Decizia nr. 1954/2025 — ÎCCJ, Secția I civilă

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, în data de 23 iulie 2020 sub nr. x/2020, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele B. și C., constatarea nulității absolute a promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. x/20.02.2017, pentru cauză imorală, anularea actului subsecvent constând în novația prin schimbare de debitor consimțită de creditor, repunerea părților în situația anterioară, precum și constatarea ca fiind stinsă prin plată voluntară a obligației pârâtei B., plată efectuată în cadrul dosarului execuțional nr. x/2017, cu cheltuieli de judecată. La data de 26.01.2021, pârâta C. a depus întâmpinare și cerere reconvențională, prin care a solicitat repunerea în termenul de formulare a întâmpinării și a cererii reconvenționale, respingerea cererii de chemare în judecată formulate de către reclamant, constatarea nulității clauzelor din cuprinsul novației inserate în cadrul promisiunii de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. x/20.02.2017 de către notar D. referitoare la plata unei dobânzi penalizatoare către reclamant, cu cheltuieli de judecată. Prin sentința civilă nr. 939/28.06.2021 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/2020, a fost disjunsă cererea reconvențională formulată de pârâta C., în contradictoriu cu reclamantul și pârâta B., fiind format dosarul nr. x/2021, pe rolul aceleiași instanțe, având ca părți pe reclamanta C., în contradictoriu cu pârâții A. și B..

Sentința pronunțată de prima instanță Prin sentința civilă nr. 505 din 18 aprilie 2024, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis cererea de chemare în judecată, a constatat nulitatea absolută a clauzei contractuale cuprinse în promisiunea bilaterală de vânzare cumpărare, autentificată sub nr. x/20.02.2017 de SPN E., referitoare la obligația promitentei-cumpărătoare de a achita penalități în valoare de 1.000 euro, pentru fiecare lună de întârziere, începând cu data de 01.07.2017, în cazul neexecutării obligației de plată a datoriei de 80.000 euro, către numitul A.. A obligat pârâții la plata sumei de 4.614,28 RON, în favoarea reclamantei, cu titlu de cheltuieli de judecată constând în taxa judiciară de timbru.

Decizia pronunțată de instanța de apel Prin decizia civilă nr. 1226 A/2024 din 22 noiembrie 2024, Curtea de Apel București – secția a IV-a civilă a respins apelul formulat de apelantul-pârât A. împotriva sentinței civile nr. 505 din 18 aprilie 2024 pronunțate de Tribunalul București – secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă C. și cu intimata-pârâtă B..

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul A., cale de atac cu a cărei soluționare a fost învestită Înalta Curte de Casație și Justiție – secția I civilă. Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate, iar în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată. În dezvoltarea motivului de recurs, recurentul a reluat motivele de apel și cele din completarea motivelor de apel. Astfel, recurentul a reiterat că trebuie realizată o distincție între dobânda convențională moratorie și clauza penală, având în vedere că celor două instituții juridice le sunt aplicabile regimuri diferite, principalul element ce poate fi luat în considerare fiind voința expresă a părților. Având în vedere că intenția părților la încheierea contractului de novație a fost inserarea unei clauze penale, aspect care nu a fost infirmat de către instanță, a considerat că, în mod greșit s-a reținut aplicabilitatea sancțiunii prevăzute la art. 5 din O.G. nr. 13/2011. În doctrină, clauza penală a fost definită ca fiind acea convenție accesorie prin care părțile determină anticipat echivalentul prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutării, executării cu întârziere sau necorespunzătoare a obligației de către debitorul său. A susținut că deși art. 1538 alin. (1) C. civ. se referă doar la neexecutarea obligației principale, din