Decizia nr. 817/2020 — ÎCCJ, Secția I civilă

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată inițial pe rolul Judecătoriei Sighetu Marmației, sub dosar nr. x/2016, la data de 13 ianuarie 2016, și precizată prin cererile formulate la data de 25 ianuarie 2015 și 17 mai 2015, reclamanții A. și B. au solicitat în contradictoriu cu pârâții Statul Român, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Cluj Napoca, Direcția Generală a Finanțelor Publice București și C., ca instanța, prin sentința ce o va pronunța să constate nulitatea absolută a Certificatului de vacanță succesorală nr. 138/22.07.2015, emis de Notarul Public D., cu sediul în București, Bulevardul x, sector 1; să constate că sunt succesorii defunctei E., cu ultimul domiciliu în județul Maramureș, decedată la data de 10.04.2010; să constate că masa succesorală rămasă după defunctă se compune din casa de locuit și terenul aferent în suprafață de 200 mp, situate în Oncești, înscrise în CF nou 50037 Oncești, ambele în valoare de 8050 RON- casa și 4600 RON teren, în valoare totală de 12.650 RON, teren în suprafață de 600 mp, situat în extravilanul localității Oncești, înscris în CF x Oncești în valoare de 540 RON, apartament situat în București, Bulevardul x nr. 126/128, înscris în CF x București, în valoare de 88.000 RON și suma de 11.400 RON, de la F., Sucursala Sighetu Marmației; să anuleze actele de licitație și procesul-verbal de adjudecare, încheiate de pârâtă.

Judecata în primă instanță. Prin sentința civilă nr. 1367 din 15 iunie 2016, pronunțată de Judecătoria Sighetu Marmației, a fost admisă excepția necompetenței materiale și a fost declinată competența de soluționare a acțiunii civile formulate de reclamanții A. și B. în favoarea Tribunalului Maramureș. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Maramureș la data de 29 iunie 2016, sub același număr de dosar. Prin sentința civilă nr. 1175 din 11 octombrie 2018, pronunțată de Tribunalul Maramureș, secția civilă, a fost respinsă în integralitate acțiunea formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâții Statul Român, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Cluj-Napoca, prin AJFP Maramureș, Direcția Generală a Finanțelor Publice București și C.; în baza dispozițiilor art. 187 alin. (1) lit. a) C. proc. civ. instanța a aplicat reclamanților amendă judiciară în valoare de câte 1.000 RON, pentru introducerea cu rea-credință a acțiunii.

Judecata în apel. Prin decizia civilă nr. 95 A din 08 mai 2019, Curtea de Apel Cluj, secția civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanții A. și B. împotriva sentinței civile nr. 1175 din 11.10.2018 a Tribunalului Maramureș, pronunțată în dosar nr. x/2016, pe care a menținut-o și a respins cererea intimatului C. de obligare a apelanților la plata cheltuielilor de judecată, ca nedovedită.

Judecata în recurs. Completul de filtru. Împotriva deciziei civile nr. 95 A din 08 mai 2019, pronunțată de Curtea de Apel Cuj, secția I civilă au declarat recurs reclamanții A. și B., cu a cărui soluționare a fost învestită Înalta Curte de Casație și Justiție în prezenta cauză. Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții-reclamanți au solicitat admiterea recursului, anularea hotărârii atacate și, rejudecând cauza, admiterea cererii de chemare în judecată, așa cum a fost formulată. În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenții au învederat că instanța a respins în totalitate probatoriul solicitat de aceștia, care se putea corobora cu începutul de dovadă scrisă constând în declarațiile martorilor prezenți la momentul semnării testamentului redactat și atestat la data de 01 februarie 2012 de Cabinet de Avocat G., prin care defuncta E. i-a instituit pe reclamanți legatari cu titlu particular asupra bunurilor nominalizate la petitul 3 al acțiunii introductive. Recurenții au mai arătat că instanța, cu încălcarea principiului contradictorialității, a respins cererea de amânare a apărătorului acestora formulată la ultimul termen de judecată, deși cererea era motivată și însoțită de documente justificative, fiind lipsiți de apărare și fiindu-le încălcat dreptul la apărare și dreptul la un proces echitabil. În continuare, recurenții au învederat că prin decizia nr. 2508/2007, Înalta Curte de Casație si Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală s-a pronunțat în sensul că nerespectarea principiului contradictorialitatii, principiu care asigură și dreptul la apărare, este sancționată cu nulitatea hotărârii, întrucât pentru asigurarea unui proces echitabil instanța este obligată să respecte și să aplice principiul contradictorialitații, cât și a dreptului la apărare, iar potrivit art. 129 alin. (1) C. proc. civ. judecătorul are îndatorirea să facă respectate și să respecte el însuși principiul contradictorialitatii și celelalte principii ale dreptului civil. Recurenții au criticat decizia atacată și sub aspectul că instanța de apel a înlăturat opinia separată a expertului criminalist, pe motiv că este subiectivă și a ținut cont numai de părerea expertului judiciar numit și de o hotărâre penală care nu avea legătură cu prezenta cauză. Au mai opinat că instanța trebuia să aibă în vedere lucrarea expertului parte, precum și experiența acestuia de peste 35 ani în domeniu. Conchizând, aceștia au mai învederat că dorința testatoarei a fost de a-i răsplăti pentru îndeplinirea obligației de întreținere față de aceasta, această dorință fiind exprimată prin redactarea a două testamente, dintre care unul olograf, și o declarație.

