Decizia nr. 365/2026 — ÎCCJ, Secția I civilă — recurs împotriva sentinței nr. 2842/2024 a Tribunalului Vâlcea

Pretențiile deduse judecății Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea - secția I civilă la 4 decembrie 2023 cu dosar nr. x/2023, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtei U.A.T Orașul Călimănești la plata sumei de 5.400 RON, reprezentând daune materiale și 80.000 euro, reprezentând daune morale. În drept, a indicat prevederile art. 252, art. 253, art. 858, art. 1349 alin. (1) și (2), art. 1357 și art. 1381 din C. civ., precum și art. 1 alin. (1), art. 1 1 și art. 2 din O.U.G. nr. 155/2001 privind aprobarea programului de gestionare a câinilor fără stăpân.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 2842 din 29 octombrie 2024, Tribunalul Vâlcea - secția I civilă a admis în parte cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Orașul Călimănești, obligându-l pe acesta la plata către reclamant a sumei de 5.400 RON reprezentând despăgubiri materiale și 40.000 RON despăgubiri morale.

Hotărârea pronunțată în apel Prin decizia civilă nr. 1765 din 17 aprilie 2025, Curtea de Apel Pitești - secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de pârâta U.A.T. Orașul Călimănești împotriva sentinței civile nr. 2842 din 29 octombrie 2024, pronunțată de Tribunalul Vâlcea, intimat-pârât fiind reclamantul A..

Recursul formulat în cauză Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta U.A.T. Orașul Călimănești, solicitând admiterea recursului, schimbarea în tot a hotărârii recurate și, pe fond, respingerea acțiunii formulate de reclamantul A., susținând, în esență, că instanța de apel a reținut în mod greșit existența raportului de cauzalitate dintre prezența unui câine pe carosabil și producerea incidentului. În acest sens, a arătat că, din înregistrarea video efectuată la 2 martie 2023, ora 19:44, cu camera de supraveghere instalată în dreptul imobilului din zona producerii accidentului, rezultă că reclamantul se deplasa cu bicicleta, iar pe carosabil se afla un câine situat între un vehicul parcat și bicicleta aflată în mișcare, câinele îndepărtându-se, în final, spre spatele vehiculului parcat, fără a avea o acțiune directă asupra reclamantului și fără a-l ataca în vreun fel. S-a susținut că, în mod eronat, instanța a apreciat, fără a exista un indiciu clar în acest sens, că respectivul câine ar fi avut, în fapt, o legătură indirectă cu producerea evenimentului, declanșând reclamantului o sperietură ce a condus la incident. Recurenta-pârâtă a arătat că simpla prezență a câinelui nu este suficientă pentru a crea o legătură de cauzalitate cu prejudiciul, în lipsa unui alt element evident din care să rezulte această legătură, iar susținerea reclamantului că s-a speriat este, în opinia sa, insuficientă pentru angajarea răspunderii delictuale. A mai arătat că instanța trebuia să stabilească dacă există o legătură directă între prezența câinelui și incident, iar nu să prezume că reclamantul s-a speriat, pe baza unei logici lipsite de bază legală. De asemenea, a criticat reținerea instanței potrivit căreia în dosarul penal întocmit nu este specificat faptul că între U.A.T. Oraș Călimănești și incident nu există nicio legătură, susținând că, dimpotrivă, în ordonanța de clasare din 30 iulie 2024 s-ar preciza în mod clar acest aspect. Totodată, a arătat că din probele existente nu rezultă că leziunile suferite de reclamant au fost produse în urma unei acțiuni directe sau indirecte a unui câine. Recurenta-pârâtă a susținut și că nu poate fi împărtășită opinia instanței potrivit căreia, în cauză, există faptă ilicită prin omisiune, întrucât simpla prezență a unui câine, în condițiile în care acesta nu interacționează în vreun fel cu reclamantul, nu este suficientă pentru a afirma în mod cert că acesta este motivul producerii incidentului. Totodată, a reiterat critica privind regimul juridic al administrării probei video, apreciind că acesta este neclar, întrucât nu se cunoaște dacă respectiva cameră era omologată ori dacă avea dreptul să surprindă imagini de pe domeniul public. A susținut că această înregistrare video este singura probă avută în vedere de instanțe, deși la dosar există atât ordonanța procurorului de caz, cât și declarația martorei B.. S-a mai arătat