Decizia nr. 1694/2025 — ÎCCJ, Secția I civilă

Obiectul cauzei Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Maramureș, secția I civilă, la data de 28 septembrie 2020, reclamanta Stațiunea de Cercetare - Dezvoltare pentru Creșterea Bovinelor Târgu Mureș a chemat în judecată pe pârâții A., B., C. și D., solicitând a se dispune: anularea înscrierii dreptului de proprietate înregistrat sub nr. x din 1 septembrie 2011 în favoarea pârâților A. și B. în baza titlului de proprietate nr. x din 1 septembrie 2010, nul conform deciziei nr. 24/R din 28 februarie 2018 dată de Tribunalul Maramureș în dosarul nr. x/2013; constatarea nulității absolute a antecontractului de vânzare-cumpărare nr. x din data de 24 august 2011 și a actului adițional din data de 1 septembrie 2011, act încheiat între pârâți și autentificat de notarul public E. imobil; constatarea nulității absolute a încheierii de certificare nr. 253 din 20 decembrie 2012 dată de notarul public E.; constatarea nulității absolute: a raportului de expertiza extrajudiciară întocmit de expert F. prin care s-au format din suprafață de 54,257 mp 3 loturi în suprafață de 20.273 mp, 12.745 mp și 21.249 mp; a documentației de dezmembrare și a încheierii de intabulare nr. 510 din 18 ianuarie 2013 din CF nr. x dată de Oficiul de Cadastru si Publicitate imobiliară Sighetu Marmației; a încheierii nr. 511 din 1 ianuarie 2013 din CF nr. x dată de Oficiul de Cadastru si Publicitate Imobiliară Sighetu Marmației; constatarea nulității absolute și anularea înscrierii dreptului de proprietate în CF nr. x în favoarea pârâților G. și C. în baza sentinței civile nr. 2197 din 26 septembrie 2012 dată de Judecătoria Sighetu Marmației în dosarul nr. x/2012; constatarea inopozabilității reclamantei a sentinței nr. 1781 din 1 august 2012 data de Judecătoria Sighetu Marmației în dosarul nr. x/2012, înscrisă în CF nr. x sub nr. x din 4 decembrie 2012; nulitatea absolută a documentației cadastrale vizata sub nr. x din 14 noiembrie 2012 de OCPI Maramureș; constatarea inopozabilității reclamantei, a sentinței civile nr. 2197 din 26 septembrie 2012 dată de Judecătoria Sighetu Marmației în dosarul nr. x/2012 în baza căreia s-a înscris dreptul de proprietate al pârâților de rând 3 și 4 în CF nr. x nr. cad. x Sighetu Marmației; CF nr. x; nr. cad. xighetu Marmației și CF nr. x nr. cad. x Sighetu Marmației; constatarea nulității absolute a certificatului de moștenitor nr. x din 4 noiembrie 2013 privind dobândirea dreptului de proprietate prin succesiune asupra terenului identificat in CF nr. x nr. cad. x - Sighetu Marmației; constatarea nulității absolute a adeverinței nr. x din 24 iulie 2013 emise de Primăria Sighetu Marmației prin care a fost schimbată categoria de folosință a terenului înscris in CF nr. x, nr. cad x - Sighetu Marmației; rectificarea prin radierea dreptului de proprietate și a tuturor înscrierilor făcute în baza actelor atacate, în favoarea pârâților în CF nr. x, nr. cad. x Sighetu Marmației, CF nr. x nr. cad. x - Sighetu Marmației și CF nr. x, nr. cad. x - Sighetu Marmației și repunerea părților în situația anterioară, cu cheltuieli de judecată. S-a solicitat și introducerea în proces a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice. I.

Sentința pronunțată de Tribunalul Maramureș, secția I civilă Prin sentința civilă nr. 390 din data de 2 mai 2024, pronunțată în dosarul nr. x/2020, Tribunalul Maramureș, secția I civilă a respins excepțiile lipsei calității procesuale active și a lipsei interesului reclamantei Stațiunea de Cercetare - Dezvoltare pentru Creșterea Bovinelor Târgu Mureș, excepția decăderii din dreptul de a solicita rectificarea cărții funciare, excepția inadmisibilității și a tardivității, excepții invocate de pârâta D.. A respins excepțiile lipsei calității procesuale active și a lipsei interesului reclamantei Stațiunea de Cercetare - Dezvoltare pentru Creșterea Bovinelor Târgu Mureș, precum și excepția decăderii din dreptul de a solicita rectificarea cărții funciare, invocate de pârâții A. și B.. A respins acțiunea precizată, formulată de reclamanta Stațiunea de Cercetare - Dezvoltare pentru Creșterea Bovinelor Târgu Mureș, împotriva pârâților A., B.. A respins cererea de intervenție voluntară accesorie în interesul reclamantei, formulată de intervenienta Academia de Științe Agricole și Silvice "Gheorghe Ionescu-Sisești". A respins excepția lipsei interesului intervenientului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, reprezentat de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Maramureș, excepția inadmisibilității, excepția decăderii din dreptul de a solicita rectificarea înscrierilor în cartea funciară, excepția prescripției, excepții invocate de pârâții A. și B.. A respins excepțiile lipsei calității procesuale active și a lipsei interesului intervenientului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, reprezentat de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Maramureș, invocate de pârâta D.. A constatat lipsa capacității procesuale de folosință a pârâtei C. și a anulat cererea de intervenție voluntară principală formulată de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, reprezentat de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Maramureș, împotriva acesteia ca fiind formulată față de o persoană lipsită de capacitate procesuală de folosință. A respins cererea de intervenție voluntară principală formulată de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, reprezentat de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Maramureș, împotriva pârâților A., B. și D.. I.

