Decizia nr. 218/2026 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 268/2024 a Tribunalului Iași

Obiectul cererii de chemare în judecată: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 1 octombrie 2020 pe rolul Judecătoriei Iași, fiind declinată ulterior competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Iași, reclamanta Regia Națională a Pădurilor Romsilva – Direcția Silvică Iași a chemat în judecată pe pârâta S.C. A. S.R.L., solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 80.036,12 RON. În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1341, 1345, 1350, 1522, 1523, 1349 C. civ., art. 6 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 72/2013.

Hotărârea pronunțată de prima instanță: Prin sentința civilă nr. 268 din 9 februarie 2024, Tribunalul Iași, secția I civilă a admis, în parte, excepția prescripției dreptului material la acțiune, exclusiv în ceea ce privește sumele achitate anterior datei de 01.10.2017. A respins, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Regia Națională a Pădurilor Romsilva – Direcția Silvică Iași, în contradictoriu cu pârâta S.C. A. S.R.L., exclusiv în ceea ce privește sumele achitate anterior datei de 01.10.2017, întrucât a intervenit prescripția dreptului material la acțiune. A respins în rest cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Hotărârea pronunțată de instanța de apel: Prin decizia civilă nr. 119 din 24 martie 2025, Curtea de Apel Iași, secția civilă a respins apelul formulat de Regia Națională a Pădurilor Romsilva - Direcția Silvică Iași împotriva sentinței civile nr. 268 din 9 februarie 2024 pronunțată de Tribunalul Iași, secția I civilă.

Calea de atac formulată în cauză: Împotriva deciziei civile nr. 119 din 24 martie 2025 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția civilă, reclamanta Regia Națională a Pădurilor Romsilva - Direcția Silvică Iași a formulat recurs. După prezentarea istoricului cauzei, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a solicitat admiterea cererii de recurs și trimiterea cauzei direct la prima instanță, care a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului în ceea ce privește sumele achitate anterior datei de 01.10.2017, soluția cu privire la aceste sume fiind dată în temeiul nelegalei admiteri a excepției procesuale a prescripției dreptului material la acțiune. A precizat că prin motivele de recurs critică nelegala admitere a excepției prescripției dreptului material la acțiune pentru sumele achitate anterior datei de 01.10.2017 și nelegala respingere, ca neîntemeiată, pentru sumele achitate ulterior datei de 01.10.2017. În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., apreciază că, în esență, întreaga motivare expusă de instanța de apel, în ceea ce privește admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune pentru sumele achitate anterior datei de 01.10.2017, vine în contradicție cu motivarea oferită de instanță în ceea ce privește respingerea ca neîntemeiată a acțiunii cu privire la sumele achitate ulterior datei de 01.10.2017. Prezentând punctual argumentele care au stat la baza dispunerii soluției de respingere a acțiunii pe fondul cauzei, recurenta-reclamantă a arătat că acestea contrazic raționamentul instanței în ceea ce privește admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune, în sensul că: - pe de o parte, se reține că intimata nu ar fi fost obligată la emiterea facturilor cu ajustarea prețurilor conform IPC publicat de INS, atât timp cât contractul prevedea doar o posibilitate de ajustare apretului, - iar pe de altă parte, se reține că la momentul efectuării plăților aferente facturilor emise de intimată, reclamanta ar fi fost obligată să aplice ajustarea prețurilor conform IPC publicat de INS, respectiv să cunoască suma necuvenită din cuprinsul facturilor rezultată din neaplicarea ajustării prețurilor conform IPC publicat de INS. Ori, atât timp cât instanța a stabilit că în contracte se prevedea doar o posibilitate de ajustare a prețului conform art. 97 alin. (2) lit. b) din H.G. nr. 925/2006, apreciază că aceste dispoziții nu pot fi interpretate în sensul că pentru intimată sunt aplicabile în formă facultativă, iar