că, deși instanța a reținut în considerente că respectiva cameră nu este implicată în măsurători de acuratețe, distanțe și viteze de deplasare, a apreciat totuși că vizionarea imaginilor surprinse de aceasta este suficientă pentru a stabili că reclamantul, cel mai probabil, s-a speriat de simpla prezență a câinelui pe carosabil, aspect considerat de recurentă ca intrând în contradicție cu raționamentul instanței. În continuare, a susținut că instanța a reținut culpa sa pe baza unui raționament lapidar și insuficient, potrivit căruia simpla prezență a unui câine pe domeniul public, fără ca acesta să interacționeze în vreun fel cu reclamantul, ar fi suficientă pentru a stabili fapta ilicită. Sub un ultim aspect, recurenta-pârâtă a invocat lipsa vinovăției, arătând că aceasta reprezintă o condiție esențială a angajării răspunderii civile delictuale, neputând exista răspundere civilă acolo unde nu există vinovăție. În acest context, a făcut trimitere la dispozițiile art. 16 alin. (1) și art. 1357 alin. (1) din C. civ.., susținând că, în cauză, nu sunt întrunite elementele constitutive ale răspunderii civile delictuale, hotărârea necuprinzând motivele pe care se întemeiază și fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. În drept, au fost indicate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinare, intimatul-reclamant A. a solicitat, în principal, anularea recursului în temeiul dispozițiilor art. 489 alin. (1) și (2) din C. proc. civ., întrucât susținerile din cererea de recurs nu se încadrează în motivele prevăzute de art. 488 din același cod. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat. II. Considerentele și soluția instanței de recurs Analizând, cu prioritate, excepția nulității recursului din perspectiva dispozițiilor art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., invocată de intimatul-reclamant A., Înalta Curte constată că aceasta este întemeiată pentru următoarele considerente: Se reține că, potrivit art. 489 alin. (1) din C. proc. civ., "Recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazului prevăzut la alin. (3)", iar potrivit alin. (2) al aceluiași articol "Aceeași sancțiune intervine în cazul în care în motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488." În conformitate cu textele legale enunțate, rezultă că nu este suficient ca recursul să fie depus și motivat în termenul prevăzut de lege, ci este necesar ca motivele formulate să se circumscrie cazurilor de nelegalitate expres și limitativ reglementate de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.. În consecință, în măsura în care recursul nu este motivat ori atunci când aspectele învederate în cererea de recurs nu pot fi încadrate în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ., calea de atac va fi lovită de nulitate. Totodată, se reține că recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, în acest sens stipulând expres prevederile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ.. Motivarea recursului conform exigențelor prevăzute de lege presupune ca în cuprinsul motivelor de recurs să fie expusă o argumentare juridică a nelegalității hotărârii atacate, prin indicarea dispozițiilor legale pretins încălcate ori greșit aplicate de instanță. Cum recursul este o cale de atac extraordinară și nedevolutivă (nu are loc o rejudecare a fondului pricinii), susținerile referitoare la modul în care instanța de apel a stabilit situația de fapt și a interpretat probatoriul administrat în cauză nu reprezintă critici de nelegalitate care să poată fi deduse judecății în recurs. Dimpotrivă, acestea pot constitui, eventual, critici de netemeinicie, însă nu pot fi cenzurate în recurs, deoarece prin intermediul acestei căi de atac se realizează exclusiv un control de legalitate a hotărârii atacate. Invocarea corectă a motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. presupune enunțarea principiilor sau a regulilor de drept aplicabile cauzei, interpretarea pe care recurenta o consideră corectă și discordanța acestei interpretări cu cea dată de instanța a cărei hotărâre se atacă. Motivul de recurs nu poate fi primit atunci când, deși se invocă nelegalitatea hotărârii, în realitate se critică situația de fapt. Așadar, descrierea încălcării unei norme de drept material