolului său activ, schimbarea obiectului cererii de chemare în judecată, în condițiile în care această chestiune nici nu a constituit o critică împotriva soluției primei instanțe, care să fi fost formulată prin memoriul de apel al reclamantului. Criticile invocate nu pot fi primite. Cât privește limitele învestirii instanței, se reține că reclamantul a solicitat, prin cererea introductivă, înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov, secția civilă la 28.12.2018, obligarea pârâtei B. la plata sumei de 50.000 de euro, echivalentul în RON la data plății, reprezentând prejudiciu ce i-a fost cauzat, începând cu data de 20.11.2015 și până la soluționarea cauzei, prin lipsa de folosință a terenului în suprafață de 1.030 mp, situat în orașul Voluntari, str. x, colț cu Șos. x, județul Ilfov, precum și acordarea beneficiului nerealizat. În justificarea demersului său procesual, reclamantul a arătat, în mod expres (la pagina 6 a acțiunii), că fapta pârâtei, de a-i restricționa, fără temei, dreptul asupra bunului aflat în proprietatea sa reprezintă "o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii, care îl îndreptățește să solicite nu numai acoperirea lipsei de folosință, dar și a beneficiului nerealizat". Tot astfel, solicitând administrarea probei cu expertiza tehnică judiciară specialitatea evaluare bunuri imobile, reclamantul a indicat, drept obiectiv al acesteia, "stabilirea întinderii prejudiciului creat prin lipsa de folosință asupra celor două terenuri și beneficiul nerealizat" (pagina 10 din cererea de chemare în judecată). Acest obiectiv, încuviințat de către prima instanță la termenul de judecată din 15 decembrie 2020, a făcut obiectul dezbaterii contradictorii a părților, reprezentantul convențional al pârâtei, prezent în ședință, indicând, în acest sens, că "nu se opune probelor solicitate de reclamant, însă solicită ca expertul să determine contravaloarea lipsei de folosință numai pentru suprafața pe care se susține că o ocupă pârâta în mod nelegal". Având în vedere obiecțiunile pârâtei, încuviințate de tribunal la termenul de judecată din 28 octombrie 2022, prin răspunsul depus la 15 ianuarie 2023, expertul a indicat, "ținând cont de solicitarea pârâtei, de a se utiliza pentru calculul lipsei de folosință chiria lunară de piață", contravaloarea lipsei de folosință, pentru terenul în suprafață de 1.030 mp, ca fiind în cuantum de 0,52 euro/mp/lună". Este motivul pentru care, la termenul de judecată din 15 mai 2023 din fața Tribunalului Ilfov, reclamantul și-a precizat, în termenii art. 204 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., cererea de chemare în judecată, majorând cuantumul obiectului acesteia, în sensul solicitării obligării pârâtei la plata sumei de 66.260,21 euro, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință, menținându-și, invariabil, capătul de cerere în obligarea acesteia la achitarea beneficiului nerealizat. În mod similar, prin cererea de apel formulată, reclamantul a solicitat reformarea hotărârii primei instanțe și admiterea acțiunii, astfel cum a fost precizată, în sensul obligării părții adverse la plata contravalorii lipsei de folosință, în cuantum de 66.260,21 euro, precum și a beneficiului nerealizat. Prin urmare, nu există niciun argument de a deduce, în maniera restrictivă susținută de recurenta-pârâtă, că învestirea instanțelor cu pretențiile reclamantului trebuie văzută ca referindu-se la acordarea de despăgubiri exclusiv pentru lipsa de folosință a terenului, cu excluderea beneficiului nerealizat. Ca atare, instanța de prim control judiciar a constatat în mod judicios limitele învestirii sale ca fiind reprezentate și de obligația referitoare la plata dobânzii legale aferente sumei stabilite cu titlu de lipsă de folosință. Astfel, în considerarea celor arătate anterior, se constată că decizia