Decizia nr. 587/2026 — ÎCCJ, Secția I civilă — recurs împotriva sentinței nr. 194/2022 a Tribunalului Călărași

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Călărași, secția civilă la 25 februarie 2021 cu dosar nr. x/2021, astfel cum a fost modificată la 25 mai 2021, reclamanta A. a solicitat obligarea pârâților B. și C.: - la plata sumei de 48.740 RON, reprezentând contravaloarea sumei de 10.000 euro, datorată în baza contractului de constituire a unui drept de abitație nr. 862 din 20 iunie 2019, astfel cum a fost modificat prin actul adițional din 11 martie 2020, ambele autentificate de BNP D., pentru perioada aprilie 2020 - ianuarie 2021; - la restituirea sumei de 243.700 RON, reprezentând contravaloarea sumei de 50.000 euro, primită de la reclamantă cu titlu de împrumut; - la plata daunelor moratorii aferente debitului principal, calculate de la data scadenței și până la data plății efective; - la plata cheltuielilor de judecată.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 194 din data de 22 martie 2022, Tribunalul Călărași, secția civilă a admis cererea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâții B. și C.; a obligat pe pârâți la plata sumei de 48.740 RON, contravaloarea sumei de 10.000 euro, și la restituirea (plata) sumei de 243.700 RON - echivalentul în RON al sumei de 50.000 euro; a obligat pe pârâți la plata daunelor moratorii (dobânda legală) aferente acestor sume de la data scadenței și până la data plății efective; a obligat pe pârâți la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 6.530 RON (taxa de timbru).

Hotărârea pronunțată în apel Prin decizia civilă nr. 1000 A din 21 iunie 2023, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis apelul declarat de pârâții B. și C. împotriva sentinței civile nr. 194 din 24 martie 2022, pronunțată de Tribunalul Călărași - secția civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A., și a schimbat în parte sentința, în sensul că: A înlăturat dispoziția de obligare a pârâților la plata sumei de 243.700 RON și la plata daunelor moratorii aferente. A menținut celelalte dispoziții ale sentinței. A obligat pe intimata-reclamantă la plata sumei de 22.989,5 RON, cheltuieli de judecată în apel către apelanții-pârâți, din care 2.989,5 RON taxă de timbru și 20.000 RON onorariu de avocat redus, conform art. 453 alin. (2) și art. 451 alin. (2) din C. proc. civ.

Recursurile formulate în cauză Împotriva deciziei civile nr. 1000 A din 21 iunie 2023 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă au declarat recurs reclamanta A. și pârâții B. și C.. 4.1 Motivele de recurs formulate de reclamanta A. Recurenta-reclamantă a solicitat următoarele: (1) admiterea cererii de recurs împotriva considerentelor deciziei recurate și înlăturarea considerentelor privind obligația de a împărți fructele civile rezultate din închirierea a șase camere din apartamentul nr. x din imobilul situat în Lehliu Gară, Bd. x; (2) admiterea cererii de recurs și casarea în parte a deciziei recurate în ceea ce privește soluția de admitere a apelului și schimbare în parte a sentinței civile, în sensul respingerii cererii de obligare a pârâților la plata sumei de 50.000 euro, echivalent în RON, împreună cu accesorii, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare instanței de apel; (3) obligarea intimaților-pârâți la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu prezentul demers procesual. După expunerea aspectelor de fapt relevante și a motivelor de apel deduse judecății de către intimații-pârâți, recurenta-reclamantă a formulat următoarele critici: A. Cu privire la înlocuirea considerentelor deciziei recurate - incidența motivelor de recurs prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ. Instanța de apel a respins cererea de apel formulată de pârâți cu privire la cererea de plată a sumelor datorate în baza contractului de abitație din 20 iunie 2019, însă, contrar sentinței primei instanțe și poziției procesuale a părților, a reținut că obligația de plată ar consta în împărțirea fructelor civile provenite din exploatarea a șase încăperi din apartamentul nr. x situat în Lehliu-Gară, județ Călărași. După cum reiese din expunerea situației de fapt și sinteza procedurii în primă instanță și în apel, niciuna dintre părți nu a invocat această configurație a obligației de plată asumate de pârâți, iar considerentele vizate de cererea de recurs sunt în disonanță cu considerentele hotărârii primei instanțe și cu restul considerentelor reținute de instanța de apel. În primul rând, în cauză este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., având în vedere că decizia recurată încalcă prevederile art. 478 alin. (2), privind limitele efectului devolutiv al apelului și art. 479 alin. (1) din același cod, privind judecata în apel. Prin sentința civilă nr. 194 din 22 martie 2022, Tribunalul Călărași a reținut că obligația de plată asumată de pârâți se referă la sumele obținute din închirierea bunurilor imobile cu destinație comercială, închiriate în favoarea E. S.R.L. și F. S.R.L., validând argumentele reclamantei conform cărora noțiunea de "beneficii pe care le aduce proprietatea" semnifică imobilele cu destinație comercială dobândite de pârâți de la G.. Având în vedere că, nici prin cererea de apel, nici prin întâmpinarea față de cererea de apel, nu a fost invocată configurația obligației de plată reținută de instanța de apel, decizia recurată încalcă dispozițiile art. 478 alin. (2) corelat cu art. 479 alin. (1) din C. proc. civ. Considerentele evocate excedează motivelor de apel cu care instanța de apel a fost învestită și sunt contrare considerentelor reținute de prima instanță pentru admiterea cererii de chemare în judecată, astfel că se impune înlăturarea acestora. În al doilea rând, în cauză este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., având în vedere contrarietatea dintre considerentele recurate și restul considerentelor reținute de instanța de apel cu privire la obligația de plată născută în baza contractului de abitație din 20 iunie 2019. Instanța de apel a reținut în mod corect că, în executarea obligației de plată asumată prin contractul de abitație din 20 iunie 2019, pârâții au încheiat