Decizia nr. 520/2026 — ÎCCJ, Secția I civilă

Deliberând, asupra cauzei de față, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Decizia pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție Prin decizia nr. 1514 din 18 septembrie 2025 pronunțată în dosarul nr. x/2024, secția I civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție a respins, ca nefondat, recursul declarat de petentul A. împotriva încheierii de ședință din 6 mai 2025, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă în dosarul nr. x/2024. 2. Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 1514 din 18 septembrie 2025, pronunțată de secția I civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a formulat contestație în anulare contestatorul A.. Prin contestația în anulare formulată, întemeiată, în drept, pe dispozițiile art. 503 din C. proc.

civ., contestatorul a solicitat admiterea căii de atac, anularea deciziei atacate și sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate pe care înțelege să o formuleze la termenul care se va acorda în cauză, în considerarea faptului că în prezent art. 503 din C. proc. civ. nu prevede motivele de nulitate invocate de acesta în calea de atac extraordinară exercitată. În argumentarea căii de atac exercitate, contestatorul a invocat șase motive de nulitate absolută a deciziei atacate, după cum urmează. Un prim motiv de nulitate îl reprezintă pronunțarea hotărârii atacate, la data de 18 septembrie 2025, fără a fi fost pusă în discuția tuturor părților excepția pe care a invocat-o acesta cu privire la nulitatea absolută a procedurii de judecată.

La termenul de judecată din 18 septembrie 2025, contestatorul, care în dosarul x/2024 avea calitatea de recurent, a invocat nulitatea absolută a procedurii, în considerarea faptului că niciuna dintre dispozițiile legale existente în C. proc. civ. și Legea nr. 304/2022 nu reglementează competența Înaltei Curți de Casație și Justiție de a soluționa cererea ce viza un recurs împotriva încheierii Înaltei Curți de Casație și Justiție prin care a fost respinsă ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate. Or, la termenul de judecată nu a fost prezentă partea adversă și nici nu a fost comunicată excepția anterior pronunțării asupra acesteia. Printr-un al doilea motiv de nulitate se arată că Înalta Curte de Casație și Justiție a judecat cauza ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2024 fără să dispună de prevederi legale în temeiul cărora să poată soluționa cererea de recurs cu care fusese învestită.

Printr-un al treilea motiv de nulitate se arată că hotărârea atacată a fost pronunțată cu înfrângerea art. 124 din Constituție potrivit căruia justiție se înfăptuiește în numele legii, întrucât soluționarea cererii de recurs s-a realizat în baza considerentelor a două decizii pronunțate de Curtea Constituțională, care nu au valoare de lege. Prin cel de-al patrulea motiv de nulitate se invocă că instanța de recurs, prin decizia atacată, s-a pronunțat ea însăși asupra excepțiilor de neconstituționalitate, cu încălcarea competenței instanțelor judecătorești, numai Curtea Constituțională având competența de a se pronunța asupra acestora. Cel de-al cincilea motiv de nulitate vizează depășirea termenului imperativ de 3 zile prevăzut de art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 pentru soluționarea recursului, iar prin cel de-al șaselea motiv de nulitate se arată că hotărârea pronunțată de instanța de recurs nu este semnată de niciunul dintre judecătorii care au pronunțat-o.

3Apărările formulate în cauză La data de 28 ianuarie 2026 i-a fost comunicată contestația în anulare intimatei B. S.R.L., astfel cum reiese din procesul-verbal de înmânare aflat la filele x, care nu a formulat în cauză întâmpinare. 4. Procedura desfășurată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă la data de 28 noiembrie 2025, sub nr. x/2025. Prin rezoluția din 10 decembrie 2025, a fost fixat termen de judecată la data de 10 martie 2026, în ședință publică, cu citarea părților, când Înalta Curte a reținut cauza în pronunțare. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți Analizând contestația în anulare formulată în cauză, Înalta Curte reține următoarele: Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac de retractare, care poate fi exercitată doar pentru ipotezele prevăzute, în mod expres și limitativ la art. 503 alin. (1) din C. proc.

civ. - contestația în anulare de drept comun, al cărei obiect poate fi numai o hotărâre definitivă - și la art. 503 alin. (2) pct. 1-4 din C. proc. civ. (contestația în anulare specială, al cărei obiect poate fi numai o hotărâre a instanței de recurs sau o hotărâre a instanței de apel care, potrivit legii, nu mai poate fi atacată cu recurs).