instanței de apel, prin soluția adoptată, nu relevă un caz de extra petita, când instanța de judecată se pronunță în afara limitelor învestirii sale, acordând (precum s-a criticat) mai mult decât s-ar fi solicitat de către reclamant, cu încălcarea, deci, a principiului disponibilității părții, instanța de apel procedând la o examinare corectă a cauzei din perspectiva evocată. Subordonate fiind acestei critici, nu poate fi primit, așadar, nici restul susținerilor, ce aduc în discuție, lipsit de fundament, o eventuală încălcare a principiului contradictorialității în legătură cu pretinsa recalificare juridică a cererii de chemare în judecată, aspecte ce nu se raportează în mod efectiv la considerentele instanței de apel și la cadrul procesual obiectiv configurat prin acțiunea formulată, astfel cum a fost ulterior precizată, conform celor arătate în precedent. - Sunt nefondate, de asemenea, și criticile recurentei-pârâte referitoare la încălcarea, de către instanța anterioară, a dispozițiilor de drept material atunci când a constatat îndeplinirea, în sarcina sa, a condițiilor răspunderii civile delictuale. Invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut, în esență, că decizia atacată este eronată din moment ce nu ar fi săvârșit o faptă ilicită, constând în ocuparea terenului, dat fiind că respectivele construcții ar fi fost edificate pe terenul proprietatea statului în perioada regimului comunist, așadar anterior restituirii lui către partea reclamantă, astfel că nici autoarea pârâtei, cea care le-a construit, și nici aceasta din urmă nu aveau cum să prevadă că acțiunile lor ar putea provoca un prejudiciu. Contrar susținerii recurentei-pârâte, în speță nu a avut loc încălcarea normelor legale de care aceasta se prevalează. Astfel, stabilind cadrul factual, pe baza probatoriului administrat, instanța devolutivă de control judiciar a reținut că pârâta-intimată a folosit terenul proprietatea reclamantului-apelant, deși acesta a notificat-o constant, începând cu anul 2008, să încheie un contract de închiriere cu privire la teren, respectiv că aceasta a valorificat, fără drept, terenul, închiriind către terțe persoane porțiuni din acesta prin contractele de închiriere anexate raportului de expertiză. Aceste elemente au determinat concluzia curții de apel în sensul identificării existenței culpei acesteia (contrar statuărilor primei instanțe), stabilindu-se, în acest sens, că pârâta a acționat cu prevedere, acceptând posibilitatea prejudicierii reclamantului, chiar dacă nu a urmărit în mod expres acest rezultat. Statuarea instanței anterioare este corectă, având în vedere că, demarând prezenta cerere în angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei, reclamantul a acționat din postura sa de titular al unui drept real, cel de proprietate, opozabil erga omnes și care generează tuturor celorlalte subiecte de drept obligația de a se abține de la orice fel de acte/acțiuni de încălcare a acestuia. Aceasta, în condițiile în care, potrivit celor expuse anterior, titlul de proprietate al reclamantului (Dispoziția nr. 666/14.08.2006 emisa de Primăria Orașului Voluntari) a fost validat, pe cale judiciară, ca efect al respingerii, în mod definitiv, prin decizia nr. 85A/02.02.2017 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie (pronunțată în dosarul nr. x/2014), a acțiunii în constatarea nulității sale absolute promovate de pârâtă. Pentru a hotărî astfel, curtea de apel, raportându-se la data emiterii dispoziției, a statuat, în respectiva pricină, că, la acel moment, "B. nu i se recunoscuse calitatea de proprietar asupra construcțiilor edificate pe terenul situat în str. x, Voluntari, sentința nr. 5993/2009 fiind pronunțată, de Judecătoria Buftea, în dosarul nr. x/2009, la data de 03.12.2009". În atare condiții, aceeași instanță a constatat că "hotărârea