Decizia nr. 426/2026 — ÎCCJ, Secția I civilă

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată la 04.05.2010 pe rolul Tribunalului București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2010, reclamantul Prefectul Municipiului București a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Primarul General al Municipiului București, anularea dispoziției nr. 10893/17.10.2008, emisă de pârât în baza Legii nr. 10/2001, prin care se dispunea acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent în favoarea lui A.. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 19 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 340/2004 republicată, art. 5 din Titlul II din O.U.G. nr. 184/2002, aprobată și modificată prin Legea nr. 48/2004, cu modificările și completările ulterioare, punctul 2.2 din Capitolul III "Măsuri instituționale" din Normele metodologice de aplicare unitară a prevederilor Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, art. 9 alin. (5) din H.G. nr. 361/2005, cu modificările și completările ulterioare, art. 16 alin. (2)/1 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, punctul 16.93 din Normele metodologice de aplicare a Titlului VII al Legii nr. 247/2005, aprobate prin H.G. nr. 1095/2005, cu modificările și completările ulterioare, dispozițiile art. 1 alin. (8), art. 3 alin. (1) și (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare. Prin încheierea de ședință din 15.12.2010, Tribunalul București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței funcționale a acestei secții și a înaintat cauza către conducerea Tribunalului București, în vederea repartizării către o secție civilă. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. x/2010*, la 11.01.2011. La 12.09.2011, pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, a depus la dosar întâmpinare prin care a invocat excepția tardivității acțiunii. La 14.09.2011, B. a depus la dosar cerere de intervenție în interes propriu. La 26.10.2011, reclamantul Prefectul Municipiului București a depus la dosar o cerere, prin care a solicitat introducerea în cauză, în calitate de pârât, alături de Primarul General al Municipiului București, și a beneficiarului actului administrativ atacat, A.. La 04.04.2012, C. a formulat cerere de intervenție în interes propriu. La 10.04.2012, reclamantul Prefectul Municipiului București a depus la dosar o cerere, prin care a arătat că, având în vedere mențiunea cuprinsă în citația emisă la data de 19.03.201, cererea de chemare în judecată a fost promovată de Prefectul Municipiului București, ca urmare a exercitării controlului de legalitate asupra actelor administrative adoptate sau emise de autoritățile administrației publice locale, atribuție conferită prefectului de prevederile art. 19 alin. (1) lit. e) din Legea 340/2004 privind prefectul și instituția prefectului, republicată, precum și a dreptului de control al aplicării fazei administrative a Legii nr. 10/2001, în temeiul art. 5 al Titlului II din O.U.G. nr. 184/2002, aprobată și modificată prin Legea nr. 84/2004, punctul 2.2 din Capitolul III - "Măsuri instituționale" din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, precum și pe prevederile art. 1 alin. (8) și art. 3 alin. (1) și (3) din Legea nr. 554/2004, astfel cum rezultă și din acțiunea introductivă. La 12.09.2012, intervenienta B. a depus la dosar nota de precizare, dispusă de instanță prin încheierea de ședință din 13.06.2012, referitoare la calificarea cererii de intervenție, prin care a solicitat, în principal, să se constate dreptul său de proprietate, în calitate de moștenitoare a defunctei D., pentru cota de 50% din măsurile reparatorii prin echivalent, acordate prin dispoziția Primarului General nr. 10893/17.10.2008 pârâtului A., pentru terenul în suprafață de 78.956,14 mp, situat în București, B-dul x nr. 37-39, ce face obiectul notificării nr. x/2001 și, în subsidiar, anularea dispoziției nr. 10893/17.10.2008, emisă de Primarul General al Municipiului București, prin care s-a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 pârâtului A.; obligarea pârâtului Municipiul București, prin Primar General, la emiterea unei noi dispoziții, prin care să fie acordate intervenientei măsuri reparatorii prin echivalent, în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, pentru cota de 50% din terenul în suprafață de 78.956,14 mp, situat în București, B-dul x nr. 37-39, ce face obiectul notificării nr. x/2001. La 12.09.2012, intervenientul în interes propriu C. a depus la dosar o precizare, dispusă de instanță prin încheierea de ședință din 13.06.2012, referitoare la calificarea cererii de intervenție ca fiind în interes propriu, prin care a solicitat, în principal, să se constate dreptul său de proprietate pentru cota de 24/100 din măsurile reparatorii ce-i revin din dispoziția Primarului General nr. 10893/17.10.2008, în baza contractului de vânzare-cumpărare, autentificat sub nr. x/11.11.2011 de BNP E. și Asociații; în subsidiar, a solicitat respingerea cererii în anularea dispoziției nr. 10893/17.10.2008, emisă de Primarul General al Municipiului București, prin care s-a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 pârâtului A.. La 11.09.2012, F. a depus la dosar o cerere, prin care a arătat că este cesionar al unei cote de 24% din drepturile ce revin prin dispoziția nr. x/17.10.2008 de la B., conform a două contracte de cesiune, autentificate sub nr. x/02.11.2011 și nr. y/16.03.2011. Astfel, petentul a formulat cerere de intervenție în nume propriu, în locul intervenientei B., pentru cota pe care aceasta i-a vândut-o. Prin încheierea de ședință din 14.11.2012, tribunalul a înaintat dosarul în vederea discutării excepției de conexitate a prezentului dosar la dosarul nr. x/2008, aflat pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, raportat la obiectul și cauza celor două dosare. La 08.06.2016, G. a depus la dosar cerere de intervenție în interes propriu, solicitând anularea dispoziției Primarului General al Municipiului București nr. 10893/17.10.2008, obligarea acestui pârât să emită dispoziție motivată privind propunerea de măsuri