- Instanța
- Înalta Curte de Casație și Justiție (România) · Secția I civilă
- Data
- 3 februarie 2026
Decizia nr. 125/2026 — ÎCCJ, Secția I civilă
Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei
Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată la data de 09.09.2020 pe rolul Tribunalului Iași sub nr. x/2020, reclamanții A. și B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, obligarea acestuia la plata sumei de 535.000 EUR reprezentând daune materiale (400.000 EUR valoare imobil și 135.000 EUR lipsa de folosință) și a sumei de 150.000 EUR, reprezentând daune morale, în conformitate cu dispozițiile art. 52 alin. (3) din Constituția României și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la CEDO.
Primul ciclu procesual Prin sentința civilă nr. 635/23.03.2022, Tribunalul Iași a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanți în contradictoriu cu Statul Român. Prin decizia nr. 434/05.10.2022, Curtea de Apel Iași a admis apelul formulat de reclamanți, a anulat sentința nr. 635/23.03.2022 a Tribunalului Iași, a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune și a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului Iași. Prin decizia nr. 1380/27.09.2023, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins, ca nefondat, recursul formulat de intimatul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva deciziei nr. 434/05.10.2022 a Curții de Apel Iași.
Hotărârea primei instanțe, în al doilea ciclu procesual În rejudecare, prin sentința civilă nr. 1552/2024.05.08.2024, Tribunalul Iași, secția I civilă a admis excepția inadmisibilității, invocată de pârât prin întâmpinare și a respins ca fiind inadmisibilă acțiunea civilă formulată de reclamanții A. și B..
Hotărârea instanței de apel, în al doilea ciclu procesual Prin decizia nr. 55 din 12 februarie 2025, Curtea de Apel Iași – secția civilă a respins, ca neîntemeiat, apelul formulat de apelanții A. și B. împotriva sentinței civile nr. 1552/2024/05.08.2024 a Tribunalului Iași, secția I civilă, sentință pe care o păstrează.
Calea de atac declarată Împotriva deciziei nr. 55 din 12 februarie 2025 a Curții de Apel Iași – secția civilă au formulat recurs reclamanții A. și B.. Au susținut că motivele de recurs se încadrează în dispozițiile art. 488 C. proc. civ., arătând că instanța: încalcă principii fundamentale dintre cele consacrate de Constituție sau de o lege organică (de exemplu, accesul liber la justiție, dreptul la apărare, publicitatea dezbaterilor, exercitarea căilor de atac etc); refuză să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă (denegare de dreptate); încalcă dreptul la un proces echitabil (exigență a art. 6 alin. (1) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, consacrată și prin art. 21 alin. (3) din Constituția României, prin art. 10 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată și prin art. 6 C. proc. civ.). Prin exces de putere se încalcă ordinea constituțională și interesul public, instanța judecătorească exercitând funcțiile puterii judecătorești peste limitele statornicite prin Constituție. Susțin că și-au întemeiat acțiunea pe texte de lege din actele normative prioritare, anume pe dispozițiile art. 52 alin. (3) din Constituția României și pe dispozițiile din CEDO, întrucât nu se putea urma o procedură specială, în sensul atragerii răspunderii disciplinare a magistratului. Consideră că prin motivarea dată de prima instanță, menținută în apel, s-au încălcat toate dispozițiile legale invocate de reclamanți, instanța nepreocupându-se de reglementările invocate. Instanța în mod nelegal a ignorat art. 5 din C. proc. civ. Este evident faptul că apelanții nu au nicio culpă, că au suferit un prejudiciu enorm, pierzându-și casa, care reprezintă căminul lor, fiind la o vârstă la care nu pot să-și mai edifice un alt imobil; este evident că magistratul care a pronunțat are o culpă (neglijență, eroare, rea credință etc), pronunțând o soluție greșită, constatată de cea mai înaltă instanță, astfel că nu se poate vorbi despre lipsa unui temei legal de a răspunde statul pentru această "eroare". Instanța, interpretând eronat dispozițiile legale, a ignorat textele de lege invocate de reclamanți, oprindu-se doar asupra temeiului de drept invocat de intimat. Arată că, chiar dacă nu s-a urmat procedura sancționării judecătorului care a săvârșit acea eroare judiciară, este fără putință de tăgadă faptul că acesta a pronunțat o soluție nelegală, ducând la o eroare judiciară, astfel că este aplicabil textul de lege prevăzut în art. 52 alin. (3) din Constituție, precum și art. 96 alin. (4) din Legea 303/2004. Susțin că nu este legal și nici echitabil ca apelanții care au suferit o pagubă imensă, printr-o eroare judiciară, să nu poată să-și repare prejudiciul, considerând că nu există reglementare juridică. Consideră că instanța avea instrumentele legale să cerceteze pe fond cauza, să respingă excepția invocată și să procedeze la stabilirea corectă a situației de fapt, reparând prejudiciul suportat de reclamanți. Solicită admiterea recursului, desființarea celor două soluții și trimiterea cauzei spre rejudecare pe fond.
