Decizia nr. 362/2026 — ÎCCJ, Secția I civilă — recurs împotriva sentinței nr. 243/2023 a Tribunalului București

Pretențiile deduse judecății Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă sub nr. x/2022, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtei B. S.R.L. la plata sumei de 200.000 euro, cu titlu de daune morale, pentru prejudiciul adus prin publicarea pe platforma media "romaniatv.net", la 11 octombrie 2022, a articolului intitulat "Inamicii României din presă! Cine sunt oamenii toxici din media care fac tot posibilul ca România să rămână o țară UE de mâna a doua! Cum au încercat să dinamiteze obiectivul de țară nr. 1 - Aderarea la spațiul Schengen!", precum și obligarea pârâtei la ștergerea articolului, publicarea dispozitivului hotărârii și plata cheltuielilor de judecată.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 243 din 10 martie 2023, Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis în parte cererea de chemare în judecată, a obligat pe pârâta B. S.R.L. la plata către reclamant a sumei de 10.000 RON cu titlu de daune morale, la ștergerea de pe platforma media "romaniatv.net" a articolului publicat sub titlul menționat, în termen de 3 zile de la data rămânerii definitive a hotărârii, precum și la publicarea dispozitivului hotărârii pe aceeași platformă, cu menținerea vizibilității acesteia timp de 30 de zile, respingând, în rest, cererea și luând act că părțile au înțeles să solicite cheltuielile de judecată pe cale separată.

Hotărârea pronunțată în apel Prin decizia civilă nr. 1506 A/2023 din 16 noiembrie 2023, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâta B. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 243 din 10 martie 2023 a Tribunalului București, secția a V-a civilă.

Recursul formulat în cauză Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta B. S.R.L., prin care a solicitat casarea în tot a deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare, cu obligarea intimatului-reclamant la cheltuieli de judecată. În expunerea situației de fapt, recurenta a arătat că intimatul-reclamant a solicitat obligarea sa la plata sumei de 200.000 euro cu titlu de daune morale, pentru pretinsul prejudiciu cauzat prin publicarea pe site-ul "romaniatv.net" a articolului intitulat: "Oamenii toxici din media care fac tot posibilul ca România să rămână o țară UE de mâna a doua! Cum au încercat să dinamiteze obiectivul de țară nr. 1 - Aderarea la spațiul Schengen!", precum și obligarea la ștergerea articolului și publicarea dispozitivului hotărârii. A mai arătat că prima instanță a admis în parte acțiunea, obligând-o la plata sumei de 10.000 RON daune morale, la ștergerea articolului și la publicarea dispozitivului hotărârii, iar prin decizia recurată Curtea de Apel București a respins apelul declarat de societate ca nefondat. Prezentând motivele de recurs, recurenta-pârâtă a susținut, în esență, că instanța de apel a aplicat greșit normele de drept material, încălcând art. 10 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, art. 20 din Constituția României, precum și art. 70 și art. 75 din C. civ., dar și dispozițiile privind răspunderea civilă delictuală, respectiv art. 1357, art. 1382 și art. 1383 din C. civ. De asemenea, a expus considerentele reținute de instanța de apel, potrivit cărora prima instanță ar fi analizat toate elementele răspunderii civile delictuale, ar fi stabilit corect existența faptei ilicite prin raportare la conținutul articolului incriminat, ar fi apreciat că tehnicile de redactare folosite au urmărit menținerea echivocului și captarea interesului publicului, iar cuantumul daunelor morale de 10.000 RON ar fi fost stabilit în acord cu practica judiciară și a Curții Europene a Drepturilor Omului, cu respectarea criteriilor proporționalității și echității. Recurenta contestă aceste concluzii, apreciind că hotărârea recurată este rezultatul unei aplicări greșite a normelor de drept material. Un prim palier al recursului vizează libertatea de exprimare. Recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel a nesocotit exigențele art. 10 Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, deși libertatea de exprimare protejează nu doar informațiile sau ideile primite favorabil ori considerate inofensive sau indiferente, ci și pe acelea care ofensează, șochează ori neliniștesc. În acest sens, a invocat în mod expres cauzele Handyside c. Marii Britanii și Șipoș c. României, arătând că presa beneficiază de protecția art. 10 inclusiv atunci când sunt în discuție afirmații susceptibile să afecteze reputația unei persoane, atât timp cât trebuie realizat un just echilibru între protecția vieții private și libertatea de exprimare. Totodată, a arătat că sancționarea presei este permisă numai dacă există o "nevoie socială presantă", iar simpla lezare a demnității sau reputației nu echivalează, prin ea însăși, cu existența unei asemenea nevoi sociale. În această logică, recurenta-pârâtă a susținut că jurnaliștii săi au acționat cu bună-credință și că publicarea articolului a avut o bază factuală suficientă, care permitea, din punct