acte adiționale la contractele de închiriere a imobilelor cu destinație comercială în beneficiul E. S.R.L. și F. S.R.L., considerentele validând argumentele reclamantei și cu hotărârea primei instanțe sub aspectul configurației obligației de plată a pârâților. Or, considerentele prin care instanța de apel a reținut că obligația de plată s-ar referi la împărțirea fructelor civile produse de cele șase camere din apartamentul nr. x sunt contrare soluției instanței și, după cum am arătat, încalcă limitele învestirii instanței și principiul disponibilității, fiind străine de pozițiile procesuale formulate de părți. În al treilea rând, considerentele instanței încalcă dispozițiile de drept material privind regulile de interpretare a contractului, respectiv dispozițiile art. 1266 din C. civ. privind interpretarea contractului. Clauza în discuție, privind împărțirea beneficiilor obținute din exploatarea proprietății se interpretează în concordanță cu dispozițiile art. 1266 din C. civ., după voința reală a părților, așa cum reiese din contextul încheierii contractului și conduita părților ulterioară încheierii contractului. Or, nu există niciun element, nici măcar la nivelul declarațiilor părților, care să acrediteze teza că părțile ar fi agreat împărțirea fructelor civile sau că astfel de fructe civile ar fi fost obținute vreodată. Contractul nr. x din 20 iunie 2019 a fost încheiat în contextul încheierii anterioare a contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 20 mai 2019, prin care apelanții-pârâții au primit de la G. proprietatea asupra imobilului, pentru un preț mult inferior valorii sale, pentru care s-au împrumutat de la reclamantă. Înțelegerea părților apare ca firească odată ce se observă conținutul legatelor întocmite de G., care a dorit să își împartă averea între reclamantă, soția sa, și nepotul său, pârâtul B.. Intenția constantă a lui G. a fost atât ca reclamanta să beneficieze de un drept de proprietate sau de folosință viageră asupra unuia dintre apartamentele din imobil, cât și de un venit constant obținut din închirierea spațiilor comerciale aflate în imobil. Conținutul contractului reflectă, cu evidență, intenția părților, iar interpretarea sistematică a clauzelor contractuale, luând în considerare și conținutul actului adițional, prin care se limitează sumele pe care pârâții sunt obligați să le plătească lunar la 1000 euro/lună, consolidează conținutul obligației de plată asumate. În acest sens, prin contract s-a prevăzut astfel: "Condițiile constituirii dreptului de abitație: (...) - din beneficiile pe care le aduce proprietatea din chirii, se achită toate cheltuielile comune legate de utilități, asigurări și alte situații, iar în situația în care rămân la dispoziție lichidități se vor împărți în mod egal între nudul proprietar și beneficiarul dreptului de abitație." Totodată, prin actul adițional, părțile au înțeles să limiteze cuantumul sumelor astfel: "din beneficiile pe care le aduce proprietatea, se achită toate cheltuielile comune, privind utilitățile, asigurări sociale și de sănătate sau alte situații, iar în cazul în care rămân la dispoziție lichidități, acestea se vor împărți între părțile contractante, cu mențiunea că sumele de bani de care va beneficia titularul dreptului de abitație, nu vor putea depăși echivalentul în RON a sumei de 1000 (una mie) euro." Spațiile comerciale închiriate de pârâți sunt exact cele dobândite prin cumpărare de la G., astfel că însăși conduita intimaților-pârâți confirmă că sintagma "beneficiile pe care le aduce proprietatea" se referă la sumele obținute din închirierea acelor imobile, urmând a fi avute în vedere și actele adiționale la contractele de închiriere încheiate de apelanți cu chiriașii F. S.R.L. si E. S.R.L., în baza cărora aceste societăți au plătit direct reclamantei chiriile. Ca atare, interpretarea prevederilor contractului este confirmată si demonstrată de însăși modalitatea de executare a acestuia. B. Nelegalitatea soluției de admitere în parte a apelului și respingerea cererii de restituire a sumei de 50.000 euro - incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. Referitor la împrumutul acordat pârâților de către reclamantă în aprilie 2019, în cuantum de 50.000 euro, în vederea achitării prețului contractului nr. x din 20 mai 2019, prima instanță a reținut în mod corect că nu poate fi vorba de o donație realizată de G. către pârâți, câtă vreme sumele provin de la reclamantă și nu a fost probată intenția de a gratifica. Totodată, a observat în mod corect cronologia evenimentelor, care atestă faptul că pârâții au primit acea sumă de bani pentru a plăți prețul contractului de vânzare-cumpărare. Prin cererea de apel, pârâții au invocat: lipsa dovezii asumării obligației de restituire a sumei de 50.000 euro (deși prin notele de ședință din 21 septembrie 2021, depuse în primă instanță au precizat că au restituit suma); existența unei donații realizate de G. către aceștia; incidența dispozițiilor din C. civ. referitoare la obligația mandatarului de a da socoteală mandatului, în acest caz, obligația domnului G. de a da socoteală pentru modalitatea în care a executat mandatul legal dintre soți, și, pe cale de consecință, inadmisibilitatea cererii reclamantei de restituire a sumei de 50.000 euro în baza îmbogățirii fără justă cauză. Prin decizia recurată instanța de apel a dispus admiterea apelului, reținând că în speță nu a fost demonstrată asumarea de către pârâți a obligației de restituire a sumei de 50.000 euro și a respins cererea reclamantei de restituire a sumei pe temeiul îmbogățirii fără justă cauză, invocând existența unei alte acțiuni la dispoziția reclamantei. În primul rând, hotărârea instanței de apel a fost pronunțată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 2158 din C. civ., având în vedere că în cauză au fost probate toate elementele necesare pentru încheierea unui contract de împrumut. Câtă vreme reclamanta a probat remiterea sumei de bani, contextul în care aceasta a fost remisă demonstrează lipsa unei intenții de a gratifica și de a realiza o donație către intimați, iar chiar aceștia din urmă au susținut că ar fi restituit această sumă de bani, a fost probată existența tuturor