Contestația în anulare de drept comun poate fi exercitată doar atunci când contestatorul nu a fost legal citat și nici nu a fost prezent la termenul când a avut loc judecata, iar contestația în anulare specială poate fi promovată doar atunci când: 1. hotărârea dată în recurs a fost pronunțată de o instanță necompetentă absolut sau cu încălcarea normelor referitoare la alcătuirea instanței și, deși se invocase excepția corespunzătoare, instanța de recurs a omis să se pronunțe asupra acesteia; 2. dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale; 3. instanța de recurs, respingând recursul sau admițându-l în parte, a omis să cerceteze vreunul dintre motivele de casare invocate de recurent în termen; 4. instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra unuia dintre recursurile declarate în cauză.

Prin urmare, pe calea contestației în anulare nu pot fi invocate pretinse nereguli ce vizează dezlegarea dată raportului juridic dedus judecății, ci doar nereguli procedurale, iar dintre acestea numai cele expres și limitativ prevăzute de lege. După cum reiese din cuprinsul contestației în anulare formulate în cauză, aspectele invocate de către contestator ca reprezentând motive de nulitate ale hotărârii atacate nu sunt susceptibile a fi circumscrise niciunuia dintre cazurile legale, expres și limitativ prevăzute de art. 503 din C. proc. civ., pentru care părțile au deschisă această cale extraordinară de atac.

Astfel, cu referire la primul motiv invocat pe calea contestației în anulare, respectiv pronunțarea hotărârii atacate, la data de 18 septembrie 2025, fără a fi fost pusă în discuția tuturor părților excepția pe care a invocat-o acesta cu privire la nulitatea absolută a procedurii de judecată, motiv pentru care hotărârea s-a dat cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, fiind încălcate astfel dispozițiile art. 14 alin. (1), (5) și (6), art. 153, art. 174, art. 176, art. 224 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., Înalta Curte reține că potrivit art. 503 alin. (1) C. proc. civ.

"Hotărârile definitive pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când contestatorul nu a fost legal citat și nici nu a fost prezent la termenul când a avut loc judecata." Așadar, pentru antrenarea acestui motiv este necesară îndeplinirea cumulativă a două condiții, respectiv contestatorul să nu fi fost legal citat și, respectiv să nu fi fost prezent la termenul când a avut loc judecata, contestatorul având posibilitatea de a se prevala de neregularitățile procedurale de citare numai în măsura în care acestea îl privesc. Neregularitatea actelor de procedură, implicit a celor privind citarea, poate fi invocată, inclusiv în cadrul contestației în anulare, numai de partea vizată de îndeplinirea nelegală a actului procedural, interesată a invoca și este sancționată, potrivit art. 178 alin. (2) din C. proc.

civ. cu nulitatea relativă. Art. 503 alin. (1) C. proc. civ. nu instituie o excepție de la regula de drept comun și nu conferă contestatorului posibilitatea de a formula contestație în anulare pentru neîndeplinirea legală a procedurii de citare în raport cu părți din proces. În ce o privește pe intimata B. S.R.L., Înalta Curte constată că aceasta a fost legal citată pentru termenul de judecată din 18 septembrie 2025, conform procesului-verbal de înmânare aflat la dosarul nr. x/2/2024/a1*, citația fiind depusă în cutia poștală a societății la data de 01.07.2025. Prin motivul de contestație în anulare nu s-au invocat neregularități privind citarea contestatorului în fața instanței de recurs, ci s-a reclamat faptul că instanța de recurs a soluționat excepția invocată de contestator chiar la termenul de judecată la care a fost ridicată, fără să se fi dispus comunicarea acesteia în prealabil.