interpretarea sistematică a acestui text în corelație cu art. 1539 din cod, rezultă că o clauză penală se poate stipula și pentru cazul în care obligația nu a fost executată la timp sau la locul stabilit. Pe de altă parte, cuantumul ridicat al sumei datorate în caz de întârziere în executare în raport de cuantumul dobânzii legale constituie un indiciu al manifestării părților în intenția de stabilire a unei clauze penale. Nici instanța de apel nu a respins apărarea conform căreia clauza ce se dorește a fi anulată reprezintă o clauză penală, astfel cum aceasta este reglementată de dispozițiile art. 1538 și urm. C. civ., ci a reținut faptul că între cele două instituții juridice, respectiv daunele interese moratorii și clauza penală, nu există o distincție, în cazul ambelor fiind aplicabilă sancțiunea stabilită de art. 5 din O.G. nr. 13/2011. A susținut că daunele interese moratorii sunt reglementate specific de O.G. nr. 13/2011 și se referă la întârzierea în plata obligațiilor bănești, având o dobândă stabilită prin lege, iar clauza penală este reglementată de dispozițiile art. 1538 și urm. C. civ. și poate fi stipulată pentru diverse tipuri de neexecutare a obligațiilor contractuale ori pentru întârzieri în plata sumelor datorate. Astfel, conform dispozițiilor art. 1538 și urm. C. civ., părțile au libertatea de a stabili cuantumul clauzei penale, carte nu este supusă aceleiași limite ca și dobânda legală penalizatoare, putând fi negociată și agreată liber de părți. Astfel, cu privire la aplicabilitatea dispozițiilor prevăzute de O.G.. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare, recurentul a solicitat să se constate că acestea nu sunt aplicabile în prezenta cauză, prin raportare la stabilirea convențională a cuantumului daunelor-interese, care îmbracă forma clauzei penale. A mai susținut că, prin intermediul novației din cadrul promisiunii bilaterale de vânzare autentificată sub nr. x/20.02.2017, părțile au convenit ca în cazul în care suma de 80.000 euro nu va fi plătită până la termenul de scadență, respectiv 01.06.2017, intimata C. va datora, începând cu data de 01.07.2017, penalități în cuantum de 1.000 euro pentru fiecare lună de întârziere, până la plata integrală a sumei datorate. Ca atare, a precizat că neplata la scadență a sumei atrage sancțiunea plății de către promitenta cumpărătoare a daunelor interese astfel cum acestea au fost stabilite și predeterminate convențional, în mod expres de către părți la încheierea contractului. În acest sens, a considerat că prima instanță a interpretat greșit dispozițiile art. 5 din O.G. nr. 13/2011, această dispoziție reglementând dobânda legală penalizatoare aplicabilă în raporturile contractuale, fără a interzice în mod explicit părților să stabilească o clauză penală care să depășească această limită, dacă există consimțământul părților. A învederat că procentul de 15%/an pe care instanța de fond și cea de apel l-au indicat ca fiind valoarea stabilită convențional de către părți, nu este corect, întrucât în conformitate cu prevederile art. 8 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, dobânzile remuneratorii se pot capitaliza și pot produce dobânzi, iar în raport de perioada de întârziere de peste 7 ani, dobânda convențională între părți fiind de aproximativ 11%/an, din moment ce există acest drept de capitalizare a dobânzii. A susținut că, în raport de prevederile art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 13/2011, dobânda nu poate depăși dobânda legală cu mai mult de 50% pe an, iar din jurisprudența instanțelor de judecată s-au conturat două practici, prima potrivit căreia dobânda penalizatoare nu poate depăși 50% pe an, această limită însemnând că înțelegerea între părți cu privire la dobânda penalizatoare sau remuneratorie să se încadreze în limita superioară de 50% pe an, iar o a doua potrivit căreia limita dobânzii penalizatoare este de 50%/an la care se adaugă dobânda legală prevăzută de O.G. nr. 13/2011, corespunzătoare