elementelor necesare pentru existența unui împrumut. Notele de ședință din 21 septembrie 2021, depuse de pârâți, echivalează cu o mărturisire judiciară și demonstrează inclusiv existența obligației de restituire a sumei de bani. În condițiile în care singurul martor care ar putut fi relevant pentru probarea intenției părților, G., este decedat, iar atitudinea pârâților pe parcursul procesului a fost de rea-credință, aceștia susținând fie că suma de bani ar fi fost primită din contul lui G., fie că ar fi fost restituită, aplicarea unei prezumții judiciare, în sensul realizat de prima instanță, a condus la aflarea adevărului în cauză. În al doilea rând, au fost încălcate dispozițiile art. 2016, art. 2017 și art. 2019 din C. civ., având în vedere că instanța de apel a reținut că raporturile juridice dintre reclamantă și pârâți ar intra sub incidența dispozițiilor referitoare la mandat. Modul în care G. a acționat în calitate de mandatar al reclamantei și eventuala răspundere a acestuia sau a succesorilor cu titlu universal față de recurenta-reclamantă nu influențează existența și întinderea raporturilor juridice născute între aceasta și pârâți, ca urmare a actelor juridice realizate de G., ca mandatar. Pârâții erau terți față de raportul juridic de mandat dintre reclamantă și G., iar dreptul de creanță născut ca urmare a primirii sumei de 50.000 euro, sumă nerestituită până în prezent, este distinct de potențialul drept de creanță al reclamantei împotriva mandatarului, născut în baza obligației de a da socoteală. În plus, recurenta-reclamantă nu a invocat vreo neregularitate privind operațiunea realizată de G. în numele său, ci a solicitat restituirea sumelor de bani primite de pârâți. Așadar, nu există niciun motiv pentru a se considera că recurenta-reclamantă ar fi trebuit să uzeze de acțiunea prevăzută de art. 2019 din C. civ., cu atât mai mult cu cât pârâții nu au calitatea de mandatari ai recurentei-reclamante. Așadar, prin respingerea cererii reclamantei, întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză, instanța de apel a realizat o aplicare greșită a dispozițiilor art. 1345 din C. civ., reținând că aceasta ar fi avut la dispoziție o altă acțiune împotriva pârâților. Din ansamblul probelor existente la dosarul cauzei, precum și din argumentele părților, reiese cu claritate că nu există nicio contraprestație la care pârâtul B. să se fi obligat în schimbul sumei de 50.000 euro, iar această sumă nu a fost restituită pe nicio altă cale. Practic, pârâții au primit 50.000 euro, i-au folosit pentru achiziția unor bunuri imobile, iar această sumă reprezintă "sărăcirea" suportată de reclamantă. Așadar reținerea acestor sume îndeplinește condițiile prevăzute de lege pentru a fi restituită în baza art. 1345 din C. civ., câtă vreme pârâții s-au îmbogățit nejustificat în detrimentul reclamantei. În drept, cererea se întemeiază pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ. În probațiune, solicită administrarea înscrisurile aflate la dosarul cauzei și, în temeiul art. 293 din C. proc. civ., solicită instanței să pună în vedere intimaților să depună la dosarul cauzei toate contractele de închiriere încheiate cu privire la imobilele achiziționate de la G.. 4.2 Motivele de recurs formulate de pârâții B. și C. Recurenții-pârâți au solicitat admiterea cererii de recurs, casarea în parte a hotărârii recurate în ceea ce privește soluția de respingere a cererii de apel și trimiterea cauzei spre rejudecare către instanța de apel în temeiul art. 497 din C. proc. civ., precum și obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată în temeiul art. 453 alin. (1) din același cod. De asemenea, au precizat că recursul nu vizează și soluția de admitere a cererii de apel în privința schimbării în parte a sentinței apelate, respectiv a soluției prin care a fost înlăturată dispoziția de obligare a pârâților la plata sumei de 243.700 RON și la plata daunelor moratorii aferente. După expunerea cadrului procesual relevant în recurs și a pretențiilor reclamantei, au fost formulate următoarele critici: 1. Hotărârea instanței de apel este nemotivată/cuprinde motive contradictorii, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. Prima critică adusă hotărârii recurate vizează nelegalitatea acesteia din perspectiva nemotivării, respectiv lipsa unor considerente care să indice în mod neechivoc raționamentele logico-juridice la care instanța de apel a ajuns, în acord cu dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. c) din C. proc. civ., precum și prezentarea unor motive contradictorii față de soluția pronunțată. În primul rând, prin hotărârea recurată, instanța de apel a reținut faptul că lipsa calificării raportului juridic existent între părți care ar corespunde clauzei contractuale care dă dreptul la plata sumei pretinse nu este determinantă pentru cauză, stabilirea naturii juridice a acestei clauze nefiind relevantă sub aspectul existenței obligației. Criticile pârâților vizează tocmai calificarea juridică a raportului dintre părți, acesta fiind determinantă în soluționarea cauzei, pentru motivele expuse pe larg pe tot parcursul judecării cauzei, în esență, acestea vizând caracterul de sume datorate sau nu conform înțelegerii părților. Mai mult, instanța de apel a indicat în mod contradictoriu cu această teză faptul că prima instanță a reținut ca fiind determinantă, pentru stabilirea caracterului întemeiat al primului capăt de cerere, existența clauzei din contractul de abitație, continuând prin a menționa că instanța nu era ținută să expună și alte considerente suplimentare pentru a susține raportul juridic. Aceste afirmații se contrazic, câtă vreme simpla existență a unei clauze contractuale, fără determinarea naturii raportului juridic generat de cuprinsul său, pe de-o parte, nu poate reprezenta o motivare a unei hotărâri judecătorești, lipsind însuși raționamentul juridic aplicat, iar pe de altă parte nu poate conduce la admiterea sau respingerea unei cereri de chemare în judecată tocmai din prisma faptului că nu este conturat raportul juridic care formează o asemenea concluzie. În al doilea rând, instanța de apel nu a prezentat propriul raționament în ceea ce privește respingerea