Or, potrivit art. 223 alin. (1) C. proc. civ., "în măsura în care procedura de citare este legal îndeplinită, lipsa unei părți nu poate împiedica judecarea cauzei, dacă legea nu dispune altfel", iar potrivit alin. (2) "dacă la orice termen fixat pentru judecată se înfățișează numai una dintre părți, instanța, după ce va cerceta toate lucrările din dosar și va asculta susținerile părții prezente, se va pronunța pe temeiul dovezilor administrate, examinând și excepțiile și apărările părții care lipsește." Prin urmare, pentru transpunerea principiului contradictorialității este necesară și suficientă îndeplinirea legalei citări în cauză, înfățișarea părților personal sau prin reprezentant nefiind esențială în acest scop, instanța neputând fi împiedicată să soluționeze la termenul la care părțile au fost legal citate excepțiile și incidentele procedurale invocate.

Nici cel de-al doilea motiv invocat nu se circumscrie motivului reglementat de art. 503 alin. (2) pct. 1 C. proc. civ., ce presupune că hotărârea dată în recurs a fost pronunțată de o instanță necompetentă absolut sau cu încălcarea normelor referitoare la alcătuirea instanței și, deși se invocase excepția corespunzătoare, instanța de recurs a omis să se pronunțe asupra acesteia. Astfel, contestatorul a invocat că Înalta Curte, pronunțând hotărârea atacată, a judecat recursul împotriva încheierii prin care a fost respinsă tot de către Înalta Curte de Casație și Justiție solicitarea acestuia de sesizare a Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate, neexistând prevederi legale în temeiul cărora să poată soluționa cererea de recurs cu care fusese învestită.

Înalta Curte constată că la termenul din 18 septembrie 2025 a fost invocat acest aspect în fața instanței de recurs, care a reținut că există cadru procesual legal pentru soluționarea recursului, acesta urmând a fi judecat în baza prevederilor art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, care se completează, acolo unde legea specială nu dispune, cu dispozițiile de drept comun ale C. proc. civ. Distinct de argumentele reținute de instanța de recurs, Înalta Curte - completul învestit cu soluționarea contestației în anulare arată că în cauză prezintă relevanță Decizia Curții Constituționale nr. 321/2017 publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 580 din 20 iulie 2017, prin care a fost admisă sesizarea ce viza faptul că încheierea de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale pronunțate de ultima instanță în ierarhia instanțelor judecătorești nu poate fi supusă recursului reglementat de art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992.

Prin această decizie s-a decis ca până la adoptarea soluției legislative corespunzătoare, ca o consecință a deciziei de admitere a excepției de neconstituționalitate, să se procedeze la aplicarea în mod direct a art. 16 alin. (1), art. 21 alin. (1)-(3) și art. 129 din Constituție, instituindu-se o competență de recurs pe orizontală, de un complet pe același nivel ierarhic: "25. În această situație particulară, a gradului de jurisdicție reprezentat chiar de ultima instanță în ierarhia instanțelor judecătorești, structura de organizare nu poate fi un motiv care să anihileze un drept stabilit chiar prin lege, pentru că premisa este aceea a configurării organizării instanțelor judecătorești în funcție de drepturile procesuale ce incumbă subiectelor de drept și nu invers.