Apărări formulate Intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice – Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, arătând că nicio critică nu se încadrează în dispozițiile art. 488 C. proc. civ. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând recursul în raport cu excepția nulității pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., invocată din oficiu, a cărei analiză este prioritară, față de prevederile art. 248 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: Cadrul factual, astfel cum a fost stabilit de instanțele fondului, relevă faptul că prin acțiunea civilă dedusă judecății reclamanții au chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministrul Finanțelor, solicitând ca acesta să răspundă pentru prejudiciul cauzat prin pretinsele erori judiciare săvârșite de magistratul care a pronunțat sentința civilă nr. 1875/18.02.2004 în dosarul nr. x/2003, ceea ce au apreciat reclamanții că se subsumează dispozițiilor art. 1357 din C. civ., art. 52 alin. (3) din Constituția Românei și art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO. În rejudecare, în al doilea ciclu procesual Tribunalul Iași a respins acțiunea, ca inadmisibilă, iar Curtea de Apel Iași a menținut soluția pronunțată de prima instanță, respingând, ca nefondat, apelul declarat de reclamanți. În motivare, instanțele au reținut, în esență, că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 96 din Legea nr. 303/2004 pentru antrenarea răspunderii patrimoniale a statului pentru prejudicii cauzate prin erori judiciare, prejudicii pe care reclamanții le-au invocat prin raportare la hotărârea anterior evidențiată, întrucât aceștia nu au dovedit pronunțarea unei hotărâri prealabile de stabilire a răspunderii (fie penală, fie disciplinară) a magistratului care a pronunțat sentința civilă nr. 1875/18.02.2004 în dosarul nr. x/2003, pentru o faptă săvârșită în cursul judecății procesului și care să fi determinat o eroare judiciară. Prin cererea de recurs recurenții-reclamanți nu formulează însă critici concrete care să vizeze considerentele instanței de apel care au determinat soluția de respingere a cererii de despăgubiri, argumente care, așa cum anterior s-a evidențiat, au avut în vedere neîndeplinirea uneia dintre condițiile cumulative prevăzute de art. 96 din Legea nr. 303/2004, respectiv lipsa unei hotărâri judecătorești definitive care să stabilească răspunderea disciplinară sau penală a magistraților. Prin cererea de recurs, referitor la hotărârea atacată, recurenții-reclamanți au înțeles să enumere mai multe principii, fără a argumenta, în concret, de ce era admisibilă acțiunea; au invocat că instanțele aveau instrumentele legale pentru a cerceta cauza pe fond, fără însă a le evidenția și au prezentat doar considerații generale, fără referire la decizia recurată. Astfel, se constată că susținerile recurenților-reclamanți nu reprezintă critici de nelegalitate care să vizeze decizia recurată prin prisma considerentelor concrete reținute de instanța de apel, care, astfel cum anterior s-a arătat, a avut în vedere neîndeplinirea uneia dintre condițiile cumulative prevăzute de art. 96 din Legea nr. 303/2004 (temeiul substanțial al cererii de chemare în judecată), respectiv lipsa unei hotărâri judecătorești definitive care să stabilească răspunderea disciplinară sau penală a magistraților, de natură să determine o eroare judiciară. De asemenea, Înalta Curte reține că argumentele recurenților nu reprezintă critici de nelegalitate propriu-zise și nu pot face obiect concret de analiză pentru instanța de recurs, întrucât, în realitate, aceștia au reluat ad litteram criticile expuse în cadrul motivelor de apel, care au primit deja dezlegare jurisdicțională din partea instanței de apel. Astfel, se observă, de plano, că întreaga motivare din memoriul de recurs reprezintă simple reiterări ale criticilor expuse în cadrul motivelor de apel, care au fost, deja, analizate și dezlegate de instanța devolutivă de control judiciar. Prin urmare, în raport cu scopul recursului, instituit de art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit căruia în această etapă procesuală se verifică, în condițiile legii, conformitatea hotărârii recurate cu regulile de drept aplicabile, se constată că, fără să combată în vreun fel argumentele instanței de apel, astfel cum au fost menționate în decizia atacată și fără a formula critici susceptibile de cenzură în recurs, recurenții au nesocotit existența judecății anterioare și natura căii extraordinare de atac a recursului. Or, potrivit art. 489 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, iar, potrivit alin. (2) al aceluiași articol, aceeași sancțiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 din același cod. Din cuprinsul textelor legale anterior citate rezultă că nu este suficient ca recursul să fie depus și motivat în termenul prevăzut de lege, ci este necesar și ca susținerile formulate să se circumscrie motivelor de nelegalitate expres și limitativ reglementate. În consecință, în măsura în care recursul nu este motivat ori atunci când aspectele învederate în cererea de recurs nu pot fi încadrate în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., calea de atac va fi lovită de nulitate. Condiția legală a dezvoltării motivelor de recurs implică determinarea greșelilor anume imputate instanței și încadrarea lor în motivele de nelegalitate limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ. În calea extraordinară de atac a recursului, ceea ce constituie obiect al judecății este exclusiv legalitatea hotărârii pronunțate în apel, prin prisma respectării regulilor de drept, iar în lipsa dezvoltării unor argumente care să situeze criticile formulate în sfera temeiurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., exercitarea efectivă a controlului de legalitate de către instanța de recurs nu este posibilă. În alți termeni, întinderea controlului judiciar al instanței de recurs este condiționată de cuprinsul criticilor formulate prin cererea de recurs și de limitele conferite de dispozițiile legale, astfel încât nemulțumirea părții cu privire la soluția pronunțată nu poate constitui obiectul analizei instanței de recurs. Prin urmare, se constată că recurenții nu au indicat, în mod efectiv, în ce constau greșelile de judecată în aplicarea regulilor de drept incidente, din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., și nici nu au fost identificate motive de casare de ordine publică, astfel încât nu este posibilă verificarea legalității deciziei recurate, motiv pentru care se impune a fi aplicată sancțiunea nulității recursului, în conformitate cu prevederile art. 489 alin. (2) din același cod. Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va constata ca fiind nul recursul declarat în cauză.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE Constată nul recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei nr. 55 din 12 februarie 2025 a Curții de Apel Iași – secția civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor – Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași. Definitivă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 3 februarie 2026.