celui de-al doilea motiv de apel care vizează admiterea cererii reclamantei față de chiriile generate de imobilele date în locațiune. Deși instanța a apreciat acest motiv de apel ca fiind nefondat sub aspectul conținutului raportului juridic al părților, nu este prezentată calificarea juridică pe care o dă clauzei cuprinse în contractul de abitație, ci, instanța se rezumă la a indica dispozițiile legale cuprinse în C. civ. în materia contractului de abitație, concluzionând că sumele provenite din chirii sunt datorate intimatei-reclamante. În plus, deși instanța reține faptul că (i) părțile au încheiat un contract de abitație, (ii) o limitare a dreptului de abitație poate forma obiectul înțelegerii părților ce poate rezulta din cuprinsul contractului, iar (iii) în contractul dintre părți s-a prevăzut faptul că din beneficiile pe care le aduce proprietatea se achită cheltuielile comune, iar în cazul în care rămân la dispoziție lichidități acestea de vor împărți între părți (cu o limitare la suma de 1.000 euro), în mod contradictoriu indică faptul că o asemenea ipoteză nu este incidență în cauză. Susținerile pârâților au fost tocmai în sensul în care, prin introducerea acestei clauze în contract, s-a urmărit limitarea dreptului de abitație, în considerarea nevoilor locative reduse ale beneficiarei dreptului de abitație, iar ca urmare a acestei limitări, intimata-reclamantă ar fi beneficiat de chiriile pe care bunurile imobile ce fac obiectul dreptului de abitație le-ar genera, aceste sume fiind plafonate la suma 1.000 euro, după scăderea cheltuielilor. Toate acestea însă, doar în legătură cu imobilele ce fac obiectul dreptului de abitație. În al treilea rând, hotărârea instanței de apel este lipsită de motivare raportat la faptul că aceasta a reținut drept esențial aspectul că, prin contractul de abitație din 20 iunie 2019, apelanții-pârâți au înțeles să își asume obligația de împărțire a chiriei cu reclamanta, dar că ar fi lipsită de relevantă inexistenta unui raport juridic direct între părți în acest sens, respect a unui raport juridic/operațiune juridică din care să reiasă asumarea acestei obligații de către pârâți și căreia să îi fie atașată (pag. 19, parag. 11 din hotărâre). Pe de-o parte, instanța nu a indicat vreun raționament pentru care apreciază că inexistența unui raport juridic nu este relevant în cauză, iar pe de altă parte o asemenea concluzie intră în contradicție cu faptul că instanța a apreciat că obiectul contractului nr. x din 20 iunie 2019 este diferențiat, față de o parte din imobile intimata-reclamantă având un drept de abitație, iar față de restul imobilelor ar deține un drept de a percepe o parte din chiriile generate de imobile. În condițiile în care instanța de apel a confirmat soluția primei instanțe față de pretențiile intimatei-reclamante rezultate cu privire la chiriile generate de imobile, apare drept contradictorie concluzia că inexistența unui raport juridic direct dintre părți nu ar prezenta relevanță. Soluția privind obligarea pârâților la plata sumei de bani rezultată din chirii apare ca fiind lipsită de temei și total contradictorie, dacă instanța apreciază că fiind nerelevantă inexistența unui raport juridic dintre părți, o persoană neputând fi obligată la plata contravalorii unor chirii fără a exista un raport juridic în acest sens, orice plată presupunând existența unei datorii. Cu alte cuvinte, situația nemotivării rezidă din următoarele aspecte: - instanța de apel a reținut că obiectul și limitele întinderii efectelor juridice ale operațiunii de constituire a dreptului de abitație viza exclusiv imobilele (unitățile locative) menționate în mod expres în contract și că părțile nu au înțeles să prevadă posibilitatea de a închiria aceste imobile (deci nu au derogat de la prevederile generale în materie art. 752 C. civ. - deși teza juridică a pârâților a fost tocmai în sensul că, împreună cu intimata-reclamantă au derogat de la această norma și au prevăzut posibilitatea închirierii acestor imobile), iar - pe de altă parte, a reținut că există o obligație a pârâților de a plăti intimatei-reclamante o parte din fructele civile ale închirierii altor imobile decât cele date în folosință în baza dreptului de abitație, însă aceasta nu este legată de dreptul de abitație, dar nici nu indică din ce raport obligațional rezultă (dacă provine dintr-un act cu titlu gratuit sau oneros, în ce limite temporale se menține, dacă și în ce condiții se poate stinge etc.) Or, această din urmă concluzie (reținută de instanța de apel la parag. penultim, pag. 17 din hotărâre, coroborat cu parag. 9 și urm. pag. 19 din hotărârea de apel) conduce la concluzia că, de fapt, instanța de apel nu a identificat izvorul acestei obligații pretinse pârâților, iar aceștia nu au putut formula apărări în mod concret cu privire la această teză juridică. Nu în ultimul rând, instanța de apel nu își bazează raționamentele juridice pe elemente de fapt, probante, existente la dosarul cauzei, ci pe o serie de deducții proprii, fără acoperire [spre exemplu, cele reținute la parag. 9 și urm., pag. 19 din hotărârea de apei unde instanța face afirmații de tip prezumtiv/speculativ, respectiv că anumite clauze "pot primi" o anumită interpretare juridică). Or, exigența unei motivări a hotărârii presupune ca aceste concluzii să se bazeze pe elemente de fapt și de drept care să le susțină, ceea ce în prezenta cauză nu s-a realizat. Conform art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă și motivele invocate de partea căreia i-a fost respinsă cererea. Sub acest aspect, s-a reținut că motivarea hotărârii judecătorești este un element fundamental al procesului civil, întrucât reprezintă pentru părți garanția că cererile lor au fost analizate cu atenție și ca li s-a garantat dreptul la un proces echitabil, fiind, totodată, înțeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv al tuturor argumentelor aduse de parte - dar nici ignorarea lor - ci un răspuns al argumentelor fundamentale, al acelora care sunt susceptibile, prin conținutul lor, să influențeze soluția1. Chiar dacă instanța nu este ținută să răspundă expres tuturor argumentelor, pentru ca motivarea hotărârii instanței de apel să corespundă exigențelor dispozițiilor art. 425 din C. proc. civ., aceasta ar fi trebuit să răspundă motivelor susceptibile a influența soluția. Așa fiind, pe lângă expunerea unui fir logic care să conducă în mod necesar și convingător către soluția adoptată, instanța trebuie să analizeze și motivele și apărările părților care sunt înlăturate, acordând o atenție particulară celor formulate de partea care a pierdut, împrejurare ce nu a avut loc în speță. 