Apărările formulate în cauză. La 26 septembrie 2019, intimatul-pârât C. a depus întâmpinare la cererea de recurs, solicitând respingerea recursului, ca neîntemeiat. La 2 octombrie 2019, intimatul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj Napoca, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Maramureș, a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat și nefondat, și menținerea ca legală și temeinică a deciziei civile nr. 95/A/2019 din 08 mai 2019, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă.

Considerentele instanței de recurs. Prin raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, magistratul- asistent raportor a reținut că cererea de recurs îndeplinește condițiile de formă, stabilite de art. 486 alin. (1) din C. proc. civ. sub sancțiunea nulității de art. 486 alin. (3) din C. proc. civ., că, prin încheierea din data de 11 decembrie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în dosarul nr. x/2016, a fost admisă cererea de ajutor public judiciar formulată de recurenți și s-a dispus scutirea acestora de la plata taxei judiciare de timbru în cuantum de 3125,20 RON, aferentă soluționării prezentului recurs, că recursul este exercitat în termenul legal, prevăzut de dispozițiile art. 485 alin. (1) din C. proc. civ., iar hotărârea curții de apel este susceptibilă de recurs. În ceea ce privește admisibilitatea recursului din perspectiva posibilității încadrării aspectelor de nelegalitate invocate în prevederile art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., s-a reținut că această chestiune urmează să fie analizată de către completul de filtru. Prioritar, Înalta Curte apreciază că se impune a se reține că admisibilitatea unui recurs, în condițiile art. 493 alin. (5) din C. proc. civ., presupune analiza de către completul de filtru a îndeplinirii cumulative a condițiilor de fond și de formă a cererii de recurs, stabilite sub sancțiunea nulității de prevederile art. 486 alin. (3) din C. proc. civ., care reglementează conținutul cererii de recurs, de dispozițiile art. 489 din C. proc. civ., care se referă la încadrarea criticilor în motivele de casare, expres și limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., și de dispozițiile art. 485 din C. proc. civ., referitoare la termenul de exercitare a recursului, a legalității căii de atac exercitate și a îndeplinirii de către recurent a obligației legale de achitare a taxei judiciare de timbru. De asemenea, reține că în conformitate cu dispozițiile art. 499 C. proc. civ., în cazul în care recursul se respinge fără a fi cercetat în fond, hotărârea de recurs va cuprinde numai motivarea soluției fără a se evoca și analiza motivele de casare. La termenul din 01 aprilie 2020, completul de filtru, constatând că prin încheierea din data de 11 decembrie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în dosarul nr. x/2016, a fost admisă cererea de ajutor public judiciar formulată de recurenți și s-a dispus scutirea acestora de la plata taxei judiciare de timbru în cuantum de 3125,20 RON, aferentă soluționării prezentului recurs, că cererea de recurs îndeplinește condițiile de formă, stabilite sub sancțiunea nulității de prevederile art. 486 alin. (3) din C. proc. civ., că recursul a fost exercitat în termenul legal, reglementat de dispozițiile art. 485 alin. (1) din C. proc. civ., iar decizia curții de apel este susceptibilă de recurs, a rămas în pronunțare asupra admisibilității în principiu a recursului, din perspectiva încadrării criticilor în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, sau, după caz, mențiunea că acestea vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar alin. (3) al aceluiași articol sancționează cu nulitatea lipsa din cererea de recurs a motivelor de nelegalitate. Totodată, conform dispozițiilor art. 489 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazului în care se invocă motive de casare de ordine publică, care pot fi ridicate din oficiu de către instanță, chiar după împlinirea termenului de motivare a recursului. Aceeași sancțiune intervine și în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488, astfel cum rezultă din cele statuate de art. 489 alin. (2) C. proc. civ. Astfel, a motiva recursul presupune, pe de o parte, arătarea cazului de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanța care a