Or, prin jocul normelor de competență, textul criticat exclude posibilitatea formulării unui asemenea recurs atunci când cererea de sesizare a Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate a fost respinsă. În consecință, Curtea constată că persoanele aflate în această ipoteză nu beneficiază de niciun remediu procesual apt să ducă la restabilirea legalității, acestora fiindu-le aplicat un tratament juridic diferențiat doar pentru că tipologia de cauză în care s-a ridicat excepția de neconstituționalitate a inclus și ultimul grad de jurisdicție în materia respectivă. Întrucât egalitatea în drepturi presupune aplicarea aceluiași tratament juridic pentru situații analoage, Curtea reține că în cauza de față s-a produs o discriminare între persoanele care pot accesa acest unic remediu procesual în funcție de gradul instanței judecătorești în fața căreia este ridicată excepția de neconstituționalitate, ceea ce este contrar art. 16 alin. (1) din Constituție.

26. De asemenea, Curtea reține că, în accepțiunea art. 21 din Constituție, căile de atac împotriva hotărârilor judecătorești pronunțate reprezintă un aspect al accesului liber la justiție și, deși legiuitorul are o marjă de apreciere în configurarea acestora, nu se poate ajunge la eliminarea implicită a unei căi de atac în condițiile în care acesta este reglementat în fondul activ al legislației. Blocarea accesului la această cale de atac în ipoteza în care excepția de neconstituționalitate a fost respinsă în ultimul grad de jurisdicție reprezintă o încălcare a dreptului la acces liber la justiție prin raportare la folosirea căilor de atac, contrar art. 21 alin. (1) și (2) și art. 129 din Constituție.

De asemenea, ținând cont de faptul că echitatea procedurii se evaluează în funcție de garanțiile procesuale de care dispun părțile în litigiu, Curtea constată că textul criticat încalcă și art. 21 alin. (3) din Constituție privind dreptul la un proces echitabil. 28. Prin urmare, în acest caz particular, în temeiul art. 16 alin. (1), art. 21 alin. (1) - (3) și art. 129 din Constituție, în lipsa unei reglementări exprese cuprinse în art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, cererea de recurs astfel formulată angajează, în mod intrinsec, o competență de recurs pe orizontală, respectiv o judecată realizată de un complet aflat pe același nivel ierarhic.

Prin urmare, până la adoptarea soluției legislative corespunzătoare, ca o consecință a prezentei decizii de admitere a excepției de neconstituționalitate, Curtea constată că instanțele judecătorești urmează să aplice în mod direct art. 16 alin. (1), art. 21 alin. (1) - (3) și art. 129 din Constituție, devenind, astfel, competente să soluționeze recursul formulat împotriva hotărârii judecătorești, pronunțate în ultimul grad de jurisdicție, prin care a fost respinsă cererea de sesizare a Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate (...)." Drept urmare, completul care a soluționat recursul exercitat împotriva încheierii Înaltei Curți prin care a fost respinsă ca inadmisibilă sesizarea cu excepție de neconstituționalitate a Curții Constituționale, avea competența de a soluționa calea de atac în baza prevederilor art. 16 alin. (1), art. 21 alin. (1) - (3) și art. 129 din Constituție, ca efect al Deciziei Curții Constituționale nr. 321/2017, rezolvarea juridică identificată fiind de soluționare a recursului pe orizontală, de un alt complet al aceleiași instanțe.

Cu referire la cel de-al treilea motiv invocat în cuprinsul contestației în anulare, potrivit căruia soluționarea cererii de recurs s-a realizat cu înfrângerea art. 124 din Constituție, decizia fiind pronunțată în baza considerentelor a două decizii pronunțate de Curtea Constituțională a României, care nu au valoare de lege, se observă că această ipoteză nu este susceptibilă de încadrare în motivele expres și limitativ reglementate de art. 503 din C. proc. civ. Ceea ce se critică, în realitate este o înfrângere a principiului legalității, reglementat de art. 7 din C. proc.

civ., potrivit căruia "Procesul civil se desfășoară în conformitate cu dispozițiile legii". Înalta Curte remarcă, pe de-o parte, faptul că hotărârea atacată a fost pronunțată și motivată din perspectiva dispozițiilor legale aplicabile - de ordin material și procesual, iar în ce privește invocarea considerentelor deciziilor Curții Constituționale, reiese că, în economia hotărârii judecătorești, acestea au avut un rol de suport al soluției, explicitând din perspectiva jurisprudenței instanței de contencios constituțional în ce măsură sunt considerate a fi îndeplinite condițiile de admisibilitate ale sesizării cu excepția de neconstituționalitate, mai precis a condiției ca dispozițiile legale criticate să aibă legătură cu soluționarea cauzei.