trebuie să fie argumentată. Recurenta trebuia să dezvolte acest motiv de recurs, adică să indice în mod concret circumstanțele din care rezultă incidența sa și toate argumentele în drept pe care înțelege să se întemeieze, deoarece dezvoltarea motivelor de recurs într-o manieră suficient de precisă este necesară pentru a permite înțelegerea și verificarea acestora. Această exigență este conformă cu art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului, Curtea Europeană statuând că pentru a-și îndeplini misiunea, instanțele judecătorești trebuie să beneficieze de concursul părților, care sunt ținute ca, în măsura posibilului, să-și expună pretențiile într-o manieră clară, lipsită de ambiguitate și structurate într-o manieră rezonabilă. De asemenea, în ceea ce privește motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte reține că acesta sancționează neîndeplinirea obligației legale și convenționale de motivare a hotărârii judecătorești. Astfel, dacă motivarea prin enunțuri prea generale și analiza sumară sau superficială a chestiunilor de fapt sau lipsa motivării în drept pot determina casarea, dimpotrivă, în măsura în care instanța de fond a analizat probatoriul, iar aprecierea sa corespunde exigențelor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., situația de fapt reținută este sustrasă controlului instanței de recurs. Nu se poate, așadar, invoca nemotivarea atunci când se critică, de fapt, rezultatul la care a ajuns instanța în ceea ce privește chestiunile de fapt și de drept deduse judecății. Examinând criticile formulate, Înalta Curte observă că argumentația dezvoltată de recurenta-pârâtă UAT Orașul Călimănești vizează, în realitate, concluziile la care instanța de apel a ajuns în urma aprecierii probelor administrate și a stabilirii situației de fapt a cauzei, tinzând, așadar, la o reapreciere a materialului probator și la o reevaluare a împrejurărilor concrete ale producerii evenimentului, demers incompatibil cu natura recursului. Astfel, partea recurentă susține că instanța de apel a apreciat eronat existența legăturii de cauzalitate dintre prezența câinelui și producerea evenimentului, arătând că trebuia stabilită o legătură directă între prezența animalului și incident, iar nu presupus faptul că reclamantul s-a speriat, pe baza unei logici fără suport legal. În același context, invocă ordonanța de clasare și celelalte probe administrate, pentru a susține că acestea nu confirmă raportul de cauzalitate reținut în cauză. Tot în legătură cu această chestiune, recurenta arată că nu împărtășește opinia instanței de apel în sensul existenței unei fapte ilicite prin omisiune. Aceste susțineri nu relevă însă o veritabilă critică de nelegalitate, ci exprimă dezacordul părții față de concluzia instanței de apel în sensul că există o legătură de cauzalitate între prezența câinelui în preajma biciclistului și prejudiciul creat, precum și față de aprecierea că negestionarea prezenței câinilor vagabonzi pe domeniul public întrunește condiția faptei ilicite. Or, din considerentele deciziei recurate rezultă explicit că instanța de apel a analizat conținutul filmării, a reținut că în imagine pot fi identificați doi câini, a apreciat credibilă susținerea reclamantului în sensul că unul dintre aceștia l-a speriat, a constatat existența raportului de cauzalitate între prezența câinelui și prejudiciu și a arătat în ce constă fapta ilicită reținută în sarcina autorității locale. De asemenea, instanța de apel a răspuns expres și apărării întemeiate pe soluția din dosarul penal nr. x/2023, reținând că în cadrul acestuia nu există o concluzie clar conturată în sensul inexistenței raportului de cauzalitate. În aceste condiții, recurenta-pârâtă nu pune în discuție un pretins viciu de legalitate în ceea ce privește raționamentului instanței de apel, ci infirmă premisele de fapt pe care acesta a fost construit, susținând, în esență, că probele nu permiteau reținerea raportului de cauzalitate și a faptei ilicite. Prin urmare, Înalta Curte reține că o asemenea critică privește netemeinicia hotărârii, iar nu nelegalitatea sa, întrucât tinde la obținerea unei alte evaluări a probelor care fundamentează soluția de admitere în parte a acțiunii în răspundere civilă delictuală. Distinct, recurenta-pârâtă formulează