reparatorii prin echivalent, în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, în favoarea intervenientului și a persoanelor îndreptățite, pentru imobilul situat în București, Bd. x nr. 37-39 fost B-dul. x, fost Bd-ul Regele Alexandru I. Prin încheierea de ședință din 21.01.2016, Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins excepția conexității dosarelor nr. x/2008 și nr. y/2010, ca neîntemeiată; a dispus restituirea dosarului x/2010 către Tribunalul București, secția a IV-a civilă, pentru continuarea judecății. La 14.09.2016, intervenientul G. a depus la dosar cerere de intervenție în interes propriu și în interesul Prefectului Municipiului București. La 21.10.2016, H. a formulat cerere de intervenție principală, prin care a arătat că este cesionar, conform contractului de cesiune drepturi autentificat și declarației de atestare avocațială nr. 730/30.05.2016 și actului adițional nr. x la contractul de cesiune drepturi, atestat sub nr. x/20.10.2016, solicitând a se avea în vedere calitatea sa de proprietar la pronunțarea sentinței. La 07.11.2016, intervenientul H. a formulat cerere de intervenție în interesul pârâților, solicitând admiterea cererii de intervenție și, pe cale de consecință, respingerea cererii de chemare în judecată, respectiv menținerea ca legală a dispoziției nr. 10893/17.10.2008, emisă de către Primăria Municipiului București. La 22.12.2016, intervenienta H. a formulat cerere completatoare la cererea de intervenție în interesul pârâților, prin care a arătat că, prin actul adițional la contractul de cesiune atestat sub nr. x/20.10.2016 de avocat I., F. îi cesionează încă 14% din drepturile pe care acesta le deținea din Dispoziția nr. 10893/17.10.2008, emisă de Primăria Municipiului București. La 11.01.2017, J. a formulat cerere de intervenție în interesul pârâților, prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, respectiv menținerea ca legală a dispoziției nr. 10893/17.10.2008, emisă de către Primăria Municipiului București. La termenul din 10.05.2017, apărătorul intervenientului G. a arătat că înțelege să renunțe la cererea de intervenție în interes propriu și în interesul reclamatului, tribunalul luând act de acesta prin încheierea de la acel termen, G. continuând procesul în calitate de moștenitor al intervenientei în interes propriu B..

Primul ciclu procesual Prin sentința civilă nr. 988/05.07.2017, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis excepția tardivității cererii principale și, în consecință, a respins, ca tardiv formulată, cererea principală formulată de reclamantul Prefectul Municipiului București, în contradictoriu cu pârâții Primarul General al Municipiului București, A., cu intervenienții în nume propriu G. și C., cu intervenienții în numele altei persoane F., H. și J.. A respins, ca neîntemeiate, cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenienta B. și continuată de moștenitorul acesteia G., și cea formulată de intervenientul C.. A admis cererile de intervenție în interes alăturat pârâților, formulate de intervenienții F., H. și J.. Prin decizia civilă nr. 1607/A/13.12.2018, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis apelurile declarate de reclamantul Prefectul Municipiului București, de intervenientul în nume propriu G. și de intervenientul în nume propriu C. împotriva sentinței civile nr. 988/05.07.2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/2010; a anulat sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță de fond. Prin decizia civilă nr. 1328/26.06.2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursurile declarate de pârâtul A., intervenientul în nume propriu C. și intervenineții în numele altei persoane H. și J. împotriva deciziei civile nr. 1607/A/13.12.2018 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. A casat decizia atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Al doilea ciclu procesual Prin decizia civilă nr. 1973/A/09.12.2019 pronunțată în rejudecare, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis apelurile declarate de reclamantul Prefectul Municipiului București, de intervenientul în nume propriu G. și de intervenientul în nume propriu C. împotriva sentinței civile nr. 988/05.07.2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/2010. A anulat sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul București. Prin decizia civilă nr. 1130/11.06.2020 pronunțată în dosar nr. x/2010, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a respins, ca neavenit, recursul declarat de intervenienții H. și J. împotriva deciziei civile nr. 1973/A/09.12.2019 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Al treilea ciclu procesual Prin sentința civilă nr. 1693/07.12.2021 pronunțată în rejudecare în dosar nr. x/2020, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis în parte acțiunea. A constatat nulitatea absolută partială a dispoziției nr. 10893/17.10.2008 emisă de Primarul General al Municipiului București cu privire la diferența de teren de 6050 mp pentru care s-a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pârâtului cesionar A.. A menținut dispoziția contestată cu privire la obiectul propunerii de acordare măsuri reparatorii prin echivalent în favoarea pârâtului cesionar A. în limita suprafeței de 76.911,14 mp. A respins, ca nefondate, cererile de intervenție în interes propriu formulate de C., G., H., J.. A respins, ca nefondată, cererea de intervenție în interesul pârâților formulată de intervenientul F.. Prin decizia civilă nr. 451/A/20.05.2025, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelurile declarate de reclamantul Prefectul Municipiului București, intervenienții H., J., C. și G. împotriva sentinței civile nr. 1693/07.12.2021, pronunțate de către Tribunalul București, secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/2020. A anulat sentința civilă apelată și evocând fondul a admis acțiunea. A admis cererile de intervenție principală formulate de intervenienta B., decedată în cursul procesului și continuată prin moștenitor G., de intervenientul C. și de intervenienții H. și J.. A constatat nulitatea absolută a dispoziției nr. 