naturii juridice a raportului juridic, cu scop lucrativ sau nelucrativ, ceea ce în situația dată ar fi 51,75% pe an, crescând progresiv în funcție de rata dobânzii de referință a Băncii Naționale, care în anul 2023 a ajuns la 57%/an, în prezent fiind tot de 57%/an. A învederat că, din perspectiva rigorilor tehnicii legislative, prin art. 8 alin. (4) din Legea nr. 24/2000 se stabilește că, "textul legislativ trebuie să fie formulat clar, fluent și inteligibil (...)", art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 13/2011 nu face în niciun moment distincția că respectivul procent de 50%/an este din dobânda legală. Din moment ce legiuitorul a indicat la procentul de 50% sintagma "pe an" și nu a făcut trimitere că respectivul procent se calculează din cuantumul dobânzii legale, este mai mult decât evident, în opinia recurentului, că dobânda pe care părțile în mod convențional o stabilesc, nu poate depăși maximul de 50%/an. De asemenea, a susținut că modul de a raționa al instanței de fond a fost împărtășit și de instanța de apel, fără să fie luate în considerare dispozițiile art. 1 din O.G. nr. 13/2011 care stabilește neechivoc că "Părțile sunt libere să stabilească, în convenții, rata dobânzii atât pentru restituirea unui împrumut al unei sume de bani, cât și pentru întârzierea la plata unei obligații bănești". Cu alte cuvinte, părțile, sub consimțământul liber exprimat, stabilesc cuantumul atât al dobânzii remuneratorii cât și a celei penalizatorii, în funcție de caz. În cazul în care părțile nu dispun în a stabili cuantumul dobânzii ori omit să îl indice, conform art. 2 din O.G. nr. 13/2011, în opinia recurentului, se va lua în considerare minimul prevăzut la art. 3 din O.G. nr. 13/2011. S-a mai susținut că, în speța dedusă judecății, părțile au stabilit în mod concret cuantumul dobânzii penalizatorii, iar în conformitate cu prevederile art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 13/2011 este stabilit un maxim al dobânzii penalizatorii ce poate fi stabilit, respectiv de 50%/an, cuantumul stabilit între părți fiind mult mai mic decât această limită maximă prevăzută. A mai arătat că este total lipsit de orice raționament logico-juridic, reținerea instanței de fond prin intermediul căreia a stabilit că maximul limitei dobânzii penalizatoare în cazul de față este 6,9% pe an, în condițiile în care maximul limitei dobânzii penalizatoare este reglementat expres de către art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 13/2011 atunci când părțile stabilesc convențional cuantumul dobânzii, astfel cum este și cazul în speța de față. Pe de altă parte, a susținut că este contrar oricărei rațiuni logice ca maximul dobânzii indicat de către instanța de fond să fie mai mic decât minimul pe care O.G. nr. 13/2011 îl stabilește pentru situațiile în care părțile nu au stabilit convențional cuantumul dobânzii. Contrar rațiunii instanței de fond și a celei de apel, legiuitorul a stabilit în mod concret limita maximă pe care părțile o pot stabili în cazul dobânzii remuneratorii/penalizatorii, această limită fiind specificată clar la art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 13/2011, care reglementează un cuantum maxim de 50%/an. Procentul de aproximativ 11% stabilit convențional între părți nu depășește maximul stabilit de art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 13/2011 care este de 50%/an, iar pe de altă parte "maximul" indicat de către instanța de fond este irelevant speței, de vreme ce minimul pe care legea îl stabilește a se lua în considerare, atunci când părțile nu stabilesc convențional rata dobânzii, este mai mare decât așa-zisul "maxim" reținut în mod eronat de către instanță. Concluzionând, recurentul a susținut că instanța de apel a făcut aplicarea greșită a normelor de drept material, asemenea primei instanțe, fiind incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sens în care a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată, ca nefondată.