Decizia pronunțată de Curta de Apel Cluj, secția I civilă Prin decizia civilă nr. 380/A din data de 3 decembrie 2024, pronunțată în dosarul nr. x/2020, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă: a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale formulată în cauză; a respins, cu opinie majoritară, apelurile declarate de apelanții Stațiunea de Cercetare - Dezvoltare pentru Creșterea Bovinelor Târgu-Mureș, Academia de Științe Agricole și Silvice "Gheorghe Ionescu Sisești" și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva sentinței civile nr. 390 din 2 mai 2023 a Tribunalului Maramureș; l-a obligat pe apelantul Statul Român să plătească intimatei D. suma de 2975 RON, cheltuieli de judecată în apel și pe apelantele Stațiunea de Cercetare - Dezvoltare pentru Creșterea Bovinelor Târgu-Mureș și Academia de Științe Agricole și Silvice "Gheorghe Ionescu Sisești" câte 1487,5 RON fiecare, aceleași intimate. II. Calea de atac exercitată în cauză II.1. Înregistrarea recursurilor la Înalta Curte de Casație și Justiție Împotriva deciziei nr. 380/A din data de 3 decembrie 2024, pronunțată în dosarul nr. x/2020 de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă au declarat recurs reclamanta Stațiunea de Cercetare - Dezvoltare pentru Creșterea Bovinelor Târgu Mureș și intervenienta accesorie Academia de Științe Agricole și Silvice "Gheorghe Ionescu-Sisești", precum și intervenientul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Maramureș. Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă la data de 21 martie 2025, sub nr. x/2020, și a fost repartizată aleatoriu, spre soluționare, completului nr. 2. II.2. Motivele de recurs II.2.1. Recursul declarat de reclamanta Stațiunea de Cercetare - Dezvoltare pentru Creșterea Bovinelor Târgu Mureș și de intervenienta accesorie Academia de Științe Agricole și Silvice "Gheorghe Ionescu-Sisești" Susținând incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamanta Stațiunea de Cercetare - Dezvoltare pentru Creșterea Bovinelor Târgu Mureș și recurenta-intervenientă accesorie Academia de Științe Agricole și Silvice "Gheorghe Ionescu-Sisești" au solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și, în rejudecare, admiterea apelului pe care l-au formulat, precum și a cererii de chemare în judecată, cu cheltuieli de judecată. Prin prima critică formulată, au susținut că, în speță, nu suntem în prezența unui conflict între legile interne ale statului și tratatele internaționale la care România a aderat, iar art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție face trimitere expresă la această situație. Astfel, au arătat că prevederile Convenției europene pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale se aplică situațiilor juridice născute după data la care România a aderat la Convenție, iar regimul juridic al terenului aflat în domeniul public al statului și în administrarea stațiunilor de cercetare a fost stabilit anterior acestui moment. Au precizat că, în speță, au solicitat constatarea nulității absolute a actelor întocmite cu încălcarea regimului juridic special și al legii și au menționat că, în plus, Convenția recunoaște și exceptează de la aplicarea art. 1 din Primul protocol adițional la aceasta terenul cu regim juridic special, pentru utilitate publică, și dreptul statului de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general. Enunțând prevederile art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, au subliniat că, în baza acestui principiu internațional, consacrat și în alte tratate internaționale, România a statuat regimul juridic al bunurilor aflate în domeniul public al statului, potrivit căruia, bunurile aflate în domeniul public al statului sunt inalienabile, insesizabile și imprescriptibile, regim juridic care nu este diferit de a altor state. Au precizat că acest regim este statuat în Constituția României, art. 136, iar terenului în cauză, prin art. 35 din Legea nr. 18/1991 și, ulterior, prin alte legi speciale. Totodată, au arătat că un act juridic lovit de nulitate absolută și care are ca obiect un bun imobil aparținând domeniului public, nu poate avea ca efect consolidarea, în patrimoniul părților adverse, a unui drept de proprietate care să se circumscrie noțiunii de "bun" și să intre sub protecția art. 1 din Primul protocol adițional la Convenție. Printr-o a doua critică, recurenta-reclamanta Stațiunea de Cercetare - Dezvoltare pentru Creșterea Bovinelor Târgu Mureș și recurenta-intervenientă accesorie Academia de Științe Agricole și Silvice "Gheorghe Ionescu-Sisești" au susținut că instanța de a apel a interpretat și a aplicat greșit și art. 35 din Legea nr. 18/1881, art. 136 din Constituția României, respectiv art. 11 din Legea nr. 213/1998. Au afirmat că, având în vedere interesul general ocrotit, bunurile aflate în domeniul public al statului nu sunt în circuitul civil, iar caracterul inalienabil, insesizabil și imprescriptibil paralizează chiar și buna-credință în încheierea convențiilor/actelor juridice, acest fapt fiind menționat în mod expres și de lege – art. 11 din Legea nr. 213/1998 și art. 861 C. civ. De asemenea, au arătat că acest aspect a fost statuat și de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 23/2011 dată în recursul în interesul legii, prin care a reținut că sunt lovite de nulitate absolută actele prin care s-a dispus asupra acestora, dacă nu a fost schimbat regimul juridic al terenului potrivit legii. Au afirmat că, atunci când a fost pronunțată această decizie, s-au avut în vedere tratatele internaționale, Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, precum și deciziile Curții Constituționale. Recurentele au mai învederat că instanța de judecată este chemată să analizeze, în fiecare situație în parte, aspectele particulare privind regimul juridic al bunului, iar, în situația dată, prin decizia