În plus, potrivit Deciziei Plenului Curții Constituționale nr. 1/1995, "puterea lucrului judecat ce însoțește actele jurisdicționale și deci și deciziile Curții Constituționale, se atașează nu numai dispozitivului, ci și considerentelor pe care se sprijină acesta. (...) Datorită efectului obligatoriu general al deciziilor Curții Constituționale, jurisprudența acesteia trebuie avută în vedere de toate organele implicate în procesul de elaborare și de aplicare a legilor", deci inclusiv de instanțele de judecată chemate să facă aplicarea legii.

În fine, nu se poate face abstracție de paradoxul pe care îl subliniază această critică a contestatorului (lipsa efectelor deciziilor Curții Constituționale, susținând că ele nu ar fi trebuit invocate în hotărârea pronunțată) în raport de întregul demers procesual al părții care este orientat în vederea obținerii unei sesizări a Curții Constituționale cu excepții de neconstituționalitate - încheierea atacată cu recurs vizând acest aspect, în cadrul recursului criticându-se soluția de respingere ca inadmisibilă a cererii, în cadrul recursului formulându-se alte patru excepții de neconstituționalitate, iar în cadrul prezentei căi de atac criticându-se, de asemenea soluția și invocându-se o altă excepție de neconstituționalitate.

În ce privește cel de-al patrulea motiv invocat în cuprinsul contestației în anulare, potrivit căruia instanța de recurs, prin decizia atacată, s-a pronunțat ea însăși asupra excepțiilor de neconstituționalitate cu încălcarea competenței instanțelor judecătorești, numai Curtea Constituțională având competența de a se pronunța asupra acestora, Înalta Curte reține că această critică nu se încadrează în niciunul din motivele prevăzute de lege pentru exercitarea contestației în anulare, iar în mod specific nici în cele ale art. 503 alin. (2) pct. 1 C. proc. civ. ce ar presupune ca hotărârea dată în recurs să fi fost pronunțată de o instanță necompetentă absolut sau cu încălcarea normelor referitoare la alcătuirea instanței.

Cu referire la natura juridică a recursului reglementat de art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. XXXVI/2006 pentru examinarea recursului în interesul legii s-a statuat că acesta nu poate fi înțeles drept o cale extraordinară de atac în condițiile C. proc. civ., acest recurs fiind un remediu judiciar care nu preia niciunul dintre elementele și caracteristicile proprii recursului din C. proc. civ. Prin recursul exercitat s-a contestat legalitatea încheierii din 6 mai 2025 pronunțate în dosarul nr. x/2024 prin care a fost respinsă ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curții Constituționale din perspectiva neîntrunirii condiției existenței unei legături între dispozițiile criticate și soluționarea cauzei.

Înalta Curte reține că instanța judecătorească are rol de filtru al excepției de neconstituționalitate ridicate de părți, instanța a quo fiind prima chemată să facă o analiză a întrunirii condițiilor de admisibilitate a sesizării cu excepția de neconstituționalitate. Astfel cum s-a reținut prin Decizia Curții Constituționale nr. 688 din 12 iunie 2008, publicată în Monitorul Oficial nr. 566 din 28 iulie 2008, dispozițiile art. 29 din Legea nr. 47/1992 respectă principiul separației puterilor în stat, statuând că "în exercitarea rolului său de filtru, instanța nu poate respinge excepția de neconstituționalitate pe motive ce țin de netemeinicia acesteia, suprapunându-se astfel competenței instanței de contencios constituțional, ci doar cu privire la motive ce țin strict de îndeplinirea condițiilor de admisibilitate.

