Decizia nr. 116/2026 — ÎCCJ, Secția I civilă

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmbovița, sub nr. x/2023, la data de 20.09.2023, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român – prin Ministerul Finanțelor Publice, chemat în garanție fiind Penitenciarul Ploiești - prin Administrația Națională a Penitenciarelor, a solicitat: obligarea pârâtului la plata sumei de 1.000.000 euro (echivalent în RON la data plății) reprezentând daune morale și suma de 37.910 RON reprezentând daune materiale și anume salarii neîncasate pentru perioada mai 2020- septembrie 2021, ambele sume reprezentând prejudiciu ca urmare a privării nelegale de libertate survenite în baza deciziei penale nr. 337/11.05.2020 a Curții de Apel Ploiești, secția Penală, în dosarul nr. x/2014, între 11.05.2020 și 09.09.2021, în temeiul art. 539 C. proc. pen. obligarea pârâtului la plata dobânzii legale aferente sumei solicitate, de la data formulării cererii de chemare în judecată și până la data plății efective, precum și la suportarea cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin încheierea din data de 05.12.2023, Tribunalul Dâmbovița a admis în principiu cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul Statul Român – prin Ministerul Finanțelor față de chematul în garanție Penitenciarul Ploiești - prin Administrația Națională a Penitenciarelor; a încuviințat pentru reclamant probele cu înscrisuri și proba testimonială cu 1 martor; s+a dispus emiterea de adrese pentru atașarea la dosar a hotărârilor pronunțate în dosarul nr. x/2014 – fond și cale de atac și 916/42/2022 – fond și cale de atac, iar cauza a fost amânată la data de 16.01.2024. Prin sentința civilă nr. 922/07.05.2024, Tribunalul Dâmbovița a respins acțiunea ca neîntemeiată.

Hotărârea pronunțată în apel. Prin decizia nr. 1464 din 12 noiembrie 2024, Curtea de Apel Ploiești – secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant împotriva încheierii din data de 05.12.2023 și sentinței civile nr. 922/07.05.2024, ambele pronunțate de Tribunalul Dâmbovița.

Calea de atac formulată în cauză. Împotriva deciziei nr. 1464 din 12 noiembrie 2024 a Curții de Apel Ploiești – secția I civilă a formulat recurs recurentul-reclamant A.. Motivele de recurs sunt întemeiate pe cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. (încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material) și vizează în principal modul în care instanța de apel a interpretat art. 539 alin. (2) C. proc. civ..pen. În ceea ce privește aplicarea greșită a art. 539 alin. (2) C. proc. civ..pen. privind constatarea nelegalității privării de libertate, recurentul susține, în esență, că instanța de apel a considerat eronat că nu există o hotărâre penală care să ateste nelegalitatea privării de libertate. Se argumentează că admiterea contestației în anulare, desființarea parțială a deciziei de condamnare și încetarea procesului penal ca urmare a prescripției răspunderii penale (intervenită anterior încarcerării) echivalează cu o constatare a caracterului nelegal al detenției. Referitor la absența necesității unei mențiuni literale exprese de "nelegalitate", se subliniază că, pentru îndeplinirea condițiilor art. 539 alin. (2) C. proc. civ..pen. nu este obligatoriu ca dispozitivul hotărârii penale să conțină explicit termenul "nelegal", ci acest caracter trebuie să rezulte din cuprinsul hotărârii. În acest caz, constatarea prescripției la un moment anterior încarcerării face ca măsura privativă de libertate să fie lipsită de temei legal. Recurentul arată că instanța care a soluționat contestația în anulare nu ar fi putut face o statuare explicită asupra nelegalității fără a-și depăși limitele investirii, însă efectul juridic al hotărârii sale (desființarea titlului în baza căruia s-a făcut încarcerarea) este suficient pentru a justifica dreptul la despăgubiri. Recurentul invocă nerespectarea deciziilor de unificare a practicii judiciare și arată că instanța de apel nu a observat corect și complet dezlegările cuprinse în deciziile relevante ale Înaltei Curți de Casație și Justiție (cum ar fi Decizia HP nr. 11/2020 sau Decizia RIL nr. 15/2017) referitoare la repararea pagubei în cazul privării nelegale de libertate. În ceea ce privește egalitatea de tratament juridic, se argumentează că, dacă o soluție de achitare justifică dreptul la despăgubiri, cu atât mai mult acest drept ar trebui recunoscut atunci când o hotărâre de condamnare este desființată integral prin admiterea unei căi extraordinare de atac, din cauza prescripției intervenite înainte de condamnarea definitivă. Solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare Curții de Apel Ploiești.