2. Hotărârea instanței de apel a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. Instanța de apel a apreciat ca fiind nefondat cel de-al doilea motiv de apel formulat de pârâți atât sub aspectul conținutului raportului juridic al părților, respectiv al drepturilor și obligațiilor asumate de părți, cât și sub aspectul aplicabilității dispozițiilor art. 753 din C. civ. Aparte de lipsa încadrării juridice a raportului obligațional dintre părți (în mod particular a obligației pârâților de a plăti o parte din fructele civile generate de o serie de bunuri imobile, altele decât cele date cu titlu de drept de abitație), ce se circumscrie lipsei motivării hotărârii, instanța de apel a realizat o greșită aplicare a dispozițiilor legale cuprinse în C. civ. atât în ceea ce privește reglementarea dreptului de abitație (art. 750 și urm. C. civ.), cât și în ceea ce privește interpretarea contractului (art. 1266 și urm. C. civ.). În primul rând, instanța de apel reține în mod incorect faptul că, în măsura în care părțile ar fi avut în vedere ipoteza împărțirii veniturilor obținute din spațiile care formau obiectul dreptului de abitație, nu exista nicio rațiune pentru care în preambulul contractului să fie descrise în mod amănunțit toate spațiile care fac obiectul proprietății subsemnaților. Conform art. 1266 din C. civ., contractul se interpretează după voința concordantă a părților care va ține seama de scopul contractului, iar potrivit art. 1268 alin. (1), clauzele îndoielnice se interpretează în sensul în care se potrivește cel mai bine naturii și obiectului contractului. Astfel, faptul că în preambulul contractului sunt identificate în întregime imobilele deținute în proprietate de către subsemnații nu poate fi interpretat în sensul în care obiectul contractului este reprezentat de imobile în integralitate, câtă vreme se specifică foarte clar faptul că obiectul contractului este reprezentat de doar o parte a acestora, respectiv apartamentul nr. x și 4 camere din apartamentul nr. x. Interpretarea dată de instanța de apel extinde în mod artificial obiectul contractului încheiat de către părți ceea ce nu poate fi primit, interpretarea clauzelor contractuale neputând modifica obiectul contractului astfel cum a fost convenit de către părți. Din modul în care este redactat contractul rezultă voința concordantă a părților în sensul în care obiectul este reprezentat de doar o parte din imobile, iar prezentarea în integralitate a imobilelor în cadrul preambulului reprezintă o simplă identificare a proprietății subsemnaților din cadrul cărora fac parte cele date cu titlu de abitație, rezultând astfel faptul că obiectul contractului vizează doar o parte a apartamentelor, identificate în paragraful următor, în cadrul condițiilor contractului. Nu există nicio rațiune pentru care să se poată aprecia că simpla prezentare integrală a imobilelor în preambul contractului ar reprezenta o descriere a întregului obiect al contractului, chiar și poziționarea articolelor din contract fiind elocventă în acest sens. În situația în care voința părților ar fi fost în sensul în care o parte din bunuri ar fi afectate de dreptul de abitație, iar cealaltă parte ar fi făcut obiectul unei alte convenții, părțile ar fi stipulat în mod expres această situație, însă, câtă vreme nu există o astfel de clauză contractuală rezultă faptul că obiectul contractului, în integralitatea sa, este reprezentat de o parte a imobilelor deținute în proprietate de subsemnații, respectiv apartamentul 3 și 4 camere din apartamentul 2. Este evident că dispozițiile contractului de abitație privind împărțirea beneficiilor provenite din chirii nu se pot referi decât la acele imobile ce fac obiectul acestuia, iar nu și la alte imobile nemenționate. Astfel, aceste dispoziții privind împărțirea beneficiilor se impun a fi interpretate astfel: Prin contractul de abitație, intimata-reclamantă a dobândit dreptul de locui în cele două imobile. Totuși, față de faptul că nevoile locative ale intimatei-reclamante au un caracter redus, contractul de abitație recunoaște posibilitatea părților de a închiria, de comun acord, oricare dintre cele două imobile. Dacă bunurile ce fac obiectul dreptului de abitație sunt închiriate de către părți (pârâții rămânând titularii dreptului de proprietate - nuda proprietate), din aceste fructe se achită cheltuielile privind utilitățile, iar beneficiile rămase se împart între cele trei părți. Doar astfel contractul capătă sens, întrucât ar fi absurd să considerăm că acesta se referă la alte imobile, dar pe care nu le identifică, simpla menționare în cuprinsul preambulului contractului a întregului drept de proprietate deținut de subsemnații neputând fi calificată drept o identificare a obiectului unei singure clauze din contract, cu atât mai mult cu cât condițiile contractuale ce vizează întreg contractul restrâng în mod evident acest obiect la apartamentul nr. x și 4 camere din apartamentul nr. x, nefiind menționată o stipulație contrară. Considerentele instanței de apel, care a concluzionat în sens contrar poziției pârâților, s-au bazat pe interpretarea incorectă a dispozițiilor art. 752 - 753 din C. civ., căci interdicția de închiriere a bunurilor primite/date cu titlu de abitație poate fi restrânsă/ajustată de către părți, nefiind vorba de o normă cu caracter imperativ ci supletiv și, oricum, ea nu ar vizat decât obligația beneficiarului dreptului de abitație. În al doilea rând, instanța de apel a reținut că există o diferență între obiectul contractului de abitație și obiectul dreptului de abitație, considerând că acesta este motivul pentru care în preambulul contractului au fost identificate integral imobilele proprietatea pârâților, coroborat cu dispozițiile art. 752 din C. civ. Pe lângă