pronunțat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat. În același timp, dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. vizează situația încălcării de către instanța de apel a normelor de drept material, ce poate consta în aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, extinderea normelor peste ipotezele la care se aplică ori restrângerea nejustificată a aplicării acestora, interpretarea greșită a normei corespunzătoare situației de fapt, încălcarea unor principii generale de drept. În cauza de față, se constată că prin decizia recurată, curtea de apel a reținut că înscrisurile exhibate de reclamanți, reprezentate de înscrisul olograf intitulat "testament" ce poartă data de 15.08.2009, înscrisul intitulat "testament" ce poartă viza nr. 5/03.02.2010 a avocatului G. de atestare a datei, identității părților și a conținutului și în din C. civ. de la scrisul intitulat "declarație" ce poartă viza nr. 6/03.02.2010 a aceluiași avocat de atestare a datei, identității părților și a conținutului, au fost expertizate, iar concluziile celor două rapoarte de expertiză criminalistică efectuate în cauză, respectiv raportul nr. x/2017 întocmit de Laboratorul Interjudețean de Expertize Criminalistice Cluj și raportul nr. x/2018, întocmit de Laboratorul de Expertize Criminalistice București, au fost în sensul că niciunul dintre înscrisuri nu a fost semnat de către defuncta E.. Ca atare, a constat că, în mod legal, prima instanță a stabilit că reclamanții nu au calitatea de succesori testamentari ai defunctei E., calitate care se poate proba doar în condițiile în care se dovedește că există un testament care îndeplinește condițiile impuse de lege pentru a fi valabil. Or, câtă vreme, în cauză s-a stabilit, în urma administrării probei cu expertiza criminalistică, faptul că niciunul dintre înscrisurile de care se prevalează reclamanții nu au fost semnate de defuncta E., actul juridic (testamentul) invocat de reclamanți este lovit de nulitate absolută, astfel că nu mai există posibilitatea dovedirii lui prin alte mijloace de probă. În acest context, instanța de apel a apreciat că este corectă soluția primei instanțe de a respinge probele testimoniale solicitate de reclamanți pentru dovedirea voinței reale a defunctei. În ceea ce privește concluziile expertului parte H., instanța de apel a apreciat că, în mod corect, acestea au fost înlăturate de prima instanță, având în vedere că opinia acestui expert desemnat de reclamanți este contrazisă de concluziile concordante ale celor două rapoarte de expertiză criminalistică efectuate în cauză, întocmite de către experți independenți. Privitor la respingerea cererii de amânare a cauzei la solicitarea apărătorului reclamanților, pentru motive medicale, la ultimul termen de judecată, instanța de apel a constatat că aceasă împrejurare nu atrage nelegalitatea hotărârii primei instanțe, câtă vreme, potrivit art. 222 C. proc. civ., amânarea în acest caz este facultativă și nu obligatorie pentru instanță, iar tribunalul a dat eficiență dispozițiilor art. 222 alin. (2) C. proc. civ., amânând pronunțarea pentru depunerea de concluzii scrise de către apărătorul ales, tocmai în vederea respectării dreptului la apărare al reclamanților. Înalta Curte constată că recurenții au indicat ca temei de drept al cererii de recurs dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., însă, în motivarea incidenței acestora nu au expus argumente apte a fi subsumate motivului de casare indicat și nici conținutul acestora nu permite încadrarea, de către instanță, în niciunul dintre celelalate motive de casare, reglementate de prevederile art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. Astfel, în esență, nemulțumirea recurenților-reclamanți B. și A. ce a declanșat exercitarea prezentei căi de atac a fost reprezentată de soluția curții de apel din perspectiva reținerii temeiniciei soluției pronunțate de tribunal, în primă instanță, și pe cale de consecință, menținea soluției în ceea ce privește lipsa calității acestora de succesori testamentari ai defunctei E.. În argumentarea "nemulțumirii", recurenții-reclamanți au redat, parțial, considerentele instanței de apel și situația de fapt care a condus instanțele de fond la pronunțarea soluțiilor, fără a critica în vreun fel raționamentul expus de instanța de apel. Astfel, deși solicită instanței de recurs să constate că, în raport