nr. 24/R/2018, s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat, că terenul în litigiu este în domeniul public al statului, motiv pentru că s-a constatat nulitatea absolută a titlului de proprietate nr. x/2010. Au precizat că, prin decizia anterior menționată, instanța nu s-a pronunțat asupra actelor subsecvente titlului nul, deoarece nu a fost învestită cu un asemenea petit. Cea de-a treia critică formulată de recurenta-reclamanta Stațiunea de Cercetare - Dezvoltare pentru Creșterea Bovinelor Târgu Mureș și recurenta-intervenientă accesorie Academia de Științe Agricole și Silvice "Gheorghe Ionescu-Sisești" privește cele reținute de curtea de apel în sensul că trebuie să se acorde o despăgubire echitabilă și îndestulătoare. Astfel, au subliniat că, așa cum au mai arătat, în prezenta cauză nu suntem în prezența preluării terenului proprietate privată în domeniul public al statului, pentru utilitate publică, terenul fiind în domeniul public al statului la data încheierii actelor atacate, motiv pentru care au solicitat constatarea nulității absolute a acestora, potrivit legii. Totodată, au afirmat că, la fel ca și Statul Român, nu sunt subiectele care să fi înstrăinat bunul, pentru a fi aplicabile dispozițiile art. III alin. (2 4 ) din Legea nr. 169/1997. Sub acest aspect, au menționat că Statul Român, raportat la bunul în litigiu, este subiect de drept și titular al dreptului de proprietate, iar recurenta-reclamantă este titularul dreptului de administrare asupra terenului. În opinia recurentelor, în prezenta cauză, nu se poate vorbi de proporționalitatea măsurilor solicitate, pentru că este străină pricinii o asemenea pretenție și excedează obiectului speței. Au subliniat că Statul Român, ca titular al dreptului de proprietate, se bucură în egală măsură de ocrotirea acestuia, iar regimul juridic special conferit prin lege îi asigură o protecție superioară. De asemenea, au susținut că intimații-pârâți puteau să se prevaleze de dispozițiile Legii nr. 169/1997, formulând o cerere de chemare în garanție împotriva celor care le-au înstrăinat terenul, ceea ce nu au făcut, precum și că aceștia au la îndemână calea despăgubirii și după finalizarea procesului și anularea actelor. Mai mult, au menționat că legislația specială privind reconstituirea dreptului de proprietate cuprinde dispoziții speciale privind modalitatea de reparare a prejudiciului cauzat prin preluarea abuzivă a terenurilor – în natura sau prin despăgubiri –, cu competențe clare pentru anumite entități, însă, în prezenta cauză, nu se dezbate modalitatea de soluționare a unei asemenea cereri, ci se solicită constatarea nulității absolute a actelor încheiate cu nesocotirea regimului juridic al terenului. Raportat la obiectul cauzei, la situația concret creată, au considerat că nu este aplicabil principiu justului echilibru între interesul general al comunității și cerințele protecției drepturilor fundamentale ale individului, cu trimitere la cauzele Brumărescu contra României sau Toșuță contra României. Cu privire la interpretarea și aplicarea art. 1226 C. civ., respectiv art. 963 din vechiul C. civ., privind regimul juridic al bunurilor aflate în domeniul public al statului, au apreciat că s-a dat o interpretare greșită textelor legii, reținându-se că buna-credință poate constitui motiv de înlăturare a sancțiunii nulității absolute instituite expres de lege. Au precizat că, în situația dată nu a intervenit schimbarea regimului juridic al terenului, iar încheierea actelor cu nesocotirea regimului juridic atrage nulitatea acestora. În acest sens, au subliniat că motivul pentru care au solicitat constatarea nulității absolute a actelor subsecvente a constat tocmai în regimul juridic al terenului, care nu se află în circuitul civil, este inalienabil, imprescriptibil și insesizabil. Astfel, au susținut că, în acest context nu are relevanță buna sau reaua credință a dobânditorilor, deoarece aceasta nu reprezintă o modalitate de schimbare a regimului juridic al terenului și de introducere a terenului în circuitul civil. Din această perspectivă, au apreciat că aspectele analizate de instanța de apel cu referire la buna-credință țin de actele încheiate cu privire la bunurile aflate în circuitul civil, unde buna-credință a subdobânditorilor atrage valabilitatea actului, deși o asemenea ipoteză nu este incidentă în cauză, pentru situația speței de față legiuitorul instituind sancțiunea nulității absolute, tocmai din cauza nesocotirii regimului juridic al bunului – art. 1228 C. civ. Au subliniat că emiterea unor acte cu încălcarea regimului juridic al terenului în cauză nu poate constitui o modalitate de introducere în circuitul civil al terenului, iar caracterul inalienabil al bunului ce formează obiectul actelor a cărei nulitate absolută se solicită urmărește bunul și nu părțile din actele atacate, sancțiunea nulității absolute fiind expres prevăzută de lege. În opinia recurentelor, interpretarea dată de instanță textelor de lege golește de conținut dispozițiile legale care instituie regimul juridic al bunurilor din domeniul public al statului, transformă nulitatea absolută, instituită ca sancțiune, în modalitate de dobândire a dreptului de proprietate și de confirmare a actelor lovite de această sancțiune, ceea ce este expres interzis prin art. 1260 C. civ. Au menționat că, prin decizia nr. 24/R din 28 februarie 2018 dată de Tribunalul Maramureș în dosarul nr. x/2013, s-a statuat cu autoritate de lucru judecat, că terenul ce a format obiectul titlului de proprietate nr. x, din 1 septembrie 2010 se află în domeniul public al statului și în administrarea recurentei-reclamante, teren căruia nu i-a fost schimbat regimul juridic și care nu a fost pus la dispoziția comisiei de fond funciar, potrivit legii, situație în care acesta are caracterul inalienabil, imprescriptibil și insesizabil și nu poate forma