pentru reclamantă în formă imperativă. Argumentul emis de instanță în motivarea respingerii excepției prescripției dreptului material la acțiune cum că "cel mai târziu la momentul efectuării plății, apelanta trebuia și putea să cunoască pretinsa "sumă necuvenită" (pagubă) pe care o invocă în prezenta cauză, rezultată din neajustarea prețurilor facturate cu indicele total de creștere a prețurilor de consum - IPC" presupune că reclamanta ar fi trebuit să dispuă ajustarea prețului contractului în lipsa analizei și incidenței dispozițiilor art. 97 alin. (2) lit. b) din H.G. nr. 925/2006 și încheierii unor acte adiționale la contracte, aspect care vine în contradicție cu argumentele care au stat la baza dispunerii soluției de respingere a acțiunii pe fondul cauzei. În mod nelegal, pe fondul cauzei instanța a stabilit că "apelanta, în calitate de achizitor era obligată să procedeze la ajustarea prețului prin inițierea unor acte adiționale la contract în acest sens (...) nerespectarea unei clauze contractuale care nu a fost pusă în executare de părți dat fiind lipsa de diligentă contractuală a reclamantei" (pg. 16 ultim paragraf) în timp ce, în considerarea acelorași dispoziții legale/contractuale, pentru intimată instanța a reținut că "se poate susține că intimata era obligată să emită facturile conform clauzelor contractuale însușite de aceasta prin semnătură, respectiv cu ajustarea prețurilor conform IPC publicat de INS, atâta timp cât contractul prevedea doar o posibilitate de ajustare a prețului cu privire la care părțile trebuiau să încheie un act adițional în acest sens, la inițiativa părții interesate". Soluția instanței de apel, raportat la cele menționate pe fondul cauzei, ar fi trebuit să fie una de respingere a excepției prescripției dreptului material la acțiune, iar nu de admitere, după cum în mod nelegal s-a dispus, având în vedere că nu există o culpă a reclamantei în ceea ce privește modalitatea de ajustare a contractelor pentru anul 2014 și neajustarea prețului contractelor pentru perioada 2015-2017 raportat la dispozițiile art. 95 alin. (2) lit. b) din H.G. nr. 925/2006 și la dispozițiile art. 7.1. și 7.2. din acordurile-cadru reluate și în art. 17.1-17.2 din contractele subsecvente încheiate cu intimata. Atât timp cât instanța a reținut dispozițiile art. 97 alin. (2) lit. b) din H.G. nr. 925/2006 și art. 17.2 din contracte în sensul în care normele care prevăd că "prețul poate fi ajustat doar dacă (...)" au caracter opțional/supletiv și, totodată condiționat de apariția unor variații/modificări ale costurilor elementelor pe care s-a fundamentat prețul ofertat, respectiv faptul că era necesar ca ajustarea să se reflecte într-un act adițional semnat de părți, nu putea reține în același timp, că există doar culpa exclusivă a reclamantei în ceea ce privește modalitatea de ajustare a prețului contractelor pentru perioada 2014-2017, respectiv faptul că aceasta ar fi trebuit să cunoască plata sumelor achitate necuvenit (rezultată din neajustarea prețurilor facturate cu IPC publicat de INS) cel mai târziu, la momentul efectuării plăților iar nu la data comunicării raportului de inspecție al DGRFP Iași. Reclamanta avea dreptul, iar nu și obligația de a propune ajustarea prețului contractului, iar aceasta condiționat de îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 97 alin. (2) lit. b) din H.G. nr. 925/2006 și dispozițiilor art. 17.2 din contractele subsecvente, în aceeași situație aflându-se și intimata. În mod nelegal a reținut instanța de apel că ajustarea prețului ar fi fost obligația exclusiva a reclamantei. Nu există nicio dispoziție legală/contractuală care să impună în mod exclusiv autorității contractante obligația de a sesiza "apariția unor condiții" al căror efect se reflecta în creșterea/diminuarea costurilor pe baza cărora s-a fundamentat prețul contractului și încheierea unor acte adiționale la contract, cu atât mai mult cu cât, încheierea actelor adiționale presupune acordul de voință al ambelor părți. Atât timp cât niciuna dintre părțile contractante nu și-a exercitat dreptul de a propune ajustarea prețului contractelor (2015-2017), în mod nelegal a reținut instanța de apel, contrar