faptul că acest raționament încalcă regulile de interpretare a contractului, acesta înfrânge și interpretarea și aplicarea dispozițiilor legale în materia dreptului de abitație. Nu există niciun motiv pentru a considera că prevederile art. 752 din C. civ. sunt de ordine publică, iar, în orice caz, regula în materie civilă este în sensul că normele sunt supletive sau dispozitive, prin urmare se permite derogarea de la aceste reguli, prin voința părților. Instanța de apel confirmă acest raționament, menționând în hotărârea recurată că limitarea dreptului de abitație, dacă ar fi format obiect al înțelegerii părților, trebuia să rezulte din contract, însă concluzionează (în mod contradictoriu) că această ipoteză nu este incidență în cauză, deși tot în cuprinsul hotărârii reține faptul că părțile au convenit asupra beneficiului din chirii la care este îndreptățit titularul dreptului de abitație. Or, tocmai aceasta a fost voința părților și rațiunea pentru care a fost inserată în contract o asemenea clauză. De altfel, chiar dacă s-ar aprecia că norma de la art. 752 din C. civ. nu permite derogarea, cel mult s-ar pune problema unei eventuale recalificări a contractului într-un contract de uzufruct. Interpretarea clauzelor contractuale, ținând cont de ambele clauze inserate în contract (cea privind interzicerea închirierii și cea privind împărțirea beneficiilor din chirii), de nevoile locative reduse ale reclamantei și de principiul instituit de art. 753 din C. civ. ar trebui să se facă în sensul următor: - potrivit clauzei conform căreia închirierea imobilelor este interzisă, niciuna dintre părți nu poate în mod unilateral să închirieze către un terț imobilele ce fac obiectul abitației; - cu toate acestea, dacă părțile decid de comun acord să închirieze aceste bunuri, potrivit clauzei de împărțire a beneficiilor, acestea vor împărți sumele rămase după achitarea cheltuielilor comune, cu limitarea la suma de 1000 euro (convenită prin actul adițional). Suplimentar, apreciem că interpretarea contractuală avansată de subsemnații se impune și având în vedere caracterul gratuit al contractului. Potrivit dispozițiilor art. 1.268 alin. (1) și (2) din C. civ., clauzele îndoielnice se interpretează prin raportare la natura contractului, în acest caz fiind vorba despre un act cu titlu gratuit: o liberalitate. Regula în materia actelor gratuite este aceea că ele se interpretează în favoarea dispunătorului, fiind preferat cel care evită o pierdere decât cel care caută să obțină un profit, liberalitățile fiind supuse unei interpretări stricte, dată fiind natura lor atipică. Mai mult, regula este că, în caz de neclaritate, potrivit art. 1.269 din C. civ., contractele se interpretează în favoarea celui care se obligă, or, în această logică pârâții ar fi cei care s-ar fi obligat la a da ceva, astfel că interpretarea prevederilor contractuale nu s-ar putea realiza în detrimentul lor. În al treilea rând, nu poate fi reținut raționamentul instanței cu privire la faptul că părțile au prevăzut clauza conform căreia bunurile ce fac obiectul dreptului de abitație nu pot face obiectul închirierii și astfel rezultă că beneficiile din chirii prevăzute la clauza imediat următoare vizează alte bunuri față de cele ce fac obiectul dreptului de abitație. Clauzele contractuale se interpretează sistematic, conform art. 1267 din C. civ., respectiv unele prin altele, dând înțelesul ce rezultă din ansamblul contractului. Așadar, chiar din poziția pe care aceste prevederi contractuale o au în cuprinsul contractului rezultă faptul că părțile au înțeles, de fapt, să deroge de la regula de drept comun prevăzută de art. 752 din C. civ. și care este redată în cuprinsul contractului, prin inserarea clauzei următoare care menționează faptul că din beneficiile pe care le aduce proprietatea, după achitarea datoriilor, lichiditățile se împart între părțile contractante, plafonând aceste sume la 1000 euro pentru beneficiara dreptului de abitație. Mai mult, înțelesul acestor clauze trebuie raportat la ansamblul contractului, or câtă vreme părțile au stabilit clar că obiectul acestuia este limitat la apartamentul nr. x și 4 camere din apartamentul nr. x, transpare concluzia că și clauza referitoare la beneficiile proprietății vizează strict aceleași imobile, neputând fi extins obiectul contractului peste voința părților. În al patrulea rând, contractul de abitație încheiat între părți nu excedează specificului operațiunii de constituire a unui drept de abitație, ci se încadrează pe dispozițiile art. 750 coroborate cu art. 753 din C. civ., care creează posibilitatea ca bunul cu privire la care s-a constituit dreptul de abitație să fie închiriat, iar din fructele civile generate de acesta, titularul dreptului să primească la rândul său cel puțin o parte, după acoperirea cheltuielilor. În acest sens este chiar clauza contractuală dintre părți cu mențiunea că prin aceasta s-a agreat și un plafon pentru suma ce se cuvine titularului dreptului de abitație, din fructele civile generate de tocmai bunul în cauză. Prin urmare, instanța de apel realizează o greșită aplicare a normelor de drept material în materia dreptului de abitație, acestea dând dreptul părților să deroge în mod expres de la regulile instituite în materie, iar prin inserarea clauzei în contractul de abitație față de beneficiile generate de închirierea imobilelor se circumscrie unui asemenea caz. În al cincilea rând, instanța de apel reține ca fiind lipsită de relevanță calificarea juridică a raportului dintre părți care ar corespunde clauzei contractuale ce dă dreptul la plata sumelor pretinse din chirii. Potrivit dispozițiilor art. 1179 din C. civ., printre condițiile de validitate ale contractului se află cauza acestuia care reprezintă, potrivit art. 1235 din același cod, motivul care a determinat fiecare parte să încheie contractul. Câtă vreme instanța de apel apreciază că prevederea contractuală referitoare la beneficiile din chirii nu decurge din dreptul de abitație de care beneficiază reclamanta (deci contrar tezei susținute de pârâți), pentru a considera validă această clauză, ar fi fost necesar a se stabili care este motivul ce a determinat părțile să insereze o asemenea prevedere contractuală. Or, instanța de apel nu numai că nu a realizat o asemenea analiză, dar a apreciat în mod nefondat că o calificare a raportului juridic și implicit a cauzei acestuia, nu este relevantă în prezentul litigiu. Urmând teza instanțelor de fond prin care s-a reținut că prevederea contractuală referitoare la beneficiile din chirii ar fi distinctă de raportul juridic privind dreptul de abitație, înțelegem a invoca nevalabilitatea/nulitatea acestei clauze contractuale pentru lipsa cauzei [în sensul unei apărări conform art. 1249 alin. (2) teza a doua C. civ..]