judecătorească pronunțată în uzucapiune nu putea conduce la desființarea dispoziției de restituire în natură, emisă în temeiul Legii nr. 10/2001". Astfel fiind, s-a reținut inclusiv că "hotărârea judecătorească prin care s-a constatat dobândirea dreptului de proprietate, prin uzucapiunea de 30 de ani, nu produce efecte în contradictoriu cu persoanele în favoarea cărora a fost emisă anterior, în temeiul Legii nr. 10/2001, dispoziția de restituire a terenului". De asemenea, procedând la examinarea legalității dispoziției și din perspectiva cauzei acesteia, în termenii art. 966 C. civ. de la 1864, instanța respectivă a statuat, antamând fondul, că "din probatoriu rezultă că anterior emiterii Dispoziției nr. 666/2006 s-au făcut demersurile necesare pentru clarificarea situației juridice a imobilului teren notificat, fără a se putea reține că emitentul dispoziției sau beneficiarul acesteia ar fi urmărit fraudarea drepturilor reclamantei" (B.). Mai mult, în pricina anterioară, instanța de apel s-a raportat inclusiv la atitudinea acestei părți, stabilind că, "deși fusese sesizată cu soluționarea notificării formulată de autorii pârâtului-reclamant (A.) având ca obiect terenul restituit în natură prin dispoziția contestată, de către pârâtul Primarul Orașului Voluntari, anterior emiterii Dispoziției nr. 666/14.08.2006, a înțeles să o returneze acestuia, prin adresa nr. x/10.05.2005, pentru ca ulterior să promoveze acțiunea în constatarea uzucapiunii în contradictoriu cu C.." Ca atare, fiind dezbătută și dezlegată jurisdicțional definitiv chestiunea calității reclamantului de proprietar al terenului, în baza Dispoziției nr. 666/14.08.2006, această statuare, alături de considerentele care au stat la baza reținerii sale, se bucură de imutabilitate jurisdicțională, impunându-se părților litigante cu valoare obligatorie și repercutându-se, deci, inclusiv în privința pretențiilor conferite judecății în litigiul pendinte, ce vizează lipsirea acestuia de atributul folosinței, ca prerogativă a dreptului real astfel recunoscut. De aceea, apare ca lipsită de relevanță și susținerea pârâtei în sensul nerecepționării notificărilor transmise de partea adversă, începând cu anul 2008, în vederea încheierii unui contract de închiriere, cât timp reclamantul a asigurat publicitate și opozabilitate dreptului său, prin înscriere în cartea funciară nr. x a Orașului Voluntari, conform încheierii nr. 96463/30.01.2007. Cum rolul și funcția publicității imobiliare sunt tocmai acelea de a realiza publicitatea drepturilor imobiliare față de terți și întrucât, cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 7/1996, reclamantul a realizat operațiunile de carte funciară ce-i incumbau, niciun alt demers suplimentar nu-i poate fi imputat sau pretins acestuia pentru a aduce la cunoștință faptul că a devenit proprietar. În realitate, prin folosirea unor astfel de argumente, pârâta își invocă propria atitudine culpabilă, de neconsultare a evidențelor de carte funciară, în condițiile în care nu justifica deținerea unui drept legal de folosință asupra terenului, astfel cum s-a constatat nu doar pe parcursul celei dintâi pricini purtate în contradictoriu cu reclamantul, ci și în prezenta cauză. În consecință, exercitarea unor acte de folosință asupra terenului, împrejurare care, de altfel, nu este contestată în recurs, denotă atitudinea culpabilă a pârâtei, sancționabilă pe tărâm delictual, prin acordarea atât a contravalorii lipsei de folosință (damnum emergens), pentru întreaga perioadă în care au survenit acestea, cât și a beneficiului nerealizat (lucrum cessans), ca expresie a necesității reparării integrale a prejudiciului, conform celor expuse în precedent. Pentru toate aceste considerente, criticile formulate de către pârâtă au fost găsite nefondate, recursul acesteia urmând să fie respins în consecință.