propriilor aserțiuni (cum că era necesar acordul de voință al părților contractante pentru ajustarea prețului ca urmare a constatării îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 97 alin. (2) lit. b) din H.G. nr. 925/2006), că reclamatna ar fi putut/trebuit să cunoască de la momentul efectuării plăților facturilor emise de intimată că se achită sume neajustate necuvenite. Pe de altă parte, dacă reclamanta ar fi avut obligația plății sumelor ajustate cu IPC publicat de INS, atunci și intimatei i-ar fi revenit obligația de a emite facturile cu sumele ajustate în conformitate cu IPC publicat de Institutul National de Statistică, fapt neîndeplinit în cauză. În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat că hotărârea instanței de apel a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material referitoare la prescripție, făcând trimitere la dispozițiile art. 2528 C. civ., art. 110 Codul de procedură fiscală, art. 2537, art. 2517 și art. 2540 C. civ., raportat la dispozițiile art. 183 alin. (1) C. proc. civ., la dispozițiile legale invocate în susținerea cererii de chemare în judecată - art. 1341, art. 1345, art. 1350, art. 1522, art. 1523, art. 1349 C. civ., art. 6 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 72/2013, art. 1270 C. civ. raportat la dispozițiile art. 10.4 alin (1) și (2) inserate în cuprinsul tuturor contractelor și actelor subsecvente încheiate cu intimata - și la dispozițiile art. 95 alin. (2) lit. b) din H.G. nr. 925/2006 și art. 1270 C. civ. raportat la art. 7.1. și 7.2. din acorduri le-cadru reluate și art. 17.1-17.2 din contractele subsecvente încheiate cu intimata. În esență, instanțele de fond au făcut o aplicare greșită a normelor de drept material referitoare la prescripție, considerând în mod nelegal că art. 2528 C. civ. este incident, în sensul că reclamanta a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea de la momentul efectuării fiecărei plăți în baza facturilor emise de intimată în intervalul 2014-01.10.2017 și, pe acest temei, că cererea având ca obiect restituirea sumelor achitate necuvenit în baza acestor facturi fiscale ar fi prescrisă pentru sumele achitate anterior datei de 01.10.2017. Ori, aplicând corect dispozițiile legale referitoare la prescripție, instanța de apel, luând în considerare și argumentația menționată pe fondul cauzei, ar fi trebuit să constate că momentul de început al curgerii termenului de prescripție a fost cel al comunicării raportului de inspecție economico-financiară nr. ISR AIF 3103/06.08.2018, iar în privința admiterii excepției prescripției dreptului material la acțiune, cel mult, putea să constate că echipa de inspecție economico-financiară a dispus recuperarea unor sume care erau deja prescrise la momentul întocmirii Raportului de inspecție economico-financiară nr. ISRAIF 3103/06.08.2018 (suma achitată anterior 06.08.2015 respectiv 42.689,38 RON) în cazul reținerii inaplicabilității art. 110 Codul fiscal. Instanța de apel a reține mutatis mutandis aplicabilitatea considerentelor Deciziei Înaltei Curți nr. 19/2019, însă nu procedează la fel în cazul dispozițiilor art. 6 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 72/2013. În mod nelegal s-a reținut că toate temeiurile legale invocate de reclamantă se exclud reciproc și n-ar putea constitui suportul legal sau cauza juridică a aceleiași acțiuni. Odată cu răspunsul la întâmpinare depus la Judecătoria Iași reclamanta a depus practică judiciară pentru acțiuni asemănătoare admise în baza dispozițiilor legale ale art. 1341 C. civ., instanțele considerând incidente și dispozițiile legale referitoare îmbogățirea fără justă cauză - art. 1345 C. civ. Faptul că intimata nu și-a respectat obligațiile contractuale și nu a emis factură storno pentru sumele facturate pentru care nu a aplicat IPC-ui corespunzător, a condus la emiterea la 23.07.2020 a facturii nr. x (necontestată) - semnarea confirmării de primire a acestei facturi, cât și prin faptul că nu a restituit-o, pârâta nu poate considera factura ca fiind neacceptată/neînsușită, întrucât nu a notificat reclamantei refuzul la plată și stornarea facturii conform art. 330 Codul fiscal și art. 1556 C. civ.