10893/17.10.2008 emise de Primarul General al Municipiului București cu privire la suprafața de teren, pentru care s-a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent și cu privire la calitatea de persoane îndreptățite. A constatat calitatea de persoane îndreptățite a numiților K., pentru o cotă de 1/2, și B., pentru o cotă de 1/2, cu privire la acordarea de măsuri reparatorii, prin echivalent, pentru terenul în suprafață 18.144,14 mp situat în București, Bd. x, imposibil de restituit în natură. A obligat pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, să emită dispoziție cu propunere de acordare măsuri reparatorii, prin echivalent, pentru terenul în suprafață 18.144,14 mp situat în București, Bd. x, imposibil de restituit în natură, în beneficiul următoarelor persoane și pentru următoarele cote: G. pentru cota de 26% din totalul măsurilor reparatorii, C. pentru cota de 24% din totalul măsurilor reparatorii, H. pentru cota de 15,74% din totalul măsurilor reparatorii, J. pentru cota de 0,48% din totalul măsurilor reparatorii, F. pentru cota de 7,77% din totalul măsurilor reparatorii, L. S.R.L. pentru cota de 26% din totalul măsurilor reparatorii. A obligat pârâții la plata, către intervenientul C., a sumei de 9027,72 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 451/A/20.05.2025 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie au declarat recursuri distincte, pârâtul A., pârâta L. S.R.L., intervenienții în nume propriu G., C., H., J.. Recurentul-pârât A. a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 3), 4), 6), 7), 8), 9) C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate și, în principal, respingerea acțiunii, ca inadmisibilă, iar în subsidiar, respingerea acțiunii, ca nefondată, cu consecința menținerii dispoziției pentru efectul pozitiv al autorității de lucru judecat. Criticile recurentului au vizat următoarele aspecte: I. Instanța a calificat, în mod eronat, natura acțiunii, aplicând regulile acțiunii civile în constatare unui demers întemeiat de prefect pe controlul de legalitate administrativ (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.). Prefectul nu are calitate procesuală activă și nici interes civil propriu, iar instanța a aplicat greșit art. 35 C. proc. civ., dispozițiile Legii nr. 10/2001, Legii nr. 554/2004 și Legii nr. 340/2004, contrar jurisprudenței Înaltei Curți (Decizia HP nr. 11/2015, Decizia în interesul legii nr. 16/2019), acțiunea fiind inadmisibilă. Dispoziția de restituire emisă potrivit Legii nr. 10/2001 nu este un act administrativ de autoritate, ci un act cu caracter civil, având natura unui titlu de proprietate asupra bunului notificat. Primarul nu acționează ca autoritate administrativă în exercitarea puterii publice, ci ca reprezentant al unității administrativ-teritoriale, proprietar al imobilului. În consecință, Prefectul nu poate exercita controlul de legalitate prevăzut de art. 19 lit. e) din Legea nr. 340/2004 asupra unui act civil. Mai mult, prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni prealabile nr. 11/2015, instanța supremă a stabilit că prefectul poate ataca doar actele administrative de autoritate, în sensul art. 2 lit. c) din Legea nr. 554/2004. Or, actul atacat nu se încadrează în această categorie, iar Prefectul însuși a declarat că își fundamentează acțiunea pe prerogativa controlului de legalitate, care este limitată la actele administrative de autoritate într-un termen legal prin procedură specială. Prefectul este decăzut din dreptul de a exercita control administrativ. Decăderea nu îl poate îndreptăți la deschiderea unei acțiuni pe drept comun, altfel s-ar anula efectul obligatoriu al termenelor legale. În plus, Prefectul nu justifică un interes privat, personal, legitim si actual pentru a invoca nulitatea absolută pe cale civilă. Prefectul nu poate deveni parte civilă substitutivă în locul unității administrativ-teritoriale. În aceeași logică, prin Decizia în interesul legii nr. 16/2019, Înalta Curte a stabilit că verificarea dispozițiilor de restituire după intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013 aparține exclusiv Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor. Prin urmare, Prefectul nu are competență, nu are cale legală, nu are interes. Nu poate coexista acțiunea în constatarea nulității cu "verificarea controlului legalității". II. Instanța de apel a ignorat situația juridică definitiv stabilită prin dispoziția de restituire verificată și menținută definitiv în litigii anterioare, inclusiv cu privire la persoanele îndreptățite și suprafață (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.). Recurentul învederează că dispoziția de restituire a fost emisă cu respectarea legii, în baza notificării și a probatoriului administrativ, fiind confirmată prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, inclusiv în ce privește legalitatea acesteia, calitatea cedentilor Dumitrescu și M., suprafața ce făcea obiectul restituirii, aspecte care au fost deja analizate în dosare anterioare și s-a dispus menținerea dispoziției în beneficiul respectivelor persoane. În cauză nu există niciun motiv nou, nicio probă nouă, și nicio situație juridică nouă care să permită răsturnarea efectelor unui titlu recunoscut definitiv, Prefectul reluând, după 10-15 ani, argumente deja cenzurate și respinse. III. Instanța de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat a unor hotărâri judecătorești irevocabile, prin care s-a stabilit legalitatea dispoziției, calitatea cedentilor și suprafața (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.). Rejudecarea unor aspecte tranșate definitiv contravine principiului securității raporturilor juridice (Cauza Brumărescu contra României) și conduce la motivare contradictorie față de hotărârile anterioare. Deși dispoziția de restituire a fost contestată în repetate rânduri anterior, sub toate aspectele (titulari, calitatea persoanelor îndreptățite, întinderea dreptului, suprafața), toate acțiunile au fost respinse. Deși acțiunile au avut alte părți, există autoritate de lucru judecat asupra dezlegării chestiunii de drept, întrucât au fost epuizate