Apărările formulate în cauză Intimatul-chemat în garanție Penitenciarul Ploiești prin Administrația Națională a Penitenciarelor a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului. ANP susține că soluția instanței de fond prin care s-a respins chemarea sa în garanție are autoritate de lucru judecat, deoarece recurentul nu a formulat critici specifice împotriva acestei decizii în cererea de recurs. Se invocă faptul că nu există un raport juridic (contractual sau legal) între Statul Român și ANP care să permită atragerea răspunderii instituției în cazul în care statul ar fi obligat la plata despăgubirilor. Pe fond, cu referire la inaplicabilitatea art. 539 C. proc. civ..pen., ANP consideră critica privind aplicarea greșită a acestui articol ca fiind nejustificată; se argumentează că încetarea procesului penal ca urmare a prescripției nu echivalează automat cu o privare nelegală de libertate. Se susține că, pentru a exista dreptul la despăgubiri, nelegalitatea detenției trebuie stabilită explicit de o instanță penală, verificare care nu a fost realizată în cazul recurentului prin decizia de admitere a contestației în anulare. Instituția invocă jurisprudența Curții Constituționale, arătând că prescripția este o cauză de înlăturare a răspunderii penale care nu atestă nevinovăția sau nelegalitatea măsurilor luate anterior; argumentează că răspunderea statului este condiționată de stabilirea ulterioară a nevinovăției sau a erorii judiciare prin hotărâre definitivă. În lipsa unei achitări, beneficiul prescripției nu conferă automat dreptul la daune pentru prejudicii pretinse din detenție. Intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a formulat întâmpinare la recurs, prin care a solicitat respingerea căii de atac, invocând, în esență, următoarele: Se susține că recurentul nu a invocat motive de nelegalitate care să se încadreze în art. 488 C. proc. civ., ci a prezentat mai degrabă o nemulțumire generală față de soluție, ceea ce nu constituie motiv de recurs: recursul este o cale de atac extraordinară, nedevolutivă, în care nu se poate reanaliza situația de fapt sau probatoriul, ci doar legalitatea hotărârii atacate. Pe fond, referitor la neîndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 539 C. proc. pen., Statul argumentează că pentru a exista dreptul la repararea pagubei, nelegalitatea privării de libertate trebuie să fi fost stabilită în prealabil printr-un act jurisdicțional penal (ordonanță a procurorului sau hotărâre a instanței). Se subliniază că simpla admitere a unei contestații în anulare și încetarea procesului penal prin prescripție nu echivalează cu o constatare a nelegalității detenției. În ceea ce privește natura prescripției răspunderii penale, se arată că prescripția este o cauză care stinge raportul juridic penal, dar nu implică nicio analiză asupra legalității măsurilor procesuale dispuse anterior sau asupra vinovăției/nevinovăției persoanei; deoarece instanța penală nu a statuat explicit că măsura arestării sau executării pedepsei a fost nelegală, nu este îndeplinită condiția esențială pentru atragerea răspunderii statului. Statul susține că deciziile de unificare a practicii (RIL sau HP) invocate de recurent nu sunt aplicabile în acest caz, deoarece ele vizau situații de achitare, nu încetări ale procesului penal prin prescripție după o condamnare inițială. Se argumentează că atâta timp cât privarea de libertate s-a bazat pe o hotărâre de condamnare definitivă (la acel moment), măsura a fost legală, iar desființarea ulterioară a titlului nu transformă retroactiv detenția într-una nelegală în sensul legii procesual penale. Intimatul-chemat în garanție Penitenciarul Ploiești prin Administrația Națională a Penitenciarelor a răspuns la întâmpinarea formulată de intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor, arătând că se invocă motive de respingere pe considerente asemănătoare, astfel că achiesează la apărarea formulată de către intimatul-pârât. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. În ceea ce privește situația de fapt reținută în mod suveran de instanțele devolutive, situație de fapt relevantă pentru verificarea criticilor de nelegalitate cu care a fost învestită instanța de recurs, acestea sunt următoarele: Prin sentința penală nr. 1008/19.12.2016, pronunțată de Tribunalul Dâmbovița în dosarul penal nr. x/2014, reclamantul fost condamnat la pedeapsa de 4 ani si 6 luni închisoare pentru complicitate la delapidare și spălare de bani. Prin decizia penală nr. 337/11.05.2020, Curtea de Apel Ploiești a admis apelul formulat de reclamant, a dispus achitarea pentru infracțiunea de spălare a banilor în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I (fapta nu este prevăzută de legea penală) și reducerea pedepsei aplicate pentru infracțiunea de complicitate la delapidare condamnându-l, în cele din urmă, la pedeapsa de 2 ani si 6 luni în regim de detenție. La data de 11.05.2020, reclamantul a început executarea pedepsei cu închisoarea în regim privativ de libertate la Penitenciarul Ploiești, ulterior fiind liberat condiționat ca urmare a sentinței penale nr. 1355/09.09.2021 a Judecătoriei Ploiești, pronunțată în dosarul penal nr. x/2021 Prin decizia penală nr. 421/17.03.2023, pronunțată în dosarul nr. x/2022, Curtea de Apel Ploiești a admis contestația în anulare formulată de reclamant, a desființat în parte decizia penală nr. 337/11.05.2020 și anume în ceea ce îi privea pe reclamant, referitor la soluția de condamnare pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la delapidare. Curtea de Apel Ploiești a admis apelurile și a dispus în temeiul art. 16 alin. (1) lit. e) C. proc. civ..pen., încetarea procesului penal față de reclamantul din cauză, în ceea ce privește infracțiunea de complicitate la delapidare, săvârșită în perioada 2011-2012. Ulterior, la 07.04.2023, printr-o Încheiere, aceeași instanță a dispus îndreptarea unei erori materiale din dispozitivul deciziei penale nr. 421/17.03.2023 și a reținut că este incident cazul de încetare a procesului penal prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. civ..pen., iar nu acela reglementat de art. 16 alin. (1) lit. e), cum) în mod greșit se reținuse inițial. Prin cererea de chemare în judecată formulată în cauza de față, reclamantul a solicitat repararea prejudiciului nepatrimonial și patrimonial suferit ca urmare a privării nelegale de libertate, invocând ca temei de drept substanțial dispozițiile art. 539 C. proc. civ..pen. Instanțele de fond și apel au respins această solicitare, reținând că prevederile legale invocate nu sunt incidente în cauză. Prin cererea de recurs pendinte, recurentul-reclamant invocă incidența cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susținând că instanța de apel a procedat la o interpretare și aplicare eronată a normelor de drept material ce reglementează răspunderea specială a statului pentru privări de libertate nelegale, cu referire la dispozițiile art. 539 alin. (2) C. proc. pen. în esență, criticile vizează refuzul instanței de a recunoaște dreptul la despăgubiri în ipoteza în care un titlu de condamnare definitiv este desființat într-o cale extraordinară de atac (contestația în anulare) ca urmare a intervenției prescripției răspunderii penale anterior momentului rămânerii definitive a hotărârii de condamnare. În prealabil, Înalta Curte reține că, în condițiile art. 488 C. proc. civ., casarea hotărârii se poate cere doar pentru motivele de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de lege. Aceste cazuri de casare au în vedere doar ipoteze de nelegalitate formală (procedurală), respectiv de nelegalitate substanțială a hotărârii recurate, nefiind posibil ca pe calea recursului să fie reexaminată situația de fapt stabilită în mod suveran de instanțele de fond (prima instanță și cea de apel, ambele îndreptățite și obligate să judece întreaga cauză sub toate aspectele, de fapt și de drept). Așa fiind, criticile formulate în recurs nu pot tinde la stabilirea altei situații de fapt decât cea reținută în mod suveran de instanțele devolutive, întrucât acestea ar reprezenta critici de netemeinicie, care excedează dispozițiilor art. 488 C. proc. civ. În cauză, recurentul invocă protecția oferită de Decizia CCR nr. 136/2021, arătând că cererea sa de despăgubiri este guvernată de dispozițiile art. 539 C. proc. pen.., iar instanța de apel nu a respectat dezlegările cuprinse în deciziile relevante ale Înaltei Curți de Casație și Justiție (Decizia HP nr. 11/2020 sau Decizia RIL nr. 15/2017) referitoare la repararea pagubei în cazul privării nelegale de libertate. În această privință, se constată că prin Decizia nr. 136/2021, Curtea Constituțională a constatat că: "soluția legislativă din cuprinsul art. 539 din C. proc. pen. care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluționat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen., sau achitare este neconstituțională." În consecință, ulterior publicării Deciziei nr. 136/2021 în Monitorul Oficial, dispozițiile art. 539 C. proc. pen. vor