de normele legale invocate, în mod greșit s-a constatat că nu au calitatea de succesori testamentari ai defunctei E., recurenții-reclamanți nu invocă nicio dispoziție legală a cărei aplicare și interpretare greșită ar fi condus instanța de apel la pronunțarea soluției contestate, ci doar se rezumă în a susține că "documentul poate fi început de dovadă scrisă și putea fi coroborat cu alte probe solicitate prin cererea inițială, dar respinse de către instanță în mod nemotivat" și că " instanța a respins în totalitate probatoriul criticat care se putea corobora cu începutul de dovadă scrisă constând în declarațiile martorilor prezenți la momentul semnării testamentului". Or, simpla redare a considerentelor instanțelor de fond, a expunerii situației de fapt sau a invocării unor norme legale, fără formularea unor critici concrete cu privire la soluția pronunțată de curtea de apel, nu poate echivala cu o motivare a căii de atac, în sensul dispozițiilor art. 489 alin. (1) din C. proc. civ. și care să permită exercitarea controlului de legalitate. În speță, reclamanții au pretins că au calitatea de succesori testamentari ai defunctei E., în temeiul unui testament olograf, astfel că, instanțele anterioare au reținut că aceștia aveau obligația de a proba existența și conținutul testamentului olograf invocat. În apel, pentru a reține că reclamanții nu au calitatea de succesori testamentari ai defunctei E., instanța devolutivă a concluzionat, în urma administrării de probatorii și a analizei acestora, că înscrisurile exhibate de reclamanți în probarea calității de moștenitori testamentari nu au fost semnate de către defunctă, astfel că testamentul olograf exhibat de recurenți este lovit de nulitate absolută, fiind întocmit fără respectarea cerințelor de formă imperativ prevăzute de art. 859 din C. civ. de la 1864. De asemenea s-a reținut, argumentat, că deoarece, testamentul olograf îmbracă forma scrisă, dovada acestuia se face cu înscrisul constatator al testamentului, așadar cu înscrisul sub semnătură privată care trebuie să întrunească, cumulativ, cerințele de solemnitate prevăzute imperativ de art. 859 din C. civ. de la 1864 și numai în acest context s-a apreciat că soluția primei instanțe de respingere a celorlalte probe solicitate de reclamanți în dovedirea testamentului și implicit a calității lor de succesori testamentari a fost legală. Înalta Curte constată astfel că, deși au fost indicate ca temei juridic al cererii de recurs dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pe de o parte, situațiile reglementate de acest text legale nu se regăsesc în criticile formulate, care nu aduc în discuție o ipoteză de aplicare greșită în cauză sau de încălcare a art. 859 din C. civ. de la 1864 sau o reținere eronată a sancțiunii nulității absolute a testamentului invocat, iar pe de altă parte, pretinsele critici de nelegalitate nu se raportează la considerentele deciziei atacate, sens în care calea extraordinară de atac este lovită de nulitate. Pe de altă parte, Înalta Curte constată că aspectele dezvoltate de recurenții-reclamanți în cuprinsul cererii de recurs referitoare la respingerea cererii de probatorii precum și susținerile conform cărora, în mod greșit, instanța a înlăturat opinia separată a expertului criminalist desemnat de reclamanți, H. nr. 181 din 06.02.2018 pe motiv că aceasta este subiectivă și a ținut cont numai de lucrările experților independenți numiți din cadrul Laboratoarelor de expertize criminalistice și de o hotărâre penală ce nu are legătură cu cauza, vizează aprecierea probelor și situația de fapt a speței, nereprezentând veritabile critici de nelegalitate a hotărârii instanței de apel, astfel încât nu pot face obiectul analizei în calea de atac a recursului, care, potrivit art. 486 alin. (3) C. proc. civ., urmărește să supună instanței examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Așa fiind, Înalta Curte nu poate proceda la o reapreciere a probelor cu privire la calitatea reclamanților de succesori testamentari, în contextul în care această chestiune ar presupune o reanalizare a situației de fapt, incompatibilă cu structura recursului. În ceea ce privește pretinsa încălcare a principiului contradictorialiătții și a egalității de arme, ca o componentă a dreptului la un proces echitabil, garantat de Convenția Europeană a Drepturilor Omului prin art. 