căi de atac și soluțiile au devenit irevocabile, iar res judicata operează și asupra dezlegărilor de drept, nu doar asupra părților, potrivit jurisprudenței constante a Înaltei Curți. Mai mult, intervenienta B. a contestat anterior fără succes dispoziția și i s-a respins definitiv calitatea. Prin urmare, nu poate fi repusă în discuție. IV. Instanța a depășit limitele învestirii, pronunțând o hotărâre ultra petita (art. 304 pct. 6 C. proc. civ.). Instanța a modificat titularii și cotele dreptului, a impus emiterea unei noi dispoziții și a creat efecte juridice pentru terți neîndreptățiți, fără ca aceste lucruri să fi fost cerute în acțiune, soluția fiind ultra petita și contrară art. 22 C. proc. civ., întrucât judecătorul nu poate crea noi titulari, noi cote și nu poate rescrie un titlu administrativ, fără solicitare și fără legala investire. V. Instanța de apel a reanalizat notificarea de fond, a recalculat cote și a dispus emiterea unei noi dispoziții administrative, cu preluarea atribuțiilor autorității administrative și depășirea competenței judiciare stabilite de lege (art. 304 pct. 4 C. proc. civ.). Instanța de apel a făcut ceea ce doar autoritatea administrativă competentă putea face, în etapa notificării și înainte de emiterea titlului, respectiv a reclasificat persoane îndreptățite, a reprocesat dosarul de restituire și a stabilit cote, ceea ce reprezintă o intruziune în sfera puterii executive și o substituire nepermisă a autorității. VI. Instanța de apel a întemeiat soluția pe acte ulterioare dispoziției de restituire, încălcând principiul tempus regit actum și generând o motivare contrară legii și naturii procedurii (art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.). Recurentul învederează că legalitatea dispoziției se apreciază la data emiterii, însă instanța a întemeiat soluția pe acte ulterioare dispoziției, încălcând principiul tempus regit actum și generând o motivare contrară legii și naturii procedurii. Nu se poate rescrie un titlu de restituire pe baza unor acte apărute după emitere, A. era cesionar înainte de emiterea dispoziției, iar celelalte persoane au dobândit eventuale drepturi ulterior emiterii dispoziției. VII. Instanța de apel a aplicat greșit principiul nemo plus iuris (art. 304 pct. 8 C. proc. civ.). Instanța de apel a reținut că ar fi fost transmis mai mult decât dreptul dobândit, deși recurentul a transmis 100% din ceea ce dobândise, nu 100% din totalul dreptului abstract. Interpretarea naturii titlului (act de reparație, nu masă succesorală) a fost schimbată eronat. Instanța a reținut că A. ar fi înstrăinat mai mult decât avea, însă aceasta este o eroare clară, acesta a transmis 100% din ceea ce avea, nu 100% din tot. Inclusiv cesiunea de 24% către B. provine din dreptul său. Dispoziția conferă un drept concret, nu un drept generic asupra unei mase succesorale. Nemo plus iuris este aplicat greșit, fiind un titlu special de reparație, nu o masă succesorală. VIII. Instanța de apel a amestecat două regimuri juridice incompatibile, drept civil și contencios administrativ, calificând acțiunea prefectului ca fiind o acțiune civilă în constatarea nulității absolute, imprescriptibilă, dar pronunțând soluții specifice controlului administrativ de legalitate, respectiv anularea dispoziției și obligarea primarului la emiterea unei noi dispoziții (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.). Această soluție este juridic imposibilă, întrucât natura juridică a acțiunii determină cadrul procedural, termenele, legitimarea procesuală, competența materială, mijloacele de probă, tipul hotărârii, efectele asupra actului. Aplicarea simultană a normelor de drept civil (imprescriptibilitate, acțiune în constatare) și a celor de drept public (controlul de legalitate al unui act administrativ) reprezintă o confuzie conceptuală care contravine principiului fundamental al separației regimurilor juridice. În susținerea acestei critici, recurentul face trimitere la Decizia Înaltei Curți de casație și Justiție-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 11/2015, Decizia în interesul legii nr. 16/2019, Decizia Curții Constituționale nr. 1353/2008, Cauza Brumărescu contra României, art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, art. 35 C. proc. civ. și concluzionează că soluția adoptată nu are temei legal, neexistând în dreptul român conceptul de "control civil imprescriptibil al actului administrativ în locul controlului de legalitate decăzut". IX. Potrivit Legii nr. 165/2013, instanța de apel nu mai avea competența de a verifica legalitatea titlului administrativ de restituire, sens în care soluția a fost pronunțată cu depășirea competenței de ordine publică a altei instanțe și a atribuțiilor judecătorești (art. 304 pct. 3 și 4 C. proc. civ.). Recurenta-pârâtă L. S.R.L. a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 7), 8) și 9) C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare, pentru reanalizarea valabilității lanțului de cesiuni și a cotei reale, conform contractelor depuse (76% din totalul măsurilor reparatorii, echivalentul a 13.792,54 mp din terenul de 18.144,14 mp) și stabilirea cotei corecte deținută de L. S.R.L. la 76% din totalul măsurilor reparatorii, conform cesiunilor succesive din 2009 și 2016. Criticile recurentei au vizat următoarele aspecte: I. Aplicarea greșită a legii materiale sub aspectul stabilirii cotelor și al efectelor dispoziției administrative (art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.). În acest sens, recurenta arată că deși părțile au solicitat stabilirea cotelor exacte de participare la măsurile reparatorii prevăzute prin Dispoziția nr. 10893/17.10.2008, instanța de apel a aplicat greșit legea materială, efectuând o reconfigurare a drepturilor cesionarilor, fără respectarea efectelor juridice ale cesiunilor valabile și cu dată certă. Instanța de apel a diminuat în mod nejustificat cota de 76% deținută de L., deși lanțul cesiunilor (A.-N.