de vedere jurnalistic, formularea unor aprecieri pe marginea subiectului prezentat. Mai arată că, potrivit art. 75 alin. (2) din C. civ., buna-credință exclude caracterul delictual al faptei și invocă, în sprijin, inclusiv decizia nr. 736 din 13 februarie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, precum și jurisprudența Curții Europene în sensul că art. 10 nu protejează doar substanța ideilor și informațiilor exprimate, ci și forma în care acestea sunt exteriorizate, iar jurnaliștii nu pot fi obligați să dovedească întotdeauna adevărul afirmațiilor lor atunci când au acționat cu bună-credință, bazându-se pe informații credibile. În același registru, recurenta face trimitere și la cauza Thorgeirson c. Islandei, arătând că nu se poate impune jurnalistului sarcina nerezonabilă a stabilirii adevărului absolut al unor afirmații reproduse de la alții, fiind suficientă existența unei baze factuale solide. Următoarele critici privesc prejudiciul, recurenta-pârâtă susținând că, în cauză, nu a existat un prejudiciu real încercat de intimatul-reclamant ori, în orice caz, acesta nu a fost dovedit. Invocând dispozițiile art. 1357 din C. civ., recurenta arată că simpla constatare a unei fapte ilicite nu este suficientă pentru antrenarea răspunderii civile delictuale, ci prejudiciul trebuie probat sub aspectul existenței și întinderii sale. Or, în prezenta cauză, intimatul-reclamant s-ar fi limitat la invocarea unui prejudiciu, fără să facă dovada acestuia. Potrivit recurentei, prejudiciul constând în atingerea adusă demnității și imaginii reclamantului trebuie să îndeplinească toate condițiile cerute pentru repararea oricărui alt tip de prejudiciu, iar reclamantul trebuia să dovedească în concret repercusiunile pretins suferite în plan familial, profesional și social, raportat la amploarea valorilor pretins lezate; simpla analiză a conținutului afirmațiilor publicate în mediul online nu ar fi suficientă. În același context, recurenta susține și că suma solicitată, respectiv cuantumul acordat, este exagerat în raport cu lipsa unei dovezi concrete a efectelor prejudiciabile. În drept, au fost indicate prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 din C. proc. civ.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinare, intimatul-reclamant A. a solicitat, în principal, admiterea cu prioritate a excepției nulității recursului, în temeiul art. 248 raportat la art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., susținând că motivele invocate de recurentă nu se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488. În esență, a arătat că recursul nu formulează veritabile critici de nelegalitate, ci exprimă doar nemulțumirea părții față de modul în care instanța de apel a apreciat probele, a interpretat situația de fapt și a motivat soluția, ceea ce nu poate fi cenzurat în recurs. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat și obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată. A susținut că instanța de apel a aplicat corect standardele constituționale, convenționale și de drept intern privind raportul dintre libertatea de exprimare și protecția onoarei, imaginii și reputației, reținând în mod just că afirmațiile din articol aveau caracter defăimător, nu beneficiau de o bază factuală suficientă și nu puteau fi acoperite de noțiunea de exagerare jurnalistică. Totodată, a menționat că recurenta nu mai poate contesta, în recurs, aprecierea instanței asupra prejudiciului moral, a raportului de cauzalitate și a proporționalității măsurilor dispuse, urmărind în realitate o nouă evaluare a fondului cauzei. II. Considerentele și soluția instanței de recurs Analizând, cu prioritate, excepția nulității recursului din perspectiva dispozițiilor art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., invocată de intimatul-reclamant, Înalta Curte constată că aceasta este întemeiată pentru următoarele considerente: Dispozițiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ. stipulează că recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar conform prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din același act normativ, casarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Acest motiv de recurs privește exclusiv legalitatea hotărârii, iar nu temeinicia sa, neputând fi valorificate pe această cale critici care tind la reaprecierea probelor ori la reexaminarea situației de fapt stabilite de instanțele devolutive. Înalta Curte reține că aplicarea greșită a normelor de drept material presupune identificarea unei erori în operațiunea de interpretare sau de aplicare a normei juridice incidente raportat la situația de fapt reținută de instanța de apel. Nu se circumscriu acestui motiv de casare susținerile prin care partea urmărește, în realitate, să obțină o nouă evaluare a împrejurărilor concrete ale cauzei, a conținutului probelor administrate ori a concluziilor desprinse din acestea. Raportat la aceste repere, se constată că recurenta-pârâtă a indicat formal dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., fără a fi prezentată vreo regulă de procedură încălcată, iar