. Conform dispozițiilor art. 1238 C. civ., lipsa cauzei atrage anulabilitatea contractului, prin urmare suntem în situația unei nulități relative, iar potrivit art. 1249 alin. (2) teza a doua, partea căreia i se cere executarea contractului poate opune oricând nulitatea relativă a contractului. Motivul pentru care recurenții-pârâți au înțeles să insereze clauza privind beneficiile rezultate din chirii a fost acela de a se obține venituri suplimentare din închirierea bunurilor asupra cărora este instituit dreptul de abitație și acordarea beneficiarei acestui drept a unor sume rezultate din această operațiune. În măsura în care se apreciază că în mod imperativ aceste bunuri nu pot face obiectul unei închirieri, nu rezultă niciun motiv pentru care pârâții ar acorda parte din fructele generate de bunurile aflate în proprietatea lor către o altă persoană, așadar, o asemenea prevedere contractuală este lipsită de cauză, iar pe cale de consecință este anulabilă. În al șaselea rând, raționamentul instanței de apel cu privire la aprecierea ca fiind o executare a obligațiilor din contractul de abitație plata chiriilor în contul intimatei-reclamante, conform actelor adiționale la contractele de locațiune, încalcă regulile privind interpretarea contractelor. Potrivit actului adițional nr. x din 20 mai 2019 la contractul de închiriere nr. x din 7 septembrie 2017, chiria din acest contract se încasa direct de către reclamantă, iar instanța de apel confirmă susținerile acesteia, ce a invocat actul adițional pentru a arată că aceste chirii i se cuvin potrivit contractului de abitație și că această obligație a fost executată până la decesul lui G.. Teza juridică este falsă întrucât, faptul încasării sumelor de bani aferente chiriei înainte de vânzarea bunurilor către pârâți de către defunct, ori chiar și după vânzare, dar până la decesul acestuia nu reprezintă un indiciu în acest sens, nefiind vreo clauză contractuală prin care să se consacre o astfel de operațiune. Temeiurile acestei situații erau următoarele: - înainte de decesul defunctului soț al reclamantei, acesta era liber a dispune cu privire la încasare sumei după cum dorea, acest fapt neputând a reprezenta un element care să influențeze raportul juridic dintre pârâți și reclamantă; - după vânzarea bunurilor către pârâți de defunctul soț al reclamantei, în baza înțelegeri avute cu acesta (care a rămas doar la nivel factual, fără a fi cuprinsă într-un instrument juridic solemn), inclusiv prin raportare la relația de respect și afecțiune pe care i-o purtam, am convenit ca fructele generate de aceste bunuri - chiriile, să fie încasate de acesta în continuare, iar, mai departe, în acord cu cele expuse la punctul anterior, acesta era liber a dispune după cum considera de cuviință cu plata chiriilor. Mai mult, simpla încasare a unor sume de bani din închirierea unui bun nu naște vreun drept în legătură cu bunul respectiv. Dispoziția contractuală de încasare a unei părți din chirii de către reclamantă reprezenta, în realitate, o liberalitate a defunctului față de aceasta și nimic mai mult. Această liberalitate fusese, eventual, instituită doar printr-un act între vii, nefiind dispusă și pentru cauză de moarte, deci nu se poate interpreta că ar subzista și ulterior decesului defunctului. Astfel, nefiind o obligație propter rem, nici vreo dispoziție de natura unui legat, în mod eronat instanța de apel pune această situație de fapt pe seama unei pretinse obligații decurgând din contractul de abitație. Cele indicate mai-sus explică de ce după dobândirea imobilelor de către pârâți, totuși chiria s-a virat în conturile reclamantei, precum și faptul că după decesul lui G. aceste plăți au încetat - tocmai datorită faptului că cele convenite de noi cu acesta, pe timpul vieții sale, nu mai aveau cum să continue și după ce G. s-a stins. Rezultă că plățile efectuate direct de locatari în conturile reclamantei nu reprezintă o punere în executare a contractului de abitație (deoarece acesta nu conține prevederi care ar îndritui reclamanta la asemenea prestații), ci a beneficiilor pecuniare de care se bucura G. în temeiul înțelegerii cu pârâții. Conform art. 1470 C. civ., orice plată presupune o datorie, or în cuprinsul contractului de abitație nu există vreo prevedere în sensul în care reclamanta este îndreptățită la vreo plată directă rezultată dintr-un alt contract. Așadar, nu există vreun temei care să conducă la o astfel de interpretare a clauzelor cuprinse în contractul de abitație, iar contractul nu poate fi interpretat prin intermediul obligațiilor ce rezultă dintr-un alt contract, încheiat cu un terț, regulile instituite în materia interpretării contractelor neavând vreo mențiune în acest sens. 3. Hotărârea instanței de apel a fost dată cu încălcarea normelor de procedură, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. În ceea ce privește cel de-al doilea motiv de apel, instanța a reținut faptul că nu pot fi reținute susținerile pârâților privind scăderea sumei de 3.000 euro, reprezentând chirii pentru perioada aprilie- iunie 2020, când din pricina pandemiei nu au fost încasate chirii deoarece acestea ar reprezenta apărări noi în apel și nu pot constitui critici față de hotărârea apelată. Potrivit art. 478 alin. (2) din C. proc. civ., părțile nu se vor putea folosi înaintea instanței de apel de alte motive, mijloace de apărare și dovezi decât cele invocate la prima instanță sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare, iar potrivit alin. (4) al aceluiași articol, părțile pot însă să expliciteze pretențiile care au fost cuprinse implicit în cererile sau apărările adresate primei