obiectul procedurii de reconstituire, neaflându-se în circuitul civil. Printr-o altă critică, cu privire la aprecierea instanței în sensul că declarația de parcelare nu este act juridic, recurentele au arătat că, prin actul respectiv, s-a dispus împărțirea și parcelarea terenului în cauză, iar în ceea ce privește bunul aflat în domeniul public al statului, declarația de parcelare este asimilată unui act de dispoziție, fiindcă se dispune asupra structurii/destinației terenului - motiv pentru care se solicită forma autentică a acestui act. Ca atare, au susținut că, în raport cu cele arătate, acest act este lovit de nulitate absolută în situația în care este încălcată legea. Referitor la inopozabilitatea sentinței civile nr. 1781/2012, au susținut că, așa cum a apreciat și instanța de fond, potrivit interpretării date de doctrina și practica judiciară art. 1200 C. civ. de la 1864, această hotărâre nu îi este opozabilă recurentei-reclamante, deoarece nu a fost parte în proces, putând administra probe contrare și să solicite chiar rectificarea cărții funciare care nu corespunde situației reale. Au menționat că, prin probele administrate au dovedit că terenul în cauză este în domeniul public al statului și nu poate forma obiectul unor acte translative de proprietate, pentru că nu se află în circuitul civil. De asemenea, au afirmat că legea prevede în mod expres că buna- credință a subdobânditorilor nu are relevanță și nu poate schimba regimul juridic al terenului în cauză, iar art. 1 din Primul protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu este aplicabil în prezenta cauză. Sub acest aspect, au mai învederat că norma convențională reglementează o excepție de la garanțiile conferite, atunci când terenul este în domeniul public al statului. Au susținut și că, în raport cu dispozițiile legale speciale, hotărârea judecătorească este dată cu încălcarea cu art. 1229 C. civ., a art. 862 C. civ. și a art. 136 din Constituție, fapt care o face inopozabilă. Cu referire la principiul resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis, consacrat în mod expres de art. 1254 alin. (2) noul C. civ. și de art. 1008 C. civ. vechi, reținând și efectul retroactiv al nulității absolute, au arătat că potrivit principiului iuris ad alium transferre potest quam ipso habet, nimeni nu poate transmite ceea ce nu are, astfel că actele atacate au rămas fără obiect, fapt care atrage nulitatea acestora, potrivit art. 1226 C. civ. și art. 963 C. civ. vechi. În plus, au menționat că, potrivit art. 1228 C. civ., sub sancțiunea nulității absolute, obiect al actelor de transmitere pot fi doar bunurile care se află în circuitul civil. II.2.2. Recursul declarat de intervenientul Recurentul-intervenient Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Maramureș, apreciind că în cauză este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (2) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului și casarea hotărârii atacate, cu consecința admiterii cererii de chemare în judecată formulate de reclamantă, precum și a cererii de intervenție voluntară principală. După o scurtă prezentare a istoricului litigiului, recurentul-intervenient a arătat că instanța de apel a respins, cu opinie majoritară, apelurile declarate în cauză, și a precizat că achiesează la cele reținute în cuprinsul opiniei separate, prin care s-a apreciat că "se impunea admiterea acțiunii și cererii de intervenție, în sensul desființării actelor subsecvente actului nul", având în vedere regimul juridic de bun aparținând domeniului public, care «nu poate avea ca efect consolidarea, în patrimoniul pârâților, a unui drept de proprietate care să se circumscrie noțiunii de "bun" și să intre sub protecția art. 1 din Protocolul 1 al CEDO.» Astfel, a susținut că instanța de fond a interpretat în mod eronat dispozițiile legale incidente raportului juridic dedus judecății, în ceea ce privește caracterul inalienabil, imprescriptibil și insesizabil al terenului ce face obiectul prezentei cauze. În dezvoltarea acestei critici, a menționat că, prin sentința a cărei reformare o solicită, instanța fondului a respins cererea de intervenție voluntară principală pe care a formulat-o, apreciind că argumentația pârâților privind buna lor credință prezintă o relevanță deosebită. A menționat că, în acest sens, instanța a reținut că buna-credință a subachizitorului nu înlătură și nu influențează nulitatea titlului primar, ci, în condițiile legii, poate determina menținerea valabilității actului subsecvent. Față de aceste argumente ale instanței, a apreciat că au fost interpretate eronat dispozițiile legale incidente, și a arătat că, în fapt, terenul care formează obiectul prezentei cauze reprezintă o parte din terenul care a format obiectul titlului de proprietate nr. x din 1 septembrie 2010, în suprafață totală de 12 ha și 4535 mp, titlu eliberat în favoarea pârâților. A arătat că, prin decizia 24 R din 28 februarie 2018, pronunțată de Tribunalul Maramureș în dosarul numărul x/2013, s-a constatat nulitatea absolută a titlului de proprietate nr. x din data de 1 septembrie 2010, "...terenul rămânând astfel în domeniul public al statului, conform Deciziei nr. 23/2011 a ICCJ...". Totodată, a precizat că, față de cele reținute anterior, Tribunalul Maramureș a constatat că trecerea terenului din domeniul public în domeniul privat a fost efectuată de către comisia județeană cu încălcarea dispozițiilor legale în materie, iar sancțiunea nu putea fi decât nulitatea absolută a titlului de proprietate emis în atare condiții, cu încălcarea prevederilor Legii nr. 213/1998 și ale art. 5 alin. (2) din Legea nr. 18/1991, art. 10 din Legea nr. 213/1998, art. 55 alin. (5) din Legea nr. 45/2009. În același sens, a învederat că, în cauza ce a făcut obiectul dosarul lui numărul x/2013, reclamanta a contestat procedura de emitere a titlului de proprietate