Apărările formulate în cauză: Intimata-pârâtă a depus întâmpinare, în termen legal, comunicată, invocând excepția inadmisibilității recursului. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Procedura în fața instanței de recurs: Având în vedere data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul instanțelor judecătorești (1 octombrie 2020), în cauză sunt aplicabile dispozițiile C. proc. civ., cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018. Constatându-se încheiată procedura de comunicare, în condițiile art. 490 alin. (2) coroborat cu art. 471 1 a alin. (5) și (6) C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată la 10 februarie 2026, cu citarea părților, în ședință publică, termen la care instanța a rămas în pronunțare cu prioritate asupra excepției inadmisibilității recursului, invocată prin întâmpinare. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție: Examinând recursul în raport de excepția inadmisibilității, a cărei analiză este prioritară, Înalta Curte reține următoarele: Obiectul acțiunii deduse judecății îl constituie pretenții izvorâte din executarea unor contracte administrative de achiziție publică, în sensul dispozițiilor art. 53 alin. (1 1 ) din Legea nr. 101/2016, în forma în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată, respectiv 1 octombrie 2020, dispoziții ce dispuneau că "procesele și cererile care decurg din executarea contractelor administrative se soluționează în primă instanță, de urgență și cu precădere, de către secția civilă a tribunalului în circumscripția căruia se află sediul autorității contractante sau în circumscripția în care își are sediul social/domiciliul reclamantul." Prevederile O.U.G. nr. 114/2020 privind modificarea și completarea unor acte normative cu impact în domeniul achizițiilor publice, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 614 din 13 iulie 2020, a introdus art. 55 alin. (3 1 ) în Legea nr. 101/2016, având următorul conținut: "hotărârea pronunțată în cazul litigiilor prevăzută la art. 53 alin. (1 1 ) poate fi atacată numai cu apel, în termen de 10 zile de la comunicare, la instanța ierarhic superioară. Apelul este soluționat de urgență și cu precădere, într-un termen ce nu va depăși 30 de zile de la data sesizării legale a instanței." Așadar, în ceea ce privește calea de atac îndreptată împotriva hotărârilor pronunțate în litigiile decurgând din executarea contractelor de achiziție publică, art. 55 alin. (3 1 ) din Legea nr. 101/2016, introdus prin O.U.G. nr. 114/2020, aplicabil cererii deduse judecății în prezenta cauză (în raport de data înregistrării, respectiv 1 octombrie 2020), dispune expres că hotărârea pronunțată în primă instanță în procesele și cererile care decurg din executarea contractelor administrative poate fi atacată numai cu apel. Coroborând prevederile art. 483 alin. (2) teza finală C. proc. civ., cu dispozițiile speciale ale art. 55 alin. (3 1 ) din Legea nr. 101/2016, în forma aplicabilă litigiului în raport data înregistrării cererii de chemare în judecată, reiese că decizia civilă nr. 119 din 24 martie 2025, pronunțată de Curtea de Apel Iași în soluționarea apelului formulat în cauza având ca obiect raporturi contractuale de desocotire, nu este supusă, prin lege, căii de atac a recursului. Legalitatea căilor de atac prevăzută expres de dispozițiile art. 457 alin. (1) C. proc. civ. presupune faptul că o "hotărâre judecătorească poate fi supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de acesta." Revine, așadar, persoanei interesate obligația de a sesiza jurisdicția competentă și de a formula căile de atac pe care le consideră necesare în apărarea drepturilor sale, însă în condițiile legii, cu respectarea normelor procesuale civile de ordine publică care reglementează regulile de sesizare a instanțelor judecătorești și de soluționare a cererilor deduse judecății, implicit și a căilor de atac. Recunoașterea unei căi de atac în alte situații decât cele prevăzute de legea procesuală constituie atât o încălcare a principiului legalității, cât și a principiului constituțional al egalității în fața legii, motiv pentru care apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept. Pentru considerentele expuse, constatând că decizia atacată cu recurs nu este supusă prin lege cenzurii acestei căi de atac, având în vedere dispozițiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., raportat la prevederile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă recursul, ca inadmisibil. Odată cu pronunțarea soluției asupra recursului, instanța urmează a se pronunța și asupra cererii de restituire a taxei judiciare de timbru, formulată la data de 18 iulie 2025 de recurenta-reclamantă Regia Națională a Pădurilor Romsilva - Direcția Silvică Iași. Verificând actele dosarului se constată că recurenta-reclamantă a depus, odată cu cererea de recurs, ordinul nr. A07W din data de 23 mai 2025, ce face dovada achitării unei taxe judiciare de timbru în cuantum total de 912 RON. Prin rezoluția de primire a dosarului, s-a stabilit că recursul este supus taxei judiciare de timbru în cuantum de 551 RON, pentru diferența de 361 RON, achitată și nedatorată, recurenta-reclamantă formulând cerere de restituire. Având în vedere dispozițiile art. 45 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 80/2013, constatând că parte din taxa plătită nu era datorată, Înalta Curte dispune restituirea parțială a sumei achitate cu titlu de taxă judiciară de timbru, în limita sumei de 361 RON, din totalul valorii de 912 RON, achitată prin ordinul nr. A07W din data de 23 mai 2025.