6, instanța de recurs constată că simpla redare, chiar în mod amplu, în cuprinsul memoriului de recurs a unor aspecte teroretice și jurisprudențiale, cu privire la aceste chestiuni, nu pot suplini lipsa oricăror argumente apte să susțină, raportat la circumstanțele concrete ale cauzei și la argumentele care au justificat respingerea acestei critici în apel, un eventual motiv de casare, expres și limitativ prevăzut de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. Privitor la susținerea potrivit căreia recurenților- reclamanți le-a fost încălcat dreptul la apărare și la un proces echitabil, din perspectiva în care prima instanță a respins cererea de amânare formulată în cauză, deși aceasta era întemeiată pe împrejurarea că avocatul se afla internat în cadrul unei unități spitalicești din județul Cluj, dezbaterile asupra fondului derulându-se în lipsa reprezentantului acestora, Înalta Curte constată că această împrejurare a fost deja analizată de curtea de apel, în sensul în care a constatat că nu reprezintă o cauză de nelegalitate a hotărârii primei instanțe, câtă vreme tribunalul a dat eficiență dispozițiilor art. 222 alin. (2) C. proc. civ. Recurenții-reclamanți nu au formulat, însă, critici cu privire la modul în care instanța de apel a soluționat această critică și, de altfel, nici nu justifică, în recurs, o vătămare procesuală care să nu fi putut fi remediată în calea de atac devolutivă a apelului, cu atât mai mult cu cât, în situația soluționării fondului de către prima instanță, chiar în ipoteza nulității sentinței apelate, potrivit art. 480 din C. proc. civ., regula este aceea a reținerii cauzei spre rejudecare de către instanța de apel. Or, instanța de recurs este chemată a verifica legalitatea hotârârii curții de apel, iar nu a celei pronunțate, în primă instanță, de tribunal, așa cum se pretinde prin prezentul demers. Astfel, recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, prin care se supune cenzurii judiciare a instanței competente controlul conformității hotărârii atacate cu regulile de drept incidente cazului concret dedus judecații, iar când criticile formulate nu se subsumează cazurilor expres și limitativ prevăzute de art. 488 pct. 1-8 C. proc. civ., intervine sancțiunea nulității recursului. În ceea ce privește cererea pârâtului C. de obligarea a recurenților- reclamanți la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1500 RON, reprezentate de onorariul avocațial achitat, conform înscrisurilor depusela dosarul cauzei, Înalta Curte constată următoarele: Potrivit art. 451 alin. (2) C. proc. civ. instanța poate, chiar și din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul, atunci când acesta este vădit disproporționat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfășurată de avocat, ținând seama și de circumstanțele cauzei. În ceea ce privește cauza de față, instanța constată că aceasta nu se caracterizează printr-o complexitate deosebită, ci dimpotrivă, iar activitatea apărătorului pârâtului s-a rezumat la redactarea întâmpinării, recursul fiind soluționat în complet de filtru, în camera de consiliu, fără citarea părților. Prin urmare, constatând că aceste cheltuieli sunt vădit disproporționate în raport de complexitatea cauzei și cu activitatea desfașurată, în mod efectiv, de avocat, Înalta Curte va obliga pe recurenții- reclamanți B. și A. la plata către intimatul -pârât C. a sumei de 750 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, reduse conform art. 451 alin. (2) din C. proc. civ. Totodată, Înalta Curte, în raport de prevederile art. 19 alin. (1) din O.U.G. nr. 51/2008 privind ajutor public judiciar în materie civilă, potrivit căruia "Dacă partea care a beneficiat de ajutor public judiciar cade în pretenții, cheltuielile procesuale avansate de către stat rămân în sarcina acestuia.", constată că, urmare a admiterii cererii de acordare a facilităților de la plata taxei judiciare de timbru sub forma scutiri de la plata acesteia prin încheierea din data de 11 decembrie 2019, taxa judiciară de timbru datorată de către B. și A. în vederea soluționării recursului pendinte rămâne în sarcina statului. Pentru aceste considerente, Înalta Curte va anula recursul declarat de reclamanții B. și A. împotriva deciziei civile nr. 95/A/2019 din data de 8 mai 2019, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă. PENTRU ACESTE MOTIVE,