-L.) era complet și valabil, dispoziția administrativă recunoștea titularului A. 76% din drepturile aferente suprafeței de 18.144,14 mp, iar declarațiile părților (A. și N.) confirmau transferul integral al acestor drepturi. Instanța a substituit interpretarea obiectivă a acestor înscrisuri cu o apreciere proprie asupra proporțiilor economice ale tranzacțiilor, deși nu exista nicio probă, din care să rezulte reducerea cotei L. sau aceasta nu a fost explicitată pentru motivarea îndestulătoare a deciziei. Prin urmare, au fost interpretate și aplicate greșit dispozițiile legale privind cesiunea de creanță (art. 1566-1595 C. civ.), precum și dispozițiile Legii nr. 10/2001, care reglementează transmiterea drepturilor născute din actele administrative reparatorii. II. Depășirea limitelor controlului de legalitate, reconfigurarea nelegală a efectelor dispoziției administrative (art. 304 pct. 6 C. proc. civ.). Sub acest aspect, recurenta arată că deși stabilirea cotelor între cesionari a fost solicitată de părți, obiectul principal al cauzei a rămas controlul de legalitate al Dispoziției nr. 10893/17.10.2008, iar nu reinterpretarea efectelor acesteia sau modificarea valabilității cesiunilor. Instanța de apel a depășit limitele controlului de legalitate, atunci când a redimensionat efectele actului administrativ, operând o reducere a cotei L. de la 76% la 26% fără o cerere de nulitate, rezoluțiune sau reducere a cesiunilor. O astfel de abordare echivalează cu pronunțarea asupra valabilității și efectelor unor contracte civile fără a exista o solicitare expresă, ceea ce contravine principiului disponibilității și limitelor învestirii. Controlul de legalitate asupra unei dispoziții emise în temeiul Legii nr. 10/2001 nu poate fi transformat într-o reevaluare a drepturilor civile derivate din contractele de cesiune, câtă vreme acestea nu au fost anulate sau declarate nevalabile. III. Lipsa unei motivări suficiente privind determinarea cotei de 26% (art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.) a recurentei. Recurenta învederează că instanța de apel a invocat, în mod formal, principiul nemo dat quod non habet (nimeni nu poate da ceea ce nu are), dar nu a explicat matematic și cronologic modul în care s-a ajuns la procentul exact de 26% atribuit L., deși la dosar au fost depuse toate contractele de cesiune și declarațiile părților. Motivarea deciziei este ambiguă, nepermițând recurentei să înțeleagă calculul efectiv al cotei, ordinea transmiterilor și efectele acestora. Această lipsă de motivare privește un element esențial al hotărârii - întinderea dreptului dobândit - ceea ce atrage incidența art. 304 pct. 7) și pct. 9) C. proc. civ. - hotărârea fiind lipsită de motivare reală și de temei legal. Recurentul-intervenient în nume propriu G. a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 9) C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în parte a deciziei civile atacate și, rejudecând cauza, reținerea cauzei spre soluționare în fond, cu consecința modificării hotărârii în sensul constatării că întinderea dreptului de proprietate include și suprafața de 6 hectare evidențiată în Borderoul populației, proprietăților și exploatațiilor agricole din anul 1948, în care figurează ca proprietar O.. Recurentul arată că instanța de apel a interpretat în mod restrictiv dispozițiile art. 23 pct. 1 lit. d) din Normele metodologice, reținând în mod eronat că Borderoul populației, proprietăților și exploatatiilor agricole nu se încadrează în categoria înscrisurilor doveditoare ale proprietății. Or, borderoul invocat este un înscris oficial, emis de autoritățile statului din acea perioadă, care atestă în mod direct faptul că suprafața de 6 hectare se afla în proprietatea lui O.. Excluderea acestui document din categoria înscrisurilor doveditoare reprezintă o aplicare eronată a legii, întrucât dispozițiile art. 23 din Norme au caracter exemplificativ, nu limitativ. Normele metodologice nu pot restrânge sfera drepturilor recunoscute prin Legea nr. 10/2001, ci doar o pot clarifica, legea însăși fiind una cu caracter reparatoriu, menită să repună în drepturi persoanele ale căror bunuri au fost preluate abuziv de statul comunist. Borderoul din ianuarie 1948 reprezintă un act juridic cu valoare fiscal-juridică, emis anterior naționalizărilor forțate, care confirmă posesia și proprietatea autorului recurentului asupra terenului de 6 hectare. Eliminarea acestui înscris din categoria actelor doveditoare face imposibilă restituirea bunului, contrar scopului Legii nr. 10/2001 și principiilor de protecție a dreptului de proprietate consacrate de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Totodată, instanța de apel a tratat acest înscris izolat, fără a-l corela cu prezumția de preluare abuzivă reglementată de cap. I pct. 1) lit. e) din Norme și cu prezumția de proprietate prevăzută la art. 24 din Legea nr. 10/2001. Contrar raționamentului instanței, aceste prezumții nu se exclud reciproc, ci pot funcționa cumulativ, mai ales în cauzele în care lipsesc alte acte doveditoare, fiind menite să faciliteze repararea unei situații abuzive. Practica judiciară a consacrat în mod constant aplicarea principiului interpretării legii în favoarea persoanei prejudiciate de regimul comunist, tocmai pentru a da eficiență scopului reparatoriu al legii. Recurentul apreciază că se impune reținerea cauzei spre judecare de către Înalta Curte, întrucât, în cauză, nu se impune administrarea de noi probe, fiind vorba exclusiv despre interpretarea juridică dată de instanța de apel unui înscris - respectiv Borderoul populației, proprietăților și exploatațiilor agricole - și despre încadrarea acestuia în categoria actelor doveditoare ale dreptului de proprietate potrivit art. 23 din Normele metodologice ale Legii nr. 10/2001. întrucât situația de fapt a fost pe deplin lămurită, iar criticile formulate privesc doar aplicarea și interpretarea legii, fiind incidente dispozițiile art. 312 alin. (3) coroborat cu art. 304 pct. 9) din vechiul C. proc. civ., care permit instanței de recurs să caseze hotărârea și să rețină cauza spre soluționare în fond. Recurentul-intervenient în nume propriu C. a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 8) C. proc. civ., solicitând admiterea recursului și modificarea deciziei atacate în sensul în