cererea de recurs cuprinde, în dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de pct. 8 al aceluiași text de lege, critici referitoare la aplicarea art. 10 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale și a dispozițiilor art. 70-75 și art. 1.357 din C. civ., la buna-credință a jurnaliștilor și existența unei baze factuale suficiente, precum și la lipsa unui prejudiciu moral dovedit. În ceea ce privește critica referitoare la nesocotirea dispozițiilor art. 10 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, art. 20 din Constituție, precum și art. 70 și art. 75 din C. civ., Înalta Curte constată că nu relevă o greșită interpretare ori aplicare a normelor invocate. Din cuprinsul deciziei recurate rezultă, dimpotrivă, că instanța de apel a avut în vedere dispozițiile convenționale, constituționale și de drept intern referitoare la libertatea de exprimare, precum și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, reținând în mod expres că protecția conferită de art. 10 din Convenție nu acoperă afirmațiile factuale defăimătoare lipsite de bază factuală. Prin urmare, recurenta-pârâtă nu critică norma aplicabilă și nici modul de interpretare a acesteia, ci concluzia la care a ajuns instanța de apel în urma analizei articolului și a împrejurărilor cauzei, în sensul că, în speță, limitele libertății de exprimare au fost depășite. Or, o atare critică privește aprecierea instanței asupra situației de fapt și a conținutului concret al afirmațiilor publicate, iar nu legalitatea hotărârii, astfel încât nu se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. Recurenta-pârâtă a mai susținut că jurnaliștii au acționat cu bună-credință și că articolul a fost publicat având o bază factuală suficientă, care permitea, din punct de vedere jurnalistic, formularea unor aprecieri pe marginea subiectului prezentat. Nici această critică nu poate fi primită ca motiv de nelegalitate. Buna-credință a autorului și existența unei baze factuale suficiente nu constituie probleme de interpretare a normei de drept material, ci elemente a căror verificare presupune examinarea împrejurărilor concrete ale cauzei și a interpretării probelor administrate. Or, instanța de apel a procedat tocmai la această analiză, reținând că afirmațiile publicate nu se sprijineau pe o bază factuală aptă să justifice acuzațiile aduse reclamantului. Prin această critică, recurenta nu identifică o normă de drept material pe care instanța de apel ar fi interpretat-o greșit, ci solicită, în realitate, reevaluarea modului în care au fost apreciate susținerile părții și materialul probator al cauzei. Așadar, o asemenea critică excedează controlului de legalitate exercitat în recurs și, ca atare, nu se circumscrie art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. De asemenea, recurenta-pârâtă a mai susținut că intimatul-reclamant nu a dovedit existența unui prejudiciu moral real, că nu era suficientă analiza conținutului afirmațiilor publicate și că trebuiau probate în concret repercusiunile pretins suferite în plan familial, profesional și social. Înalta Curte constată că nici această critică nu relevă o greșită aplicare a prevederilor art. 1357 din C. civ.. Instanța de apel nu a negat cerința existenței prejudiciului și nici nu a înlăturat condițiile răspunderii civile delictuale, ci a reținut, în acord cu considerentele primei instanțe, că, în raport cu gravitatea afirmațiilor publicate și cu natura valorilor nepatrimoniale atinse, prejudiciul moral este consecința faptei ilicite astfel cum a fost stabilită în cauză. Sub acest aspect, se observă că recurenta-pârâtă nu critică modul de interpretare a normei de drept material, ci contestă aprecierea instanței asupra existenței și întinderii prejudiciului moral, precum și asupra suficienței probelor administrate. Or, aceste susțineri tind la reexaminarea fondului cauzei și, în consecință, nu pot fi încadrate în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. Rezultă, așadar, că toate criticile formulate de recurenta-pârâtă, deși prezentate formal ca fiind întemeiate pe art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., privesc modul în care instanța de apel a apreciat conținutul articolului, buna-credință a autorului, existența unei baze factuale și a prejudiciului moral, fără a identifica o veritabilă eroare de interpretare sau de aplicare a normelor de drept material. În realitate, recurenta urmărește reaprecierea concluziilor desprinse de instanța de apel din analiza situației de fapt și a probelor administrate, ceea ce nu este compatibil cu natura recursului. Prin urmare, întrucât criticile formulate nu se circumscriu nici motivului de recurs indicat de parte și nici vreunuia dintre cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., iar motive de ordine publică nu au fost identificate, în temeiul art. 489 alin. (2) din același act normativ, Înalta Curte va anula recursul declarat de pârâta B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 1506 A/2023 din 16 noiembrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București- secția a IV-a civilă.