Apărările formulate în cauză În data de 10 martie 2025, în termen legal, intimata C. a depus întâmpinare, prin care invocat în principal nulitatea sau inadmisibilitatea recursului pentru nemotivarea căii de atac, întrucât au fost reluate aceleași motive invocate în fața instanței de apel, iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând cu prioritate, potrivit art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor formulate în motivele de casare prevăzute de lege, invocată de intimați, Înalta Curte constată că recursul este nul pentru considerentele ce urmează să fie expuse: Recursul este calea de atac de reformare, nedevolutivă, extraordinară și nesuspensivă de executare, prin care partea interesată solicită, în condițiile și pentru motivele expres prevăzute de lege, desființarea unei hotărâri date fără drept de apel, în apel sau a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege. Potrivit art. 489 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, iar, potrivit alin. (2) al aceluiași articol, aceeași sancțiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 din același cod. Din economia textelor legale anterior citate rezultă că nu este suficient ca recursul să fie depus și motivat în termenul prevăzut de lege, ci este necesar și ca susținerile formulate să se circumscrie motivelor de nelegalitate expres și limitativ reglementate. În consecință, în măsura în care recursul nu este motivat ori atunci când aspectele învederate în cererea de recurs nu pot fi încadrate în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., calea de atac va fi lovită de nulitate. Înalta Curte reține că argumentele recurentului nu reprezintă critici de nelegalitate propriu-zise și nu pot face obiect concret de analiză pentru instanța de recurs, întrucât, în realitate, recurentul a reluat ad litteram criticile expuse în cadrul motivelor de apel și a completărilor la motivele de apel depuse de pârât în data de 29 iulie 2024, care au fost, deja, analizate și dezlegate de instanța devolutivă de apel, iar readucerea în discuție întocmai a criticilor îndreptate împotriva soluției primei instanțe, fără să se arate de ce este nelegală dezlegarea dată de instanță în faza procesuală a apelului, determină, ca urmare a nerespectării exigențelor ce se degajă din art. 486 alin. (1) lit. d) coroborat cu art. 488 alin. (1) C. proc. civ., imposibilitatea cenzurii instanței de recurs. - Deși obiectul recursului este reprezentat de hotârârea pronunțată de instanța de apel potrivit art. 483 alin. (1) C. proc. civ., recurentul face ample referiri la considerentele primei instanțe, cu o argumentație identică celei deduse judecății în calea ordinară de atac și cu ignorarea dezlegărilor instanței de apel date criticilor îndreptate împotriva sentinței, rezumându-se la a reitera susținerile din cererea de apel referitoare la inaplicabilitatea art. 5 din O.G. nr. 13/2011, considerând eronate argumentele instanței de fond vizând același regim juridic al clauzei penale și al daunelor interese moratorii, precum și cele privind limita de 50% pe care nu o poate depăși dobânda legală. Procedând astfel, recurentul-pârât omite, însă, că aspectele învederate au fost analizate și verificate de instanța de apel, în cadrul controlului devolutiv (care a stabilit, în urma propriei analize, că "atunci când este vorba despre o obligație bănească, fie că părțile stabilesc rata dobânzii penalizatoare, fie că folosesc noțiunea de clauză penală sau penalități de întârziere, din punct de vedere substanțial au aceeași natură, încercarea de diferențiere propusă de apelantul pârât fiind una artificială și care nu se bazează pe vreo dispoziție legală sau interpretare ce poate fi dată vreuneia dintre dispozițiile legale incidente"), astfel că se constată că nu este vorba despre critici de nelegalitate, ci de readucerea, inadecvat procedural, în fața instanței de recurs, a acelorași critici ce au primit o dezlegare din partea instanței de apel, pentru a pretinde concluzia contrară celei la care s-a oprit această instanță. Astfel, instanța de apel a observat că nu se susține distincția pe care încearcă pârâtul apelant să o creeze între clauza penală și dobânda penalizatoare pentru a înlătura de la aplicabilitate dispozițiile