care, în întinderea dreptului de proprietate să se rețină și cele 6 ha evidențiate în Borderoul populației, proprietăților și exploatărilor Agricole din anul 1948, în care era înscris ca proprietar O.. Recurentul apreciază că Borderoul este un act juridic valid, care se circumscrie listei enumerațive (nu limitative) din art. 23 din Norme, astfel că, solicită ca instanța să ia act de acest aspect și să dispună ca dispoziția să cuprindă și acordarea măsurilor reparatorii pentru cele 6 ha reținute de autorul recurentului, prin acest borderou. Întrucât statul a considerat o persoană ca proprietar (rezultă din Borderou), a luat în evidență proprietatea și a perceput taxe, nu poate poate susține contrariul, pentru a respinge cererea de restituire, deoarece principiul nemo potest venire contra factum proprium interzice statului să respingă un document emis de el însuși, pe care 1-a folosit la impunerea fiscală sau la evidența terenurilor. Instanța de apel a tratat Borderoul izolat, fără a-1 corobora cu faptul notoriu de preluare abuzivă, considerând că prezumția de preluare abuzivă și prezumția de proprietate nu se pot reține cumulativ, excluzându-se reciproc. Or, în practica judiciară s-a consacrat împrejurarea că prezumțiile pot opera exact în situațiile în care nu există acte, aplicându-se atunci principiul interpretării în favoarea părții defavorizate de regimul abuziv. Scopul art. 24 din Legea nr. 10/2001 este de a proteja foștii proprietari, care nu mai pot prezenta acte din cauza confiscărilor, preluărilor abuzive și a distrugerilor regimului communist. A considera că prezumția dreptului de proprietate consacrată de art. 24 din lege, nu se poate aplica deoarece nu există documente suplimentare, înseamnă a anula scopul legii reparatorii. Recurentul apreciază că cele două prezumții nu se pot exclude, ci se completează reciproc, deoarece operează pe niveluri diferite, la momente de timp diferite, astfel că se pot aplica cumulativ, chiar și în absența unui act formal de preluare. Contrar celor reținute prin decizia atacată, recurentul arată că art. 24 din Legea nr. 10/2001 prevalează față de Normele metodologice și solicită a i se da eficiența juridică corespunzătoare, întrucât textul legal consacră principiul pro restituente (de inspirație CEDO), adică în lipsa unui act contrar, se consideră că persoana înscrisă în documente era proprietar, Borderoul este unicul document care atestă că O. deținea în anul 1948 o parcelă de 6 ha, iar eventuala lipsă a unui alt înscris/titlu nu poate fi primită în sensul înlăturării Borderoului de la acordarea de măsuri reparatorii. Recurentul învederează că, în cauză, este aplicabil principiul interpretării în favoarea părții defavorizate de regimul abuziv, adică în caz de îndoială, interpretarea se face în favoarea celui care cere restituirea, nu a statului, deoarece statul este partea care a cauzat prejudiciul prin confiscare abuzivă. Recurentul înțelege să critice decizia recurată și prin prisma puterilor sporite, pe care aceasta le-a dat Prefectului Municipiului București care, în cadrul controlului de legalitate a dispozițiilor emise de Primarul Municipiului București, a solicitat anularea dispoziției nr. 10893/17.10.2008, nemulțumit atât asupra întinderii dreptului de proprietate (nerecunoscând suprafața de 78956,14 mp) stabilită de Comisia de aplicare a prevederilor Legii 10/2001, cât și asupra persoanelor îndreptățite. În opinia recurentului, Primăria București, prin Comisia de control și verificare (constituită legal în baza Legii nr. 10/2001), în urma analizării cu atenție a documentelor puse la dispoziție de către părți, a recunoscut dreptul și a admis întinderea acestuia (la suprafața de 78.956,14 mp, conform celor înserate în textul Deciziei nr. 10893/17.10.2008). Prefectura, fără a avea nici fapte concrete și nici alte informații (cum ar fi dosarul constituit în baza notificării, de exemplu) a atacat dispoziția, criticând, fără temei întinderea dreptului. Borderoul populației, proprietăților și exploatărilor agricole din anul 1948 era un document cu caracter public, prin care autoritățile locale stabileau o evidență clară a proprietăților, dar și a proprietarilor. Toate mențiunile făcute în acest registru sunt însușite de către autoritatea puterii de stat locale (căreia îi aparține acest Borderou), în cauză comuna Militari, județul Ilfov, iar în acest sens orice mențiune făcută, în borderoul respectiv, nu poate fi contestată. În sensul celor arătate mai sus, pentru a stabili întinderea dreptului de proprietate la suprafața de 78.956,14 mp, așa cum s-a menționat în cuprinsul Dispoziției nr. 10893/17.10.2008, Comisia de aplicare a legii 10/2001, a studiat Borderoul populației, proprietăților și exploatărilor agricole din anul 1948 (fapt reținut și de instanță), pe care 1-a considerat suficient în a dovedi întinderea dreptului de proprietate al lui O. pentru cele 6 ha, iar pentru suprafața de 18.956,14 mp s-au folosit de alte înscrisuri (aspect menționat și de instanță în textul deciziei recurate). Recurenții intervenienți în nume propriu H., J. au întemeiat recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 9) C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia și modificarea hotărârii atacate în sensul de a se constata că recurenții dețin o cotă de 15,74%, respectiv 0,48% din totalul măsurilor reparatorii referitor la suprafața de teren de 76.911,14 mp. Recurenții arată că în mod greșit instanța de apel a considerat că borderoul populației, proprietarilor și exploatațiilor agricole din București aferent perioadei ianuarie 1948 nu se regăsește printre înscrisurile doveditoare ale dreptului de proprietate, instanța de apel neavând în vedere în integralitate textul de lege al art. 23.1 lit. d) din Normele metodologice la Legea nr. 10/2001. Borderoul populației, proprietăților și exploatatiilor agricole este un înscris emanat de la autoritățile statului de la vremea respectivă, ce atestă că suprafața de 6 ha era în proprietatea lui O.. Instanța de apel a încălcat prevederile art. 23.1 lit. d) din Normele metodologice la Legea nr. 10/2001 și a exclus borderoul populației, proprietăților și exploatatiilor agricole din categoria înscrisurilor doveditoare a dreptului de proprietate. Totodată, instanța de apel a încălcat puterea de lucru judecat a sentinței civile nr. 1096/22.09.2016 pronunțată în dosar nr. x/2008 de Tribunalul București, secția a III-a civilă prin care a fost analizată suprafața de 6 ha, apreciindu-se că există o persoană îndreptățită la această suprafață.