ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1380/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 9 septembrie 2020 pe rolul Tribunalului Iași, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor au solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 535.000 euro, reprezentând daune materiale (400.000 euro valoare imobil + 135.000 euro lipsa de folosința) și a sumei de 150.000 euro, reprezentând daune morale in conformitate cu dispozițiile art. 52 alin. (3) din Constituția României și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la CEDO.

Hotărârea pronunțată de prima instanță: Prin sentința civilă nr. 635 din 23 martie 2022, Tribunalul Iași a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor.

Hotărârea pronunțată de instanța apel: Prin decizia civilă nr. 434 din 5 octombrie 2022 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția civilă, a fost admis apelul formulat de A. și B. împotriva sentinței civile nr. 635 din 23 martie 2022 pronunțată de Tribunalul Iași, care a fost anulată. A fost respinsă excepția prescripției dreptului material la acțiune. A fost trimisă cauza Tribunalului Iași spre rejudecare.

Calea de atac formulată în cauză: Împotriva deciziei civile nr. 434 din 5 octombrie 2022 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția civilă, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor a declarat recurs, invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților, așa cum dispun prevederile art. 9 alin. (2) C. proc. civ. De asemenea, potrivit art. 22 alin. (6) C. proc. civ., judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii. Această normă are menirea de a sublinia preeminența principiului disponibilității față de cel al rolului activ al instanței de judecată. Întrucât intimații-reclamanți nu au înțeles să își fundamenteze în drept acțiunea pe prevederile art. 96 din Legea nr. 303/2004, ci pe răspunderea de drept comun prevăzută de C. civ., instanța de apel în mod greșit a apreciat că termenul de prescripție în cauză începe să curgă de la momentul rămânerii definitive a hotărârii de stabilire a răspunderii penale sau de constatare a răspunderii disciplinare a judecătorului sau procurorului, moment în care, în mod obiectiv, este stabilită atât existența faptei prejudiciabile, cât și vinovăția autorului acesteia. Prin urmare, în mod nefondat Curtea de Apel Iași a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, reținând că nu s-a depus o hotărâre de stabilire a răspunderii judecătorului. Acțiunea ce formează obiectul dosarului are caracterul unei acțiuni în pretenții patrimoniale și este supusă dispozițiilor privitoare la prescripția extinctivă, în sensul că este o acțiune prescriptibilă care trebuie formulată în termenul de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune. Conform prevederilor art. 2528 alin. (1) din noul C. civ. "Prescripția dreptului la acțiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea." În cauză, termenul de prescripție de 3 ani a început să curgă la data de 11.01.2012, dată la care prin decizia civilă nr. 13/11.01.2012 Tribunalul Iași a admis apelul formulat de A. și B. împotriva sentinței civile nr. 1875/18.02.2004 a Judecătoriei lași, sentință care a fost anulată. Concluzionând, recurentul-pârât solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel pentru a pronunța o hotărâre de respingere a apelului formulat de reclamanții A. și B. și de menținere a sentinței civile nr. 635 din 23 martie 2022 pronunțată de Tribunalul Iași, ca fiind legală și temeinică.

Apărările formulate în cauză: Intimații-reclamanți A. și B. au depus întâmpinare, comunicată, invocând nulitatea recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ. În subsidiar, au solicitat respingerea recursului ca nefondat. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție: Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse: Prioritar, în ceea ce privește excepția nulității recursului invocată de intimații-reclamanți A. și B., se constatată că în cuprinsul cererii de recurs sunt dezvoltate critici de natură a fi analizate din perspectiva dispozițiilor art. 488 C. proc. civ., astfel încât excepția nulității urmează a fi respinsă. Prin intermediul primului motiv de recurs, recurentul-pârât a susținut nelegalitatea deciziei atacate prin prisma faptului că instanța de apel a încălcat principiul disponibilității reglementat prin art. 9 alin. (2) C. proc. civ., precum și prevederile art. 22 alin. (6) C. proc. civ., deoarece a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, reținând că termenul de prescripție începe să curgă de la momentul rămânerii definitive a hotărârii de stabilire a răspunderii penale sau de constatare a răspunderii disciplinare a judecătorului sau procurorului. Fără a ține seama de faptul că obiectul cererii reclamanților, astfel cum a fost expres indicat în cuprinsul cererii de chemare în judecată, îl constituie răspunderea civilă delictuală întemeiată pe dispozițiile art. 52 alin. (3) din Constituție, art. 1 