al pârâților, dispoziția comisiei județene de trecere a terenului din domeniul public în domeniul privat, dispoziție ulterioară sentinței de reconstituire a dreptului de proprietate în favoarea pârâților, astfel că sancțiunea nulității a vizat operațiunile ulterioare sentinței, iar nu hotărârea judecătorească pronunțată în dosarul numărul x/2009 Judecătoriei Sighetul Marmației. A mai arătat că, întrucât actele atacate au fost încheiate în momente diferite, sunt incidente în cauză atât dispozițiile vechiul C. civ., ale Legii nr. 213/1998, cât și prevederile noului C. civ., care nu fac altceva decât să reglementeze în timp aceleași principii și reguli privind caracterul inalienabil, insesizabil și imprescriptibil al bunurilor din domeniul public al statului și nulitatea absolută a actelor care nesocotesc acest regim juridic. Recurentul-intervenient a subliniat că dispozițiile legale privind dreptul de proprietate publică, respectiv Constituția României, Legea nr. 213/1998 și C. civ., ocrotesc un interes general, statul român fiind titularul dreptului de proprietate publică asupra terenului în litigiu, iar interesul pentru formularea petitelor cuprinse în cererea de intervenție principală este unul legitim născut și actual, conform prevederilor art. 32 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ. și art. 33 teza I din același act normativ. În plus, a învederat că, în conformitate cu prevederile art. 865 C. civ., apărarea dreptului de proprietate publică revine titularului acestui drept. Ca atare, în acest context, a apreciat că, întrucât terenul ce face obiectul prezentei cauze nu se afla în circuitul civil la momentul încheierii actelor pentru care s-a solicitat constatarea nulității absolute, nu are relevanță buna sau reaua credință a dobânditorilor, aceasta nereprezentând o modalitate de schimbare a regimului juridic al terenului și de introducere în circuitul civil. Totodată, a apreciat că sentința civilă numărul 1560/2009 nu este obligatorie pentru prezenta instanță, puterea de lucru judecat a acestei hotărâri fiind supusă principiului relativității, așa s-a reținut prin decizia 24/R din 28 februarie 2018. Astfel a menționat că principiul relativității efectelor hotărârii judecătorești presupune că obligativitatea acestor efecte și autoritatea lucrului judecat se impune numai părților, iar principiul opozabilității acelorași efecte se manifestă în relația cu terții, dar numai câtă vreme aceștia nu fac dovada unei alte realități juridice, respectiv decizia 24R din 28 februarie 2018, prin care s-a constatat, cu autoritate de lucru judecat, că terenul în litigiu face parte din proprietatea publică a statului român. Prin urmare, recurentul-intervenient a considerat că actele subsecvente atacate sunt lovite de nulitate absolută, având în vedere că terenul, ce a format obiectul contractelor încheiate ulterior emiterii titlului de proprietate constatat nul, este proprietate publică, nu s-a aflat și nu se află în circuitul civil, fiind inalienabil, imprescriptibil și insesizabil. Reiterând susținerea potrivit căreia terenul în litigiu face parte din domeniul public al statului, a arătat că acesta este menționat expres în inventarul domeniului public cuprins in Legea nr. 290/2002, Legea nr. 45/2009 și este cuprins în titlul de proprietate nr. x din 1 septembrie 2010, a cărui nulitate absolută a fost constatată prin decizia civila nr. 24R/2018 pronunțată de Tribunalul Maramureș în dosarul nr. x/2013. A mai arătat și că, potrivit art. 11 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, "actul juridic încheiat cu încălcarea prevederilor alin. (1) privind regimul juridic al bunurilor din domeniul public sunt lovite de nulitate absolută", iar, conform art. 963 C. civ., "numai bunurile care sunt în circuitul civil pot forma obiectul unui act juridic". Astfel, a afirmat că, în baza principiului resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis, consacrat de art. 1254 alin. (2) noul C. civ. și de art. 1008 vechiul C. civ., desființarea contractului, atrage, în condițiile legii și desființarea actelor subsecvente încheiate în baza acestuia, iar, potrivit principiului nemo plus iuris ad alium transferre potest quam ipso habet, actele atacate au rămas fără obiect, fapt care atrage nulitatea acestora, potrivit art. 1226 C. civ. și a art. 963 vechiul C. civ. Prin urmare, a subliniat că, după declararea nulității actelor de reconstituire, terenul în cauză, rămânând în domeniul public al statului și în administrarea recurentei-reclamante, consecința nulității absolute constă în restabilirea situației anterioare efectelor actului declarat nul și în rectificarea cărților funciare. Recurentul-intervenient a invocat și că instanța nu a realizat o analiză și în raport cu dispozițiilor legale referitoare apartenența la domeniul public al statului a terenului ce face obiectul prezentei cauze. Sub acest aspect, a precizat că, prin decizia nr. 24/R din 28 februarie 2018 pronunțată de Tribunalul Maramureș în dosarul nr. x/2013, s-a constatat nulitatea absolută a titlului de proprietate nr. x din data de 1 septembrie 2010, reținându-se că trecerea terenului din domeniul public în domeniul privat a fost efectuată de către comisia județeană cu încălcarea dispozițiilor legale în materie, iar sancțiunea nu putea fi decât nulitatea absolută a titlului de proprietate emis în atare condiții, respectiv cu încălcarea prevederilor Legii nr. 213/1998 și ale art. 5 alin. (2) din Legea nr. 18/1991, art. 10 din Legea nr. 213/1998, art. 55 alin. (5) din Legea nr. 45/2009. Recurentul-intervenient a arătat și că stingerea dreptului de proprietate publică apare în mod firesc ca o simetrie a modului de naștere, care acționează ca un principiu în actele și faptele juridice, în legislația apărută după anul 1990, fiind prevăzute reglementări privind trecerea unor bunuri din