instanțe. Din interpretarea acestor texte de lege rezultă faptul că, atât timp cât motivele au fost invocate prin cererea de apel, astfel cum este cazul în prezenta speță, acestea urmează a fi analizate de către instanța de apel și se va pronunța o soluție motivată cu privire la asemenea susțineri. Mai mult, în fața primei instanțe, apărările pârâților au fost în sensul în că nu există un raport juridic contractual în temeiul căruia să fie datorate sume rezultate din chirii ca urmare a încheierii contractului de abitație, având în vedere că imobilele ce fac obiectul acestui contract nu au fost închiriate, însă în măsura în care instanța consideră că aceste sume sunt datorate, în mod implicit rezultă și faptul că valoarea acestor sume din chirii va fi calculată în funcție de chiriile efectiv percepute. A aprecia în mod contrar ar însemna a se încălca dispozițiile contractuale care nu prevăd datorarea unei sume fixe lunare sau pentru alte imobile, care nu fac obiectul contractului, ci doar a unor sume ce rezultă din închirierea bunurilor ce fac obiectul dreptului de abitație, ulterior deducerii cheltuielilor aferente imobilelor închiriate. Interpretarea adusă de către instanța de apel conduce la acordarea unor sume suplimentare, nedatorate, față de interpretarea dispozițiilor contractuale ce prevăd că beneficiile pe care le aduce proprietatea se vor împărți. Or, dacă proprietatea nu a adus beneficii, în mod evident, acestea nu pot face obiectul împărțirii. Toate aceste susțineri au fost detaliate în cererea de apel formulată de către pârâți și se încadrează în limitele efectului devolutiv al căii de atac a apelului, astfel cum rezultă din dispozițiile procedurale invocate supra, însă instanța nu a analizat aceste apărări, pronunțând astfel o hotărâre nelegală, cu încălcarea normelor de procedură cuprinse în art. 478 din C. proc. civ. În drept, cererea se întemeiază pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ. În probațiune, recurenții-pârâți au solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri.

Apărările formulate în cauză 5.1 Recurenta-reclamantă A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului declarat de pârâții B. și C. ca nefondat, formulând următoarele apărări: Poziția procesuală a recurenților-pârâți din fața primei instanțe, când au susținut că nu și-ar fi asumat niciodată obligația de a plăti reclamantei vreo sumă de bani în temeiul contractului de constituire a unui drept de abitație, este în contradicție cu poziția procesuală din cererea de apel, când au susținut că, de fapt, și-ar fi asumat obligația de a împărți cu reclamanta sumele de bani obținute din închirierea imobilelor asupra cărora a fost constituit dreptul de abitație în favoarea reclamantei. Totodată, recurenții-pârâți au încercat să acrediteze existența unei liberalități în beneficiul reclamantei. Motivarea instanței îndeplinește exigențele prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. c) din C. proc. civ., fiind expusă analiza instanței cu privire la conținutul actelor juridice încheiate de părți și natura acestora, iar determinarea existenței și întinderii obligației de plată a fost decelată din contract, împrejurările în care acesta a fost încheiat și din modalitatea de executare a contractului. Pentru aceste motive, se impune respingerea criticilor recurenților-pârâți întemeiate pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. ca nefondate O parte din criticile formulate de recurenții-pârâți în baza acestui art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. vizează stabilirea și interpretarea situației de fapt, depășind așadar limitele unei cereri de recurs. Prevederile contractului nr. x din 20 iunie 2019, care instituie atât un drept de abitație în beneficiul reclamantei, cât și dreptul de a primi o sumă de bani lunară din exploatarea "proprietății" trebuie interpretate ținând cont de regimul juridic al abitației. Acest contract a fost încheiat în contextul încheierii anterioare a contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 20 mai 2019, prin care recurenții-pârâții au primit de la G. proprietatea asupra imobilului, pentru un preț mult inferior valorii imobilului, pentru care s-au împrumutat de la reclamantă. Motivul de recurs privind lipsa cauzei și, așadar, nulitatea relativă a clauzei contractuale privind plata lunară a sumei de 1.000 euro nu se referă la un aspect care să fi fost analizat de instanța de apel sau de prima instanță. Recursul nu este o cale de atac devolutivă, ci vizează analiza legalității deciziei pronunțate de instanța de apel, astfel că nu pot fi invocate critici de legalitate cu privire la cereri cu care instanța de apel nu a fost învestită. Câtă vreme instanța de apel nu a fost învestită cu un motiv de apel privind nulitatea vreunei clauze a contractului de abitație, recurenții-pârâți nu pot invoca încălcarea dispozițiilor art. 1238 din C. civ. de către instanța de apel. Decizia recurată respectă prevederile art. 478 alin. (2) din C. proc. civ.. Apărările formulate de recurenții-pârâți privind scăderea sumei de 3.000 euro au fost menționate în partea finală a cererii de apel, fiind precizat că scutirea chiriașilor de chirie ar rezulta din actul adițional din 18 martie 2020 la contractul de închiriere. Acest Act adițional din 18.03.2020 la Contractul de închiriere nr. x nu a fost depus odată cu cererea de apel, astfel că instanța de apel nu a fost învestită conform art. 478 alin. (2) din C. proc. civ. cu motive de apel în acest sens. Suplimentar, sunt întemeiate și considerentele reținute de instanța de apel, având în vedere că recurenții-pârâți nu au formulat o cerere împotriva reclamantei prin care să obțină reducerea sumelor datorate conform contractului de abitație, astfel că această cerere nu putea fi formulată în mod direct în apel. 5.2 Recurenți-pârâți B. și C. au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului declarat de reclamantă ca nefondat. Au precizat că, profitând de o motivare nelegală a instanței de apel, pe care pârâții au susținut-o prin propriul memoriu de recurs, reclamanta încearcă să obțină o nouă interpretare a raporturilor de drept deduse judecății. Decizia recurată a fost pronunțată ca urmare