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinările formulate în termenul legal și înregistrate la 02.02.2026, intimatul Prefectul Municipiului București a solicitat respingerea recursurilor, ca nefondate. Prin întâmpinarea formulată la recursul pârâtului A., intimatul-reclamant a învederat că recursul pârâtului este nefondat, întrucât prefectul a avut și are dreptul de control asupra dispozițiilor de acordare măsuri reparatorii prin echivalent emise în materia Legii nr. 10/2001 de autoritățile administrației publice locale cu competență în materia Legii nr. 10/2001. Prefectul a contestat, prin acțiunea sa promovată în anul 2010, întinderea drepturilor recurentului-pârât raportat la documentația controlată la care a avut acces la data efectuării controlului de legalitate. Decizia recurată reflectă o analiză aprofundată atât a înscrisurilor doveditoare depuse în procedura administrativă de către cei 7 notificatori până la data depunerii acțiunii prefectului, cât și a diferitelor tipuri de certificate de moștenitor depuse de diferitele persoane fizice ce au solicitat beneficiul Legii nr. 10/2001 pentru respectivul teren, precum și suitei de înscrisuri prin care diferite persoane fizice sau juridice au tranzacționat drepturile la despăgubiri. Prin întâmpinarea formulată la recursul pârâtei L. S.R.L., intimatul-reclamant a arătat că recursul acesteia este nefondat, întrucât instanța de apel a acordat, în motivarea deciziei sale, relevanța cuvenită prevederilor legale cumulative ale art. 1, 2, 3, 4, 22, 23 și 24 din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, stabilind în mod corect întinderea terenului preluat în mod abuziv de la autorul notificatorilor cosemnatari ai notificării nr. x/2001, raportat la actele doveditoare ale proprietății depuse la dosarul administrativ constituit în baza Legii nr. 10/2001. Prin întâmpinarea formulată la recursul pârâtului G., intimatul-reclamant a arătat că recursul acestuia este nefondat, întrucât instanța de apel a acordat, în motivarea deciziei sale, relevanța cuvenită prevederilor legale cumulative ale art. 23 din Legea nr. 10/2001 și ale art. 24, forma legiferată la nivelul anului când s-a depus acțiunea prefectului coroborat cu actuala formă în vigoare a articolului, după modificările aduse Legii cadru prin Legea nr. 223/16.07.2024. În cauză nu este întrunită condiția esențială a existenței unui act normativ sau de autoritate emis de autoritățile comuniste, după anul 1948, care să ateste preluarea celor 6 hectare evidențiate în Borderoul populației, proprietăților și exploatațiilor agricole din București aferent perioadei ianuarie 1948, în care era înscris ca proprietar O., întocmit pe baza unor declarații ale persoanelor interesate și care au, astfel, o simplă valoare declarativă cu privire la dreptul de proprietate și nu constitutivă (entitatea investită cu soluționarea notificării apreciind că suntem în situația unei preluări la stat fără titlu). Prin întâmpinarea formulată la recursul pârâtului C., intimatul-reclamant a arătat că recursul acestuia este nefondat și a expus considerente similare cu cele din întâmpinarea formulată la recursul pârâtului G.. Prin întâmpinarea formulată la recursul pârâților H. și J., intimatul-reclamant a arătat că recursul acestora este nefondat și a expus considerente similare cu cele din întâmpinările formulate la recursul pârâtului G. și C.. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate, pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Referitor la recursul pârâtului A., Înalta Curte constată că acesta a fost întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 3) C. proc. civ.-hotărârea a fost dată cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe, invocată în condițiile legii, art. 304 pct. 4) C. proc. civ.-instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești, art. 304 pct. 6) C. proc. civ.-instanța a acordat mai mult decât s-a cerut, ori ceea ce nu s-a cerut, art. 304 pct. 7) C. proc. civ.-hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii, art. 304 pct. 8) C. proc. civ.-instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, art. 304 pct. 9) C. proc. civ.-când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii. Printr-o primă critică, subsumată dispozițiilor art. 304 pct. 9) C. proc. civ., recurentul a învederat că prefectul nu are calitate procesuală activă și nici interes civil propriu, iar instanța a aplicat greșit art. 35 C. proc. civ., dispozițiile Legii nr. 10/2001, Legii nr. 554/2004 și Legii nr. 340/2004, contrar jurisprudenței Înaltei Curți (Decizia HP nr. 11/2015, Decizia în interesul legii nr. 16/2019), acțiunea fiind inadmisibilă. Învederează recurentul că dispoziția emisă în temeiul Legii nr. 10/2001 este un act civil, având natura unui titlu de proprietate asupra bunului notificat, iar Prefectul nu poate exercita controlul de legalitate asupra unui act civil. Înalta Curte notează că aspectele învederate de către recurentul-pârât prin prisma acestui motiv de nelegalitate nu pot fi primite, întrucât au primit o dezlegare jurisdicțională intrată în puterea de lucru judecat prin deciziile civile nr. 1328/26.06.2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă în dosar nr. x/2010 și nr. 1973/A/09.12.2029, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/2010, în ciclurile procesuale anterioare. Prin aceste hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, s-a stabilit, cu autoritate de lucru judecat, faptul că acțiunea reclamantului Prefectul Municipiului București este o acțiune de drept comun în constatarea nulității absolute a unui act juridic civil, nesupusă vreunui termen de decădere sau de prescripție extinctivă. Astfel, prin decizia civilă nr. 1328/26.06.2019 (prin care au fost admise recursurile declarate de pârâtul A. și de intervenienții C., H., J. împotriva deciziei civile nr. 1607/A/13.12.2018 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, casată decizia atacată și trimisă cauza spre rejudecare aceleiași curți de apel), Înalta Curte a stabilit că, în rejudecare, instanța de apel va trebui să stabilească dacă dispoziția de restituire al cărei emitent este primarul întrunește sau nu caracteristicile unui act administrativ de autoritate, emis în regim de putere publică, (în soluționarea unor raporturi bazate pe inegalitate juridică, adică pe subordonarea părților, specifică raporturilor administrative) sau, dimpotrivă, dacă aceasta reprezintă un act de drept privat, respectiv, un act juridic civil, mai exact, un act de dispoziție făcut asupra bunurilor din patrimoniul unității deținătoare și care, potrivit art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, are valoarea unui titlu de proprietate și constituie titlu executoriu pentru punerea în posesie, luând în considerare și Decizia nr. 11/11.05.2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. De asemenea, Înalta Curte a mai stabilit că instanța de apel va trebui să analizeze astfel ce fel de control poate exercita prefectul și ce regim juridic are acțiunea declanșată de acesta pentru constatarea nevalabilității condițiilor de emitere a unei dispoziții de restituire emisă în temeiul Legii nr. 10/2001, cu referire și la faptul că instanța inițial sesizată a fost cea de contencios-administrativ, care s-a dezînvestit, apreciind că este vorba de un litigiu de natură civilă și că nu-i aparține competența funcțională în soluționarea cauzei, soluție ce nu a fost atacată. A concluzionat instanța de recurs că în cauză se impune cu prioritate clarificarea temeiului juridic al cererii formulate de reclamant, a normelor procedurale și substanțiale care o guvernează, și, ulterior, a termenului în care aceasta putea fi introdusă, a naturii juridice a termenului care i se aplică - de prescripție sau de decădere, cu toate consecințele juridice ce decurg din această calificare, cu diferențele lor specifice și cu luarea în considerare a apărărilor esențiale ale părților privind imposibilitatea suspendării termenului de prescripție a propriei acțiuni prin fapta unui terț. În rejudecare, prin decizia civilă nr. 1973/A/09.12.2019, Curtea de Apel București, secția a IV_a civilă a admis apelurile declarate de reclamantul Prefectul Municipiului București și de intervenienții C., G. împotriva sentinței civile nr. 988/05.07.2017 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, a anulat sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare instanței de fond. În respectarea și aplicarea dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora "În caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe sun obligatorii pentru judecătorii fondului", conformându-se îndrumărilor date prin decizia de casare, instanța de apel a stabilit, cu luarea în considerare și a Deciziei nr. 11/11.05.2015 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, că natura juridică a dispoziției de restituire este aceea de act juridic civil, ce nu poate fi supus anulării în temeiul dispozițiilor Legii nr. 554/2004, iar acțiunea reclamantului este una de drept comun, care nu se circumscrie competențelor reglementate de Legea nr. 340/2004, întrucât dispoziția emisă de primar în temeiul Legii nr. 10/2001 nu se încadrează în categoria actelor emise în regim de putere publică supuse controlului de legalitate la inițiativ prefectului, în exercitarea dreptului de tutelă administrativă. Această decizie a devenit irevocabilă prin respingerea, ca neavenit, a recursului intervenienților H. și J., prin decizia civilă nr. 1130/11.06.2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă în dosar nr. x/2010. Prin urmare, reiterarea, la acest moment procesual, a unor aspecte tranșate în mod irevocabil în ciclurile procesuale anterioare, nu se circumscrie motivului de nelegalitate invocat, și, pe cale de consecință, dispozițiile de drept material la care face trimitere recurentul-pârât că ar fi fost greșit aplicate sau interpretate de către instanța de apel, parte din ele nu sunt incidente în cauza pendinte, iar parte din ele au fost legal valorificate. Printr-o a doua critică, subsumată tot dispozițiilor art. 304 pct. 9) C. proc. civ., recurentul a arătat că instanța de apel a ignorat situația juridică definitiv stabilită prin dispoziția de restituire verificată și menținută definitiv în litigii anterioare, inclusiv cu privire la persoanele îndreptățite și suprafață. Contrar susținerilor recurentului-pârât, Înalta Curte reține că acțiunea introductivă de instanță a vizat clarificarea întinderii dreptului de proprietate și a calității de persoane îndreptățite la restituire, astfel cum acestea sunt consemnate prin dispoziția de restituire contestată, în contextul în care, la momentul emiterii sale existau pe rolul instanțelor litigii promovate de către alte persoane cu privire la imobilul notificat. Prin urmare, hotărârile judecătorești pronunțate în cauza pendinte, printre care și decizia recurată, nu ignoră situația juridică stabilită prin dispoziția de restituire a cărei anulare a fost solicitată de către reclamant, cum în mod eronat pretinde recurentul-pârât, ci clarifică aspecte esențiale în procedura de restituire cu privire la persoanele cărora li se cuvin măsurile reparatorii aferente imobilului notificat imposibil de restituit în natură și cotele în care acestea urmează a fi despăgubite. Înalta Curte observă că, subsumat acestei critici, recurentul-pârât nici măcar nu indică, punctual, care sunt normele de drept material pe care instanța de apel le-ar fi interpretate sau aplicat greșit, ci expune afirmații de ordin general în sensul că dispoziția de primar ar fi fost emisă cu respectarea legii, în baza notificării și a probatoriului administrat, fiind confirmată prin hotărâri judecătorești definitive și că aceste aspecte au fost analizate în dosare anterioare, în care s-a dispus menținerea dispoziției în beneficiul persoanelor la care se re