domeniul public în domeniul privat. A precizat că astfel de reglementări sunt cuprinse și în art. 5 alin. (2) din Legea nr. 18/1991, care prevede că terenurile proprietate publică "nu pot fi introduse în circuitul civil decât dacă, potrivit legii, sunt dezafectate din domeniul public"; de asemenea, art. 10 din Legea nr. 213/1998, în forma în vigoare la data reconstituirii dreptului de proprietate, care, de principiu, statuează că dreptul de proprietate publică încetează dacă bunul a pierit ori a fost trecut în domeniul privat. Totodată, a menționat că modalitatea de trecere a bunurilor în domeniul privat este de natură administrativă, respectiv se realizează prin acte juridice de drept administrativ, care sunt hotărârile guvernului, hotărârile consiliilor județene sau locale, care reprezintă autoritățile administrative titulare, după caz. În acest sens, a arătat că, potrivit dispozițiilor art. 9 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, trecerea unui bun din domeniul public al statului în domeniul public al unei unității administrativ-teritoriale se face la cererea consiliului județean, respectiv a Consiliului General al Municipiului București sau a consiliului local, după caz, prin hotărâre a Guvernului. Prin urmare, a susținut că terenul ce face obiectul prezentei cauze se află în proprietatea publică a statului roman și în administrarea recurentei-reclamante, nu i-a fost schimbat regimul juridic, nu a fost pus la dispoziția comisiei de fond funciar, potrivit legii, și nu poate forma obiectul procedurii de reconstituire, neaflându-se în circuitul civil, având în vedere caracterul inalienabil, imprescriptibil și insesizabil al bunurilor din domeniul public al statului. Printr-o altă critică, recurentul-intervenient a susținut că hotărârea atacată este motivată în mod eronat pe jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, respectiv pe dispozițiile art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, având în vedere că acestea se aplică situațiilor juridice născute după data la care România a aderat la Convenție, iar, în raport cu prevederile art. 35 din Legea nr. 18/1991, regimul juridic al terenului ce face obiectul prezentei cauze a fost stabilit anterior aderării României la Convenție. De asemenea, a arătat că art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenție face referire la situațiile în care se preia un teren în proprietatea publică a statului pentru cauză de utilitate publică, ipoteză care nu este incidentă în speță. În plus, a mai învederat și că dispozițiile anterior menționate nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general, în acest sens legislația României fiind în concordanță cu convențiile și tratatele internaționale. În opinia recurentului-intervenient, nu se poate da curs solicitării de acordare a despăgubirilor, având în vedere că, așa cum a mai arătat, nu ne aflăm în situația preluării în domeniul public al statului, pentru utilitate publică, a unui teren aflat în circuitul civil, ci a unuia care, la data încheierii actelor atacate, se afla în domeniul public. II.3. Apărările formulate în cauză II.3.1. Întâmpinarea formulată de intimata-pârâtă D. În termen legal, intimata-pârâtă D. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei de interes a recurenților în promovarea recursurilor și, precizând că nu este vorba despre o veritabilă excepție de procedură, ci despre un mijloc de apărare, a solicitat respingerea recursurilor ca nefondate. II.3.2. Întâmpinarea formulată de intimații-pârâți A. și B. Intimații-pârâți A. și B., în termen legal, au formulat întâmpinare, prin care, în principal, au solicitat constatarea nulității recursului declarat de intervenientul principal Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, în temeiul art. 489 C. proc. civ., și respingerea, ca nefondat, a recursului formulat de recurenta-reclamantă Stațiunea de Cercetare - Dezvoltare pentru Creșterea Bovinelor Târgu Mureș și de recurenta-intervenientă accesorie Academia de Științe Agricole și Silvice "Gheorghe Ionescu-Sisești". În subsidiar, au solicitat respingerea ambelor recursuri ca nefondate, iar, față de motivele recurs expuse de către toți cei trei recurenți, au invocat puterea de lucru judecat a dezlegărilor date în dosarul nr. x/2019. În susținerea excepției nulității recursului declarat de către intervenientul principal, au arătat că memoriul de recurs depus de către acesta nu cuprinde niciun motiv de nelegalitate a decizie atacate, chiar dacă s-a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. II.3.3. Întâmpinarea formulată de reclamanta Stațiunea de Cercetare - Dezvoltare pentru Creșterea Bovinelor Târgu Mureș și de intervenienta accesorie Academia de Științe Agricole și Silvice "Gheorghe Ionescu-Sisești" Recurenta-reclamantă Stațiunea de Cercetare - Dezvoltare pentru Creșterea Bovinelor Târgu Mureș și intervenienta accesorie Academia de Științe Agricole și Silvice "Gheorghe Ionescu-Sisești" au depus întâmpinare cu privire la recursul declarat de intervenientul principal Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Maramureș, solicitând admiterea acestuia. II.3.

Răspunsurile la întâmpinări Recurenții au depus răspunsuri la întâmpinările formulate de intimații-pârâți, solicitând respingerea excepției nulității recursului declarat de intervenientul principal Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Maramureș, precum și a celorlalte apărări formulate de către părțile adverse. II.4. Procedura desfășurată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție După efectuarea procedurilor de comunicare reglementate de prevederile art. 490 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte, prin rezoluția din data de 21 mai 2025, a fixat termen de judecată la data de 14 octombrie 2025, când a reținut cauza în pronunțare asupra excepției nulității recursurilor. II.

Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție În condițiile art. 248 alin. (1) și art. 499 teza finală C. proc. civ., analizând cu prioritate excepția nulității recursurilor în raport cu dispozițiile art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) C. proc. civ., precum și cu cele ale art. 489 alin. (1) și (2) C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele: Prioritar, Înalta Curte reține că, prin cererile de recurs, atât recurenta-reclamantă Stațiunea de Cercetare - Dezvoltare pentru Creșterea Bovinelor Târgu Mureș și intervenienta accesorie Academia de Științe Agricole și Silvice "Gheorghe Ionescu-Sisești", cât și intervenientul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Maramureș au formulat, în esență, critici similare, prin care se susține, pe de o parte, inaplicabilitatea în cauză a Convenției Europene a Drepturilor Omului și a jurisprudenței instanței europene, iar, pe de altă parte, faptul că, raportat la regimul juridic al terenului în litigiu, acesta făcând parte din domeniul public al statului și având în consecință caracter inalienabil, imprescriptibil și insesizabil, nu putea forma obiectul procedurii de reconstituire în temeiul legilor fondului funciar, nu putea fi înstrăinat în favoarea unor terți, iar acești terți nu se pot prevala de principiul bunei-credințe. În ceea ce privește nulitatea actelor juridice subsecvente, s-a afirmat că, în contextul anulării titlului de proprietate emis în temeiul legilor fondului funciar, sunt pe deplin aplicabile principiile resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis și nemo plus iuris ad alium transferre potest quam ipso habet. Ca atare, cum, în speță, prin cele două cereri de recurs, au fost aduse critici cu privire la aceleași aspecte, Înalta Curte va proceda la o analiză comună a acestora, în raport cu excepția nulității, invocate în temeiul art. 489 alin. (1) și (2) C. proc. civ. Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, sau, după caz, mențiunea că acestea vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar alin. (3) al aceluiași articol sancționează cu nulitatea lipsa din cererea de recurs a motivelor de nelegalitate. Totodată, conform dispozițiilor art. 489 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazului în care se invocă motive de casare de ordine publică, care pot fi ridicate din oficiu de către instanță, chiar după împlinirea termenului de motivare a recursului. Aceeași sancțiune intervine și în cazul în care criticile formulate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., astfel cum rezultă din alin. (2) al art. 489 din același act normativ. A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea cazului de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanța care a pronunțat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat. Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat prin ambele recursuri, sancționează hotărârea care a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, încălcarea legii presupunând fie refuzul aplicării normei juridice, fie interpretarea greșită a legii. Refuzul aplicării legii constă în transgresarea directă a textului clar și precis, ce nu presupune o interpretare specială, iar interpretarea greșită a legii presupune că, prin hotărârea atacată, instanța a dat o interpretare neconformă sensului real al textului legal. Aplicarea greșită a legii presupune incongruența normei juridice în raport cu situația de fapt reținută de către instanțele devolutive, respectiv aplicarea unor alte norme de drept material decât cele incidente raportului juridic dedus judecății. Ca atare, pentru a se putea proceda la o analiză a legalității deciziei recurate din perspectiva normelor de drept aplicabile speței, recurenții trebuie să indice în mod concret atât norma de drept material pretins a fi nesocotită, aplicată sau interpretată greșit, cât și eroarea săvârșită de către instanța de apel sub acest aspect. Verificând cererile de recurs, Înalta Curte constată că, deși criticile formulate au fost subsumate de către recurenți motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., acestea reprezintă o reiterare a motivelor de apel formulate împotriva sentinței tribunalului, care și-au găsit deja o dezlegare jurisdicțională prin decizia pronunțată în apel, recurenții ignorând faptul că asupra acestora a existat deja o cenzură și o judecată din partea instanței de apel, care a arătat argumentele pentru care criticile respective nu pot fi primite. Astfel, curtea de apel, analizând criticile deduse judecății prin cererile de apel, a validat concluzia la care a ajuns prima instanță în sensul că ansamblul situației de fapt justifică aplicarea principiilor rezultate din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materia protecției dreptului de proprietate privată al pârâtei D., prin raportare la Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, cu referire particulară la principiul securității raporturilor juridice, necesitatea ocrotirii bunei-credințe și principiul proporționalității. Totodată, a arătat că, și dacă, în raport cu prevederile art. 1254 alin. (2) C. civ., desființarea actului juridic atrage în condițiile legii și desființarea actelor subsecvente încheiate în baza lui, conform principiul resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis, invocat în susținerea acțiunii, dreptul de proprietate publică beneficiind de o ocrotire legală particulară, bunurile supuse acestui regim fiind inalienabile, imprescriptibile și insesizabile, astfel cum s-a invocat prin cererea de chemare în judecată dedusă judecății, nu se poate face abstracție de faptul că prevederile art. 20 din Constituția României și ale art. 3 C. proc. civ. acordă prioritate reglementărilor internaționale în caz de neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, exceptând cazul în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile. A mai relevat instanța de apel și că, așa cum s-a subliniat în doctrină, caracterele specifice ale dreptului de proprietate publică nu justifică ideea apărării sau ocrotirii preferențiale a acestui drept în raport cu dreptul de proprietate privată, atât proprietatea privată, cât și cea publică fiind garantate și ocrotite prin lege, astfel cum rezultă din art. 44 și art. 136 din Constituție. Sub acest aspect, a evidențiat faptul că diferențele de regim juridic nu exprimă o poziție preferențială a dreptului de proprietate publică în raport cu dreptul de proprietate privată, ci, dimpotrivă, împrejurarea că dreptul de proprietate