O.G. nr. 13/2011, întrucât art. 1 din această ordonanță se referă nu doar la dobânda legală, ci și la dobânda convenită de către părți, dar care, sub sancțiunea nulității, nu poate depăși o anumită limită legală maximă, aceast raționament nefiind combătut prin critici concrete de nelegalitate. Cum, în speță, clauza inserată în cuprinsul contractului de vânzare autentificat sub nr. x/18.05.2016 (încheiat între recurentul pârât, în calitate de vânzător, și pârâta B., în calitate de cumpărătoare), de plată a penalităților în valoare de 1000 euro pentru fiecare lună de întârziere până la plata integrală a restului de preț de 80.000 euro, cu privire la care pârâtul a fost de acord să fie achitat de reclamanta C. (care a încheiat cu pârâta B., în calitate de promitentă-vânzătoare, promisiunea de vânzare-cumpărare nr. x/20.02.2017), intră sub incidența O.G. nr. 13/2011, instanța de apel a confirmat raționamentul primei instanțe care a aplicat sancțiunea prevăzută de art. 5 alin. (2), considerând că legiuitorul a adoptat această sancțiune drastică tocmai pentru a descuraja dobânzile excesiv de mari și a-l proteja pe debitor. - În aceeași manieră, lipsită de aptitudinea de a învesti instanța de recurs, recurentul a susținut că instanța de apel nu a respins apărarea conform căreia ce se dorește a fi anulată este o clauză penală, așa cum este reglementată de art. 1538 și urm. C. civ., cu privire la care părțile au libertatea de a-i stabili cuantumul, (ce nu este supus limitelor), precum și dobânda penalizatoare. Cu privire la această critică, formulată și în calea precedentă de atac, instanța de apel a reținut că dobânda penalizatoare la care se referă art. 1 alin. (1) din O.G. nr. 13/2011 este stipulată tocmai prin intermediul unei clauze reglementate de art. 1538 C. civ. și care nu determină un regim juridic diferit de cel aplicabil dobânzii penalizatoare la care se referă art. 1 alin. (1) din actul normativ menționat, o altă interpretare însemnând ca părțile să eludeze dispozițiile imperative ale acestui act normativ, iar instanța să confirme un astfel de comportament, doar pentru că părțile folosesc altă noțiune decât cea cu care operează O.G. nr. 13/2011, dar care în substanța sa nu are un conținut diferit. În atare condiții, este de subliniat că simpla repunere în discuție a exact acelorași susțineri cu cele formulate în calea de atac precedentă, privind o distincție între clauza penală și dobânda penalizatoare, fără dezvoltarea unor critici concrete, grefate pe judecata realizată de instanța care a pronunțat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de casare invocat, face imposibilă extragerea unui element de nelegalitate a deciziei atacate. Aceasta întrucât, încălcarea sau aplicarea greșită a legii, la care se referă cazul de casare mai sus menționat, presupune aplicarea unui text de lege străin cauzei, extinderea unei norme juridice dincolo de ipotezele la care se aplică ori restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor acesteia, respectiv interpretarea greșită a unui text de lege. Or, în speță, recurentul-pârât nu a demonstrat niciuna dintre aceste ipoteze, ci a invocat în mod generic încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material indicate formal în cuprinsul memoriului de recurs, reiterând exclusiv motivele de apel și cele de completare a motivelor de apel, ceea ce nu echivalează, însă, cu aplicarea greșită a legii în sensul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., condiția motivării propriu-zise a recursului implicând, în acord cu cele anterior arătate, tocmai obligația părții de a evoca nelegalitatea raționamentului logico-juridic al instanței de apel. Astfel fiind, distinct de împrejurarea că aspectele menționate în cadrul memoriului de recurs constituie simple reiterări ale susținerilor formulate în calea de atac a apelului, acestea excedează controlului în casație al hotărârii atacate și prin aceea că tind la reevaluarea situației de fapt și a probatoriului, în scopul pronunțării unei soluții diametral opuse celei adoptate în cauză, chestiune incompatibilă cu prezenta cale extraordinară de atac, în cadrul căreia nu este posibilă verificarea temeiniciei actului jurisdicțional atacat. - În afara controlului de legalitate