din Protocolul 1 CEDO și art. 1357 C. civ., instanța de apel a analizat cauza din perspectiva prevederilor art. 96 din Legea nr. 303/2004. Cum aspectele semnalate de recurent vizează nereguli de ordin procedural, cu referire la depășirea limitelor efectului devolutiv al apelului și încălcarea principiului disponibilității, acestea vor fi examinate din perspectiva motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a cărui incidență nu se verifică în cauză. Neregularitatea invocată de recurentul-pârât vizează încălcarea principiului disponibilității care guvernează procesul civil conform art. 9 alin. (2) C. proc. civ., ce prevede că părțile stabilesc, prin cererile și apărările lor, obiectul și limitele procesului. De asemenea, potrivit art. 22 alin. (6) din același Cod, judecătorul este obligat să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără a depăși însă limitele învestirii, cu excepția cazului în care legea dispune altfel. Prin urmare, instanța este ținută să respecte cadrul procesual fixat de părți, dar, în limitele acestui cadru, trebuie să soluționeze pricina în întregul ei. Pentru etapa apelului, dispozițiile art. 477 alin. (1) C. proc. civ. menționează că instanța de apel procedează la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant. Totodată, conform art. 478 alin. (2) și alin. (3) C. proc. civ., părțile nu se pot folosi înaintea instanței de apel de alte motive, mijloace de apărare și dovezi decât cele invocate în primă instanță sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare, în calea de atac neputându-se schimba, printre altele, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nu pot fi formulate pretenții noi. Ipotezele semnalate nu se regăsesc în speță, prin raționamentul aplicat instanța de apel calificând corect apărările dezvoltate în cuprinsul cererii de apel de către reclamanții A. și B., ca fiind aspecte care vizau excepția prescripției dreptului material la acțiune în cauza având ca obiect răspunderea Statului pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare. Examinarea acestui motiv de nelegalitate presupune, cu titlu prealabil, verificarea limitelor învestirii primei instanțe sub aspectul obiectului și cauzei demersului judiciar promovat în cauză. Obiectul cererii de chemare în judecată formulate de reclamanții A. și B. vizează obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 535.000 euro reprezentând daune materiale și a sumei de 150.000 euro daune morale, temeiul de drept invocat fiind dispozițiile art. 52 alin. (3) din Constituția României, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la CEDO și art. 1357 C. civ. Esențiale sunt motivele acțiunii - cele ce dau în concret cauza juridică a acesteia, indiferent de temeiul juridic indicat de parte, care poate fi eronat (dar susceptibil de încadrare și calificare corectă de către instanță, conform art. 22 alin. (4) C. proc. civ.), care relevă fără putință de tăgadă că ceea ce s-a pretins în cadrul demersului judiciar a fost angajarea răspunderii Statului, în calitatea sa de garant al bunei funcționări a serviciului public al justiției. Din motivarea acțiunii și din susținerile apărătoarei reclamanților consemnate în fața Tribunalului Iași în cuprinsul încheierii din 16 septembrie 2021, rezultă că reclamanții au afirmat că au fost prejudiciați printr-o eroare judiciară săvârșită de către un magistrat, menționându-se același temei de drept - art. 52 alin. (3) din Constituția României, potrivit căruia "Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condițiile legii și nu înlătură răspunderea magistraților care și-au exercitat funcția cu rea-credință sau gravă neglijență", text constituțional care consacră, la nivel de principiu, regula potrivit căreia Statul răspunde patrimonial pentru eventuale erori judiciare cu caracter prejudiciabil. În apărare, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a invocat faptul că procedura reparării pagubei materiale sau a daunelor morale ce revine Statului intervine în cazurile special prevăzute de art. 52 alin. (3) din Constituție, art. 96 din Legea nr. 303/2004 (în forma în vigoare anterioară modificării aduse prin Legea nr. 242/2018), art. 538 și art. 539 din C. proc. pen. Prin sentința civilă nr. 635 din 23 martie 2022, Tribunalul Iași a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins cererea de chemare în judecată, reținând că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 96 alin. (8) din Legea nr. 303/2004 ce prevăd un termen special în care poate fi formulată acțiunea în răspundere îndreptată împotriva Statului - 1 an de la data producerii sau cunoașterii prejudiciului, termen ce curge, în aprecierea instanței de fond, dela data de 11 ianuarie 2012 când a fost pronunțată de către Tribunalul Iași decizia prin care a admis apelul și a anulat sentința Judecătoriei Iași. Curtea de apel, ca primă instanță de control judiciar, în raport de criticile formulate și analizând cauza în fapt și în drept, potrivit art. 476 alin. (1) C. proc. civ., a