ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1641/2021

Cererea de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 2 februarie 2017 pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, sub nr. x/2017, reclamanții A. și B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții C. și D., să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 26 mai 2011 de Biroul Notarial "E." pentru inexistenta cauzei și a lipsei de obiect; repunerea părților în situația anterioară; obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată. Prin cererea modificatoare depusă la termenul din 20 octombrie 2017, reclamanții au solicitat, în principal, să se constate caracterul simulat al contractului de vânzare cumpărare menționat, iar, în subsidiar, să se constate nulitatea absolută a acestuia pentru inexistența cauzei și a lipsei de obiect și repunerea părților în situația anterioară.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința nr. 1713 din 5 iulie 2019, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată și modificată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâții C. și D.. Au fost obligați reclamanții la plata către pârâta D. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 3.500 RON, reprezentând onorariu de avocat.

Hotărârea pronunțată în apel Prin încheierea din 14 mai 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/2017, a fost respinsă cererea de reexaminare formulată de intimați la modul de stabilire a taxei de timbru în sarcina apelanților, pentru lipsa calității procesuale active. Prin decizia nr. 467 A din 10 iunie 2020, pronunțată de aceeași instanță în dosarul nr. x/2017, a fost admis apelul declarat de apelanții-reclamanți A. și B. împotriva sentinței nr. 1713 din 5 iulie 2019 și a încheierilor de ședință din 6 mai 2019 și 21 iunie 2019, pronunțate de Tribunalul București, secția a III-a civilă în dosarul nr. x/2017, în contradictoriu cu intimații-pârâți C. și D.. A fost schimbată sentința apelată, în sensul că a fost admisă, în parte, acțiunea completată. A fost constatat fictiv contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 26 mai 2011 de Biroul Notarial "E.". A fost respins capătul de cerere subsidiar, ca neîntemeiat. Au fost obligați intimații-pârâți la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 8743,61 RON, reprezentând taxe judiciare de timbru achitate în primă instanță și în apel.

Recursul Împotriva deciziei nr. 467 din 10 iunie 2020 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă și încheierii din 14 mai 2020, pronunțate de aceeași instanță în dosarul nr. x/2017, au declarat recurs pârâții D. și C., în termenul legal. În cuprinsul memoriului de recurs, pârâții au formulat următoarele critici, întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.: Hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material prin raportare la situația de fapt existentă, instanța de apel interpretând în mod greșit faptul că prețul menționat în contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 26 mai 2011 de Biroul Notarial "E." nu a fost achitat. Or, din conținutul contractului de vânzare-cumpărare, care cuprinde declarația vânzătorului, reiese că prețul vânzării a fost achitat integral, declarația având forța probantă prevăzută de art. 1173 C. civ., sub rezerva înscrierii în fals. În ceea ce privește înscrisul intitulat "Acord", recurentul-pârât susține că nu poartă semnătura sa, nefiindu-i, din acest motiv, opozabil. Precizează că a formulat în fața instanței de fond cerere de înscriere în fals. Consideră că acordul ar trebui să cuprindă clauze contrare contractului de vânzare-cumpărare pentru a putea fi considerat act secret. Or, dreptul de proprietate care a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare a fost intabulat în cartea funciară la x mai 2011, fiind opozabil intimaților-reclamanți, care au promovat cererea de chemare în judecată în anul 2017. Recurenții-pârâți au susținut că instanța de apel a reținut greșit că intimații-reclamanți au înstrăinat fictiv imobilul, urmărind să creeze aparența că acesta nu le mai aparține. De asemenea, au criticat faptul că instanța a ignorat aspectul potrivit căruia intimatul-reclamant A. a fost mandatat de recurenți să vândă imobilul. Or, acest aspect face dovada recunoașterii dreptului de proprietate al recurenților de către intimați. Consideră că instanța de apel nu a examinat susținerile recurenților, potrivit cărora neînțelegerile dintre părți au apărut ulterior încheierii procurii de reprezentare, când intimatul-reclamant, în calitatea sa de mandatar, pretindea în fața potențialilor cumpărători că este proprietarul imobilului, dovada în acest sens fiind încheierea promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare din 22 iulie 2016. În mod greșit, curtea nu a reținut nici că intimații-reclamanți locuiau în imobil în baza unui contract de închiriere, impozitul fiind achitat de recurenții. Astfel, apreciază că hotărârea este motivată superficial, prin considerentele deciziei, instanța de apel nesupunând analizei toate criticile și chestiunile deduse judecății. Referitor la recursul formulat împotriva încheierii din 14 mai 2020, arată că apelanții aveau obligația legală de a achita, în apel, taxa de timbru, în cuantum de 10.462,16 RON, în conformitate cu dispozițiile art. 23 din O.U.G. nr. 80/2013.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinare, intimații A. și B. au invocat, în principal, excepția nulității recursului, pentru neîncadrarea motivelor în dispozițiile art. 488 C. proc. civ., iar, în subsidiar, au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Procedura de filtru Prin încheierea din camera de consiliu din 17 iunie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis în principiu recursul.

Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. În ceea ce privește recursul declarat împotriva încheierii din data de 14 mai 2020, recurenții au criticat modalitatea în care instanța de apel a stabilit obligația de plată a taxei de timbru în sarcina părților adverse, apelanți în faza procesuală precedentă, considerând că au fost aplicate greșit dispozițiile art. 23 din O.U.G. nr. 80/2013. Prin încheierea respectivă a fost respinsă pentru lipsa calității procesuale active cererea de reexaminare formulată de pârâți la modul de stabilire a taxei de timbru în sarcina apelanților reclamanți. La termenul de judecată din data de 16 septembrie 2021, recurenta D., prezentă personal în fața instanței de judecată, a declarat că renunță la judecata recursului declarat împotriva încheierii. Cum procesul civil este guvernat de principiul disponibilității, în conținutul căruia intră și dreptul părților de a face acte procedurale de dispoziție cu privire la drepturile subiective deduse judecății sau la mijloacele procedurale prin care se pot recunoaște ori stabili aceste drepturi, renunțarea la judecată reprezintă un act procedural de dispoziție permis părților în procesul civil. În raport de dispozițiile art. 406 C. proc. civ., având în vedere poziția exprimată de recurentă cu privire la calea de atac pe care a exercitat-o, Înalta Curte urmează să ia act de renunțarea la judecarea recursului declarat de această parte împotriva încheierii din data de 14 mai 2020. Cum recurentul C. nu a fost personal prezent pentru a exercita dreptul de dispoziție în sensul renunțării la judecata recursului, instanța nu va putea lua act, astfel cum s-a solicitat cu ocazia dezbaterilor, de o atare manifestare de voință, urmând a analiza recursul împotriva încheierii de reexaminare din perspectiva admisibilității lui. În acest sens, constată că, potrivit art. 39 din O.U.G. nr. 80/2013, împotriva modului de stabilire a taxei judiciare de timbru, debitorul acestei obligații poate face cerere de reexaminare, la aceeași instanță, în termen de 3 zile de la data comunicării taxei datorate. Potrivit art. 39 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013, cererea se soluționează de un alt complet prin încheiere definitivă. Prin urmare, încheierea prin care soluționează o cerere de reexaminare nu este susceptibilă de recurs, motiv pentru care Înalta Curte va respinge ca inadmisibil recursul declarat de pârâtul C. împotriva încheierii din 14 mai 2020. Tot în legătură cu problema taxei de timbru achitate în apel, Înalta Curte reține că remediul procesual pentru corectarea eventualelor greșeli identificate în operațiunea de stabilire a taxei de timbru este conținut în dispozițiile art. 38 din O.U.G. nr. 80/2013, potrivit cărora, în situația în care instanța judecătorească învestită cu soluționarea unei căi de atac ordinare sau extraordinare constată că în fazele procesuale anterioare taxa judiciară de timbru nu a fost plătită în cuantumul legal, va dispune obligarea părții la plata taxelor judiciare de timbru aferente, dispozitivul hotărârii constituind titlu executoriu. În acest sens, prin raportul întocmit în cauză s-a reținut că intimații A. și B. datorează o diferență de taxă judiciară de timbru pentru etapa procesuală a apelului, în cuantum de 4.732,6 RON, în temeiul art. 23 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 80/2013, aceștia îndeplinindu-și obligația de a achita taxa datorată în apel prin depunerea la dosarul de recurs a dovezii de plată. În ceea ce privește recursul declarat împotriva deciziei pronunțate în apel, acesta urmează a fi analizat din perspectiva încadrării lui în dispozițiile art. 488 pct. 8 și 6 C. proc. civ. Susțin recurenții că hotărârea este dată cu încălcarea greșită a normelor de drept material întrucât a dat eficiență juridică înscrisului intitulat "Acord" (a cărui existență a fost negată de recurentul C. care a precizat că nu a cunoscut și nu a semnat un astfel de înscris), în detrimentul declarației reclamantului vânzător inserate în actul autentic de vânzare cumpărare potrivit căreia a primit prețul vânzării. Arată, totodată, că