privată primează în raport cu dreptul de proprietate publică constituie unul dintre fundamentele democrației constituționale și ale statului de drept. În același sens, a arătat că nu se poate aprecia că, în raport cu situația concretă din dosar, nu s-ar putea face aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și a jurisprudenței relevante, neexistând niciun argument pertinent pentru a exclude aplicarea Convenției în cauză. Făcând aplicarea prevederilor convenționale anterior menționate, a reținut că intimata-pârâtă D., în calitate de moștenitoare a defuncților H. și C., avea, la data formulării cererii de chemare în judecată, un bun, în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, beneficiind, deci, de protecția oferită de aceasta. Totodată, a arătat că se pune problema în cauză a unei ingerințe în dreptul de proprietate al intimatei-pârâte, ingerință care, raportat la calea aleasă, nu poate fi considerată decât ca fiind legală. În aceste condiții, a analizat dacă ingerința este de natură să asigure un "just echilibru" între cerințele de interes general ale comunității și cerințele privind protecția drepturilor fundamentale ale persoanei, în raport cu principiile ce se desprind din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, apreciind că, raportat la situația concretă din dosar, prin aplicarea sancțiunii nulității contractului de vânzare-cumpărare încheiat între pârâții A. și B. și defuncții H. și C., aceștia din urmă (respectiv succesoarea lor) ar trebui să suporte o sarcină excesivă și disproporționată, incompatibilă cu art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În consecință, a concluzionat că tribunalul a constatat în mod corect că, punând în balanță cele două drepturi de proprietate, prin prisma art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, se impune a se da prevalență dreptului de proprietate al intimatei-pârâtei D.. De asemenea, a reținut că, în situația constatării nulității contractului de vânzare-cumpărare, împrejurarea că cumpărătorii s-ar putea întoarce împotriva vânzătorilor cu o acțiune în despăgubiri întemeiată pe prevederile art. III alin. (2 4 ) din Legea nr. 169/1997 nu este un argument suficient, de natură a conduce la o altă soluție, această soluție legislativă preluând practic regula generală aplicabilă în situația constatării nulității unui contract și privește exclusiv raporturile dintre părțile contractante, iar nu raporturile dintre stat și persoana prejudiciată. Prin urmare, curtea de apel a analizat atât dacă în cauză sunt incidente prevederile Convenției europene pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale – art. 1 din Primul protocol adițional la Convenție – precum și principiile ce se desprind din jurisprudența în materie a instanței europene, cât și aspectele susținute pe fondul cauzei prin prezentele recursuri, cu referire la regimul juridic al imobilului în litigiu și la consecințele pe care acesta îl are asupra actelor a căror nulitate se solicită a fi constatată, respectiv asupra dreptului de proprietate al părților. Or, deși recurenții au afirmat că hotărârea recurată este nelegală în raport cu motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și, ca atare, prin motivele de recurs trebuiau să indice, punctual, de ce sunt greșite considerentele instanței de apel care sprijină soluția adoptată, aceștia, fără să arate de ce este nelegală dezlegarea dată de instanță în faza procesuală a apelului, au repus în discuție aceleași aspecte, reiterând cele invocate prin cererile de apel și omițând faptul că obiectul recursului îl constituie decizia curții de apel. Prin urmare, susținerile recurenților cu referire la inaplicabilitatea în cauză a Convenției Europene a Drepturilor Omului și a jurisprudenței instanței europene, precum și cele vizând fondul cauzei nu reprezintă critici de nelegalitate îndreptate împotriva raționamentului instanței de apel și, ca atare, nu sunt apte de încadrare în motivele de casare strict reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Astfel, cum cele arătate prin cererile de recurs au fost susținute de recurenți și prin cererile de apel, făcând obiect de analiză al anterioarei instanțe de control judiciar, reluarea acestora în prezenta cale de atac este contrară dispozițiilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ., în conformitate cu care criticile părții nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor. Totodată, se cuvine a se menționa că susținerile recurenților cu referire la aspectele pretins a fi dovedite în cauză nu pot face obiectul analizei instanței de recurs, întrucât acesteia nu îi este permisă o reevaluare a probelor deja administrate și nici stabilirea unei alte situații de fapt față de cea reținută de către instanțele devolutive, aceste aspecte vizând temeinicia și nu legalitatea hotărârii recurate. Ca atare, o astfel de modalitate de redactare a cererilor de recurs, în care sunt reluate chestiunile puse în discuție în calea de atac anterioară și care au fost analizate de prima instanță de control judiciar, precum și aspecte vizând aprecierea probelor și stabilirea situației de fapt, nu se circumscrie exigențelor art. 488 C. proc. civ., care presupune ca, în calea de atac a recursului, să fie deduse judecății critici de nelegalitate împotriva dezlegărilor instanței de apel, și nici celor statuate prin art. 483 alin. (3) C. proc. civ., în conformitate cu care: "Recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile". Așa fiind, cum criticile formulate de recurenți nu pot fi încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. și cum, în speța de față, nu pot fi reținute motive de ordine publică, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) raportat la art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) din același cod, precum și la art. 489 alin. (1) și (2) C. proc. civ., va constata nulitatea recursurilor Având în vedere soluția ce urmează a fi dată, astfel cum a fost anterior arătată, în raport de prevederile art. 499 teza finală C. proc. civ., Înalta Curte reține că nu se mai impune analiza pe fond a motivelor de recurs și nici a celorlalte aspecte invocate în cauză. Totodată, constatând că părțile care au pierdut procesul sunt recurenții, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., îi va obliga pe aceștia, în solidar, la plata către intimata-pârâtă D. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 5.950 RON, dovedite prin factura și confirmarea electronică de plată aflate, în copii conforme cu originalul, la dosar.