verificat, în limitele învestirii sale, aplicarea normelor legale de către instanța de fond, în raport de care a constatat că "în mod eronat, judecătorul fondului s-a pronunțat asupra excepției prescripției fără a soluționa în prealabil excepția inadmisibilității, invocată de pârât, precum și faptul că în soluționarea excepției prescripției, a avut în vedere un alt moment de început decât cel al rămânerii definitive a hotărârii de stabilire a răspunderii penale sau de constatare a răspunderii disciplinare a judecătorului." Acestea au fost considerentele pentru care Curtea de Apel Iași a admis apelul declarat de recurenți, a anulat sentința apelată, a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune și a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului Iași. Contrar susținerilor recurentului-pârât, nu se poate reține o încălcare a art. 9 alin. (2) C. proc. civ., instanța de apel examinând cauza din perspectiva aspectelor reclamate de recurenți, atât prin cererea de chemare în judecată, cât și prin cererea de apel, iar procedeul uzitat nu are semnificația unei încălcări a principiului disponibilității ori a limitelor efectului devolutiv al apelului, întrucât instanța este chemată să ia toate măsurile necesare în vederea stabilirii adevărului judiciar și a pronunțării unei hotărâri legale și temeinice, prin aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente la situația de fapt reținută în cauză, conform art. 22 alin. (2) C. proc. civ. Așadar, indiferent de opinia părților asupra modului în care trebuie aplicată și interpretată legea la o anumită situație de fapt, intră în atribuțiile judecătorului stabilirea unui raționament corect, nepunându-se problema depășirii de către instanța de apel a limitelor învestirii sale ori a elementelor pe care instanța de fond le-a avut în vedere la pronunțarea soluției atacate, drept pentru care nu poate fi reținut cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Nefondată este și critica circumscrisă art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care recurentul a susținut greșita aplicare și interpretare a normelor de drept material cu referire la greșita soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune, recurentul arătând că termenul de prescripție de 3 ani a început să curgă de la data de 11 ianuarie 2012, dată la care prin decizia civilă nr. 13 Tribunalul Iași a admis apelul formulat de reclamanții A. și B. împotriva sentinței nr. 1875 din 18 februarie 2004 a Judecătoriei Iași, pe care a anulat-o. În primul rând, recurentul-pârât este în eroare în ceea ce privește cele reținute de insanțele de fond referitor la durata termenului de prescripție - atât prima instanță, cât și instanța de apel au arătat că termenul de prescripție al dreptului la acțiune pentru repararea prejudiciului produs prin eroare judiciară este de 1 an, termen ce curge de la data la care cel prejudiciat a cunoscut sau trebuia să cunoască atât prejudiciul, cât și pe cel care răspunde de producerea lui. În al doilea rând, considerentul pentru care Curtea de Apel Iași a admis apelul și a anulat sentința pronunțată de Tribunalul Iași este cel anterior redat - faptul că prima instanță nu a analizat în prealabil excepția inadmisibilității și faptul că în soluționarea excepției prescripției a avut în vedere un alt moment de început decât cel al rămânerii definitive a hotărârii de stabilire a răspunderii penale sau de constatare a răspunderii disciplinare a judecătorului. Nu în ultimul rând, se observă că, prin modaliatea de formulare a cererii de recurs, recurentul-pârât nu a adus critici concrete cu privire la momentul de început al curgerii termenului de prescripție, mărginându-se a arăta, printr-o singură frază, că "termenul de prescripție de 3 ani a început să curgă la data de 11.01.2012, dată la care prin decizia civilă nr. 13/11.01.2012 Tribunalul Iași a admis apelul formulat de A. și B.." Înalta Curte constată că, având în vedere obiectul acțiunii, ce vizează antrenarea răspunderii Statului pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare, în mod corect instanța de apel a reținut ca moment de început al curgerii termenului de prescripție momentul comiterii pretinsei erori - cel al rămânerii definitive a hotărârii de stabilire a răspunderii penale ori momentul constatării răspunderii disciplinare a judecătorului. În condițiile în care nu s-a stabilit în prealabil răspunderea penală sau disciplinară a judecătorului în cauză, nu există elemente pe baza cărora să se poată stabili existența vreunei erori judiciare. Pentru considerentele expuse, constatând că prin modalitatea de redactare a cererii de recurs și de formulare a criticilor, recurentul nu a reușit să demonstreze nelegalitatea hotărârii instanței din apel, reținând că aspectele de nelegalitate deduse judecății pe calea prezentului recurs sunt lipsite de temei, nefiind îndeplinite dispozițiile art. 488 C. proc. civ. pentru casarea hotărârii, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursul ca nefondat.