instanța de apel nu a ținut cont de elementele probatorii din care rezultă conduita părților în sensul că vânzarea a fost reală, iar reclamanții au recunoscut dreptul de proprietate al pârâților. Criticile formulate nu pot fi examinate decât în măsura în care sesizează aspecte de nelegalitate a hotărârii recurate, nu și de temeinicie, întrucât recursul este o cale extraordinară de atac ce are ca obiect exclusiv verificarea legalității hotărârii raportată la împrejurări de fapt deja stabilite în etapele devolutive ale procesului civil. Prin urmare, urmează a fi analizată critica referitoare modalitatea în care instanța de apel a făcut aplicarea dispozițiilor art. 1175 C. civ., privind reținerea simulației ca excepție de la principiul opozabilității față de terți a contractului de vânzare cumpărare. Se reține, în esență, că potrivit contractului nr. x/26 mai 2011 autentificat de BNP E., reclamanții au transferat pârâților terenul situat București, str. x, prețul vânzării fiind de 253.440 euro, echivalentul sumei de 1.046.454 RON, preț cu privire la care s-a menționat în contract că "vânzătorii declară că l-au primit în întregime de la cumpărător înainte de autentificare". Acțiunea în declararea simulației este întemeiată pe acordul olograf încheiat la aceeași dată între reclamant și pârâtul C., acesta din urmă contestând semnarea înscrisului. Prin încheierea din data de 06.05.2019 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, s-a respins, ca neîntemeiată, cererea de înscriere în fals formulată de pârâtul C., prin avocat. Totodată, prima instanță a respins acțiunea, constatând că acest acord nu constituie un contraînscris anterior și/sau concomitent încheierii contactului autentic de vânzare - cumpărare, respectiv un act secret, în sensul că, prin conținutul său, nu s-a modificat voința reală și reprezentarea reală a părților exprimată și materializată prin încheierea contractului public, aparent (contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/26.05.2011 de BNP E.), și prin care s-a consfințit/autentificat operațiunea de vânzare - cumpărare a imobilului. Instanța de apel a schimbat hotărârea de primă instanță și a admis acțiunea în declararea simulației apreciind că, pentru a fi în prezența unei simulații, condiția concomitenței actelor sau a anteriorității actului secret se referă la acte în sens de manifestări de voință producătoare de efecte juridice (negotium), iar nu la înscrisurile probatorii ale acestora. În acest sens a apreciat că înscrisul sub semnătură privată intitulat "Acord" (actul invocat ca "secret") a fost întocmit pe data de 26.05.2011, în aceeași zi în care a fost autentificat și contractul de vânzare-cumpărare a cărui fictivitate se cere a fi declarată, împrejurare ce relevă, cel puțin până la o probă contrară ce nu a fost făcută, că manifestările de voință cuprinse în ele (actele juridice - negotium), au fost concomitente, chiar dacă operațiunea materială a redactării înscrisului constatator al actului secret a avut loc imediat ulterior celui public. Din interpretarea actului secret instanța de apel a constatat că acestea au urmărit atestarea faptului că acest "Acord" cuprinde o altă intenție - cea reală - decât cea exprimată în actul public, recunoscând și că prețul nu a fost achitat cu ocazia încheierii contractului de vânzare-cumpărare și nici nu ar fi avut cum, o astfel de plată impunând un transfer bancar, ce nu a fost consemnat de notar. Pârâtul cumpărător (fictiv), după ce recunoaște că nu a plătit niciodată prețul vânzării sau vreo altă sumă de bani către reclamanți, declară că se obligă ca, în situația în care vânzătorul solicită restituirea terenului, să i-l doneze sau să rezilieze contractul de vânzare-cumpărare, astfel încât, vânzătorul să redevină proprietarul de drept al imobilului, precum și să îl mandateze pe vânzător prin act autentic să poată lua orice decizie cu privire la acest imobil. Instanța de apel a concluzionat, după analiza acordului și a conduitei ulterioare a părților, aplicând prezumțiile ce decurg din împrejurările de fapt reținute, că intenția reală urmărită a fost