al instanței de recurs se plasează și susținerile pârâtului prin care antamează, inadecvat procedural, aceleași susțineri analizate de instanța de apel cu privire la faptul că art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 13/2011 nu face distincția că procentul de 50%/an este din dobânda legală, ci se referă, în opinia sa, la limita concretă pe care părțile nu o pot depăși atunci când stabilesc convențional cuantumul dobânzii. Or, formulând și de această dată, o argumentație identică celei deduse judecății în calea ordinară de atac și care nu este, astfel, aptă să răspundă cerințelor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurentul urmărește, în mod impropriu, să obțină o nouă dezlegare asupra fondului cauzei, insistând că dobânda convenită de părți, în valoare de 1000 euro/lună nu poate depăși maximul de 50 % pe an, și nu 50% din dobânda legală reglementată de BNR. Maximul de 50% pe an la care se referă recurentul vizează debitul principal de 80.000 euro, iar penalitatea de 1000 euro/lună (12.000 euro/an) reprezintă 15% pe an, recurentul susținând în acest sens că nu se depășește maximul de 50% (din valoarea debitului). Procedând astfel, recurentul omite, însă, că aspectele învederate au făcut obiectul verificării jurisdicționale a instanței de apel, care a confirmat calculul primei instanțe, stabilit prin raportare la dispozițiile art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 13/2011, cu privire la dobânda maximă pe care părțile o puteau stabili prin acord, respectiv 6,9% pe an [(1,75% plus 4 puncte procentuale și apoi înmulțit cu 80%)+2,3%], și nu 15 % pe an așa cum au stabilit părțile. Instanța de apel a observat că interpretarea propusă de apelantul-pârât vine în contradicție cu însuși scopul actului normativ, și anume acela de a împiedica stabilirea unor dobânzi excesive, o dobândă de 50% pe an fiind chiar abuzivă. S-a mai reținut că, din interpretarea gramaticală a art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 13/2011, reise că legiuitorul a stabilit că dobânda convenită de părți poate depăși cu 50 % dobânda legală, o astfel de interpretare rezultând din însăși analiza actului normativ, dar și a sistemului juridic care urmărește protecția părților contractante în cazul înserării unor clauze abuzive, speculative sau chiar cămătărești. Totodată, Înalta Curte reține că prevederile art. 1 alin. (1) din O.G. nr. 13/2011 nu îngăduie decât practicarea de dobânzi limitate în raporturile civile, conform prevederilor art. 5 alin. (1) din aceeași ordonanță, la posibilitatea de a depăși dobânda legală cu mai mult 50% pe an, neexistând un temei legal care să permită stabilirea, în cadrul raporturilor civile, a unor dobânzi penalizatoare al căror cuantum depășește dobânda legală cu mai mult 50% pe an. În recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia nr. XI din 24 octombrie 2005 (publicată în Monitorul Oficial al României nr. 123 din 09 februarie 2006) a statuat că nu există temei legal care să permită stabilirea, în cadrul raporturilor civile, a altor dobânzi decât a celor convenite prin contract, al căror cuantum nu poate depăși dobânda legală decât cu cel mult 50% pe an, sau de sancțiuni constând în penalități de întârziere. Date fiind cele arătate anterior, se constată că modalitatea de formulare a susținerilor din memoriul de recurs nu permite verificarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, în lipsa unor critici de nelegalitate îndreptate împotriva argumentelor instanței de apel, conform celor expuse anterior. Pentru toate aceste considerente, având în vedere că aspectele deduse judecății nu sunt subsumabile motivelor de casare expres prevăzute de lege și nici nu se pot reține motive de ordine publică, ce pot fi invocate din oficiu, conform art. 489 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte va constata ca fiind nul recursul declarat de pârâtul A. împotriva deciziei nr. 1226 A din 22 noiembrie 2024 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Referitor la cererea intimatei-reclamante de acordare a cheltuielilor de judecată, Înalta Curte constată că partea nu a făcut dovada acestei solicitări cu documente justificative potrivit art. 452 C. proc. civ., sens în care urmează a o respinge.