susțineri referitoare la regimul juridic al administrării probei cu înregistrarea video, arătând că nu se cunoaște dacă respectiva cameră era omologată ori dacă avea dreptul să surprindă imagini de pe domeniul public, că această înregistrare ar fi fost, în realitate, singura probă avută în vedere de instanțe, deși la dosar au fost administrate și alte mijloace de probă, și că instanța ar fi reținut culpa pârâtei pe un raționament lapidar și insuficient. Nici aceste susțineri nu sunt apte să susțină calea de atac. Sub un prim aspect, se poate observa că instanța de apel a răspuns apărărilor referitoare la filmările aflate la dosar și a arătat de ce le-a considerat relevante pentru stabilirea împrejurărilor producerii incidentului, reținând că acestea relevă o situație de fapt, camera nefiind implicată în măsurători de acuratețe, distanțe și viteze de deplasare. Înalta Curte constată că recurenta-pârâtă nu reclamă un viciu de motivare în sensul art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., atunci când afirmă că raționamentul instanței de apel ar fi lapidar și insuficient, ci își exprimă nemulțumirea față de interpretarea și forța probantă atribuite acestei înregistrări, precum și de modul de coroborare cu celelalte mijloace de probă administrate, aspecte care țin de stabilirea situației de fapt și nu pot fi reevaluate în recurs. Pe de altă parte, recurenta-pârâtă nu individualizează nicio normă de procedură pretins încălcată în legătură cu încuviințarea, administrarea ori valorificarea acestei probe în proces. Afirmația că nu se cunoaște dacă respectiva cameră era omologată ori dacă putea surprinde imagini de pe domeniul public nu echivalează cu formularea unei critici veritabile, în lipsa indicării dispoziției legale pretins nesocotite și a modului concret în care aceasta ar fi fost încălcată. Și sub acest aspect, susținerile recurentei exprimă, în fond, doar nemulțumirea față de concluzia pe plan probator a instanței de apel, fără a putea fi încadrate în vreunul din motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 din C. proc. civ. În fine, recurenta-pârâtă face referire la lipsa vinovăției și invocă dispozițiile art. 16 alin. (1) și art. 1357 alin. (1) din C. civ., arătând că vinovăția reprezintă o condiție esențială a angajării răspunderii civile delictuale și că, în lipsa acesteia, nu poate fi atrasă răspunderea sa. Nici aceste susțineri nu individualizează însă o critică de nelegalitate a hotărârii atacate. Simpla trimitere la anumite texte de lege nu este suficientă, câtă vreme recurenta nu arată în ce constă, în concret, eroarea de interpretare sau aplicare a acestor dispoziții de către instanța de apel și nu dezvoltă o critică efectivă împotriva raționamentului hotărârii recurate sub acest aspect. Așadar, Înalta Curte constată că partea se limitează la afirmarea, în abstract, a caracterului necesar al vinovăției pentru angajarea răspunderii civile delictuale, exprimându-și dezacordul față de concluzia instanței privind întrunirea acestei condiții în cauză, ceea ce echivalează, din nou, cu o critică de netemeinicie, întemeiată pe contestarea modului în care au fost apreciate circumstanțele concrete ale speței și probatoriul administrat. De altfel, nici invocarea generică, la finalul cererii de recurs, a împrejurării că hotărârea nu ar cuprinde motivele pe care se întemeiază și că ar fi fost dată cu încălcarea ori aplicarea greșită a normelor de drept material nu este aptă, prin ea însăși, să suplinească cerința formulării unor critici concrete de nelegalitate. Din conținutul efectiv al cererii de recurs rezultă că partea nu dezvoltă argumente care să pună în discuție, în mod real, existența unui viciu de motivare ori a unei greșite interpretări sau aplicări a normelor de drept material, ci tinde la infirmarea concluziilor instanței de apel printr-o nouă evaluare a faptelor și a probelor. Pentru considerentele expuse, reținând că în cauză nu este posibilă încadrarea criticilor în motivele de recurs, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., constatând că nu au fost identificate motive de ordine publică ce ar putea fi invocate din oficiu, Înalta Curte urmează a aplica sancțiunea expres prevăzută de art. 489 alin. (2) din același cod, respectiv anularea recursului.