cea invocată de reclamanți, și anume ca adevăratul proprietar, cu putere de dispoziție în fapt și păstrându-și folosința terenului, să rămână reclamantul, chiar dacă în mod aparent, public, proprietarii ar fi pârâții cumpărători. Recurenții au criticat cele reținute susținând, pe de o parte, că nu se poate face dovada contrară peste cele inserate în actul autentic cu privire la plata prețului, iar pe de altă parte că actul secret nu a fost semnat de către pârâtul C.. Critica este nefondată. Astfel, este real faptul că mențiunile din cuprinsul actului autentic fac dovadă până la înscrierea în fals cu privire la constatările directe și personale ale agentului instrumentator, or în cauză acesta nu a consemnat că prețul a fost achitat în fața lui, ci a luat act de declarația părților în sensul că acesta ar fost achitat înainte de autentificarea actului. Prin urmare, această afirmație poate fi răsturnată prin proba contrarie, ceea ce, în cauză, instanța de apel a și constatat, motiv pentru care nu se poate reține că au fost încălcate dispozițiile art. 1171-1173 C. civ. ce reglementează regimul actelor autentice. De asemenea, deși recurenții au contestat autenticitatea semnăturii pârâtului pe înscrisul sub semnătură privată ce constituie acord simulator, aceștia nu au parcurs calea procesuală prevăzută de lege pentru a determina obținerea unei recunoașteri a veridicității susținerilor lor. În condițiile în care instanța de fond a respins, prin încheiere, cererea de înscriere în fals, aceștia aveau la dispoziție instituția apelului incident pentru a obține, în cadrul analizei apelului principal, valorificarea apărării lor de înlăturare din ansamblul probator al mecanismului simulației a actului secret. Or, câtă vreme nu s-a reținut contrafacerea semnăturii pe actul secret, acordul simulator rămâne valabil, cu toate efectele pe care instanța de apel le-a stabilit din interpretarea clauzelor sale contractuale. Faptul că în faza procesuală a recursului a fost depusă dovada formulării unei plângeri penale pentru săvârșirea infracțiunii de fals, nu este relevant pentru o eventuală modificare a soluției, câtă vreme urmărirea penală este începută in rem, iar până la pronunțarea unei soluții definitive în procesul penal, care să constate falsificarea semnăturii pe înscrisul sub semnătură privată, prezumția de validitate a acestuia nu este afectată. Celelalte critici referitoare la situația de fapt reținută de instanța de apel pe baza probelor administrate, respectiv existența sau nu a unor litigii cu proprietarii vecini care ar fi motivat recurgerea la mecanismul simulației, semnificația încheierii unui contract de închiriere între părți, circumstanțele și semnificația mandatării reclamantului pentru a vinde proprietatea, atitudinea subiectivă a pârâtei D. nu constituie veritabile critici de nelegalitate, ci nemulțumiri cu privire la modul de interpretare a probelor administrate pe baza cărora a fost stabilită situația de fapt, ce nu pot fi analizate în calea de atac extraordinară a recursului. Subsumat dispozițiilor art. 488 pct. 6 C. proc. civ., recurenții au susținut că motivarea instanței de apel nu examinează problemele deduse judecății și nu răspunde criticilor formulate. Susținerile recurenților, formulate în mod generic, nu sunt de natură a demonstra nelegalitatea hotărârii din perspectiva cazului de recurs invocat, întrucât nu indică în mod concret ce aspect dedus judecății nu a dezvoltat instanța în apel în considerentele sale, în condițiile în care aceasta a analizat cererea dedusă judecății prin raportare la probele administrate, a indicat considerentele de fapt și de drept în temeiul cărora și-a format convingerea, dezvoltând un raționament judiciar în concordanță cu soluția pronunțată. Motivarea unei hotărâri trebuie înțeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce înseamnă un răspuns la argumentele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conținutul lor, să determine soluția pronunțată, instanța de apel conformându-se acestei exigențe procedurale. Prin urmare, față de aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.