În plus, în anumite situații instanța este cea mai în măsură să aprecieze asupra condițiilor de admisibilitate, așa cum este legătura care trebuie să existe între textele de lege criticate și fondul cauzei". Din analiza hotărârii atacate, reiese că instanța de recurs nu a soluționat ea însăși excepția de neconstituționalitate, ci a analizat, din perspectiva dispozițiilor legale și a reperelor jurisprudenței Curții Constituționale, legalitatea încheierii, procedând la verificarea întrunirii condițiilor de sesizare a Curții Constituționale, în acord cu specificul acestei căi de atac reglementate de normele speciale. Nici cel de-al cincilea motiv al contestației în anulare nu este susceptibil de încadrare în vreunul din motivele expres și limitativ prevăzute de art. 503 C. proc.

civ., contestatorul criticând depășirea termenului imperativ de 3 zile prevăzut de art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 pentru soluționarea recursului. În mod similar, nici cel de-al șaselea motiv, vizând lipsa semnăturii membrilor completului de judecată de pe exemplarul hotărârii care i-a fost comunicată, nu deschide contestatorului calea contestației în anulare prevăzute de art. 503 din C. proc. civ., acest aspect neregăsindu-se printre motivele vizate de aceste prevederi legale. Cu referire la acest aspect, Înalta Curte reamintește că potrivit art. 426 alin. (6) din C. proc. civ. și a art. 128 alin. (4) din Regulamentul de ordine interioară a instanțelor judecătorești, aprobat prin Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 3243 din 22 decembrie 2022, hotărârea judecătorească se întocmește în două exemplare originale, dintre care unul se atașează la dosarul cauzei, iar celălalt se depune spre conservare la dosarul de hotărâri al instanței.

Potrivit art. 427 alin. (1) din C. proc. civ. și a art. 128 alin. (7) din același regulament, grefierul de ședință comunică părților sau, după caz, altor persoane prevăzute de lege hotărârea, în copie, în cel mult 3 zile de la data la care a fost redactată și semnată. Ca atare, împrejurarea că exemplarul comunicat contestatorului, identic cu cel aflat la dosarul cauzei, nu poartă semnăturile completului de judecată se explică prin aceea că, potrivit dispozițiilor legale mai sus indicate, hotărârea se redactează doar în două exemplare originale, purtând semnăturile membrilor completului de judecată. Concluzionând asupra aspectelor evocate de parte în calea de atac, se constată că niciunul dintre cele șase motive invocate prin contestația în anulare nu se circumscrie motivelor expres și limitativ prevăzute de art. 503 C. proc.

civ. pentru exercitarea acestei căi extraordinare de atac. De altfel, contestatorul însuși arată explicit, în cuprinsul căii de atac pe care a exercitat-o, precum și prin concluziile formulate la termenul de judecată, că niciunul dintre aspectele evocate prin contestația în anulare nu se încadrează în motivele reglementate de art. 503 C. proc. civ., calea de atac fiind inadmisibilă. Față de aceste considerente, Înalta Curte, apreciind că motivele invocate în cuprinsul contestației în anulare nu se circumscriu ipotezelor normelor legale invocate care reglementează această cale de atac, urmează a o respinge, ca inadmisibilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE Respinge, ca inadmisibilă, contestația în anulare formulată de contestatorul A. împotriva deciziei civile nr. 1514 din 7 noiembrie 2025 pronunțată în dosarul nr. x/2024 al Înaltei Curți de Casație și Justiție - secția I civilă. Definitivă. Pronunțată astăzi, 10 martie 2026, prin punerea soluției la dispoziția părților, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.