fi aplicabile doar în conformitate cu dezlegarea obligatorie dată de Curtea Constituțională în legătură cu acest text de lege, în sensul că această prevedere legală recunoaște dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluționat prin clasare sau achitare conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen. În viziunea Curții Constituționale, recunoașterea acestui drept la despăgubiri, generat de măsura preventivă privativă de libertate nedreaptă nu reprezintă o exigență a Convenției pentru apărarea drepturilor omului, care prin art. 5 paragraful 5 impune un standard minim de protecție, referitor la privările nelegale de libertate, ci, ținând cont de faptul că dispozițiile art. 1 alin. (3), art. 23 alin. (1) și art. 53 alin. (3) teza I din Constituție oferă un standard mai înalt de protecție a libertății individuale, intră în marja de apreciere a statului care este îndreptățit să ofere, prin legislația internă, o atare protecție prin reglementarea dreptului la reparații și în alte situații decât cele expres rezultate din art. 5 par. 5 din Convenție (par. 31 și 47 din decizia nr. 136/2021). Prin decizia Curții Constituționale, răspunderea obiectivă a statului a fost extinsă și în cazul persoanelor față de care a fost dispusă o măsură preventivă privativă de libertate în conformitate cu dispozițiile legale, măsură care a devenit însă nedreaptă tocmai pentru că acuzația s-a dovedit a fi, în cele din urmă, neîntemeiată. Se reține că ulterior pronunțării Deciziei Curții Constituționale nr. 136 din 03 martie 2021, prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 1 din 16 ianuarie 2023 – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 142 din 20 februarie 2023, au fost statuate următoarele dezlegări, cu caracter obligatoriu: "În interpretarea și aplicarea prevederilor art. 539 din C. proc. pen., față de efectele Deciziei Curții Constituționale nr. 136 din 3 martie 2021, în ipoteza unei privări de libertate în cursul unui proces penal finalizat prin soluție definitivă de achitare, fără ca nelegalitatea măsurii privative de libertate să fi fost stabilită în conformitate cu Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii nr. 15 din 18 septembrie 2017, soluția de achitare, conform art. 16 alin. (1) lit. a) -d) din C. proc. pen., este suficientă prin ea însăși pentru acordarea de despăgubiri persoanei private de libertate și, ulterior, achitate. În acest context, "caracterul injust/nedrept al măsurilor privative de libertate", respectiv "netemeinicia acuzației în materie penală" constituie criterii autonome care dau dreptul persoanei în cauză la repararea pagubei și care extind sfera de aplicare a dispozițiilor art. 539 din C. proc. pen.." Sub acest aspect, Înalta Curte constată că, în urma pronunțării celor două decizii indicate, a fost adoptată Legea nr. 201 din 5 iulie 2023 pentru modificarea și completarea Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen., precum și pentru modificarea altor acte normative, ce a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 618 din 6 iulie 2023. În cauză, recurentul a fost încarcerat în perioada 11.05.2020 – 09.09.2021, iar ulterior admiterii contestației în anulare prin decizia penală nr. 421/17.03.2023 a Curții de Apel Ploiești prin care s-a dispus încetarea procesului penal în temeiul art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.. și anterior sesizării instanței civile de față, dispozițiile art. 539 C. proc. pen.. au fost modificate prin Legea nr. 201/2023: "(1) Are dreptul la repararea pagubei și persoana față de care, în cursul procesului penal, s-a dispus o măsură preventivă privativă de libertate, dacă: a) măsura a fost constatată ca nelegală; b) pentru infracțiunea care a justificat luarea măsurii s-a dispus în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a)-d) clasarea sau achitarea, cu excepția cazului în care soluția s-a dispus ca urmare a dezincriminării faptei săvârșite. (2) Situațiile prevăzute la alin. (1) se dovedesc prin ordonanța procurorului de revocare a măsurii reținerii ori de clasare, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi și libertăți, a judecătorului de cameră preliminară ori a instanței de judecată de revocare a măsurii preventive privative de libertate ori prin care s-a constatat încetarea de drept a acesteia sau, după caz, prin hotărârea definitivă de achitare. (3) În situația prevăzută la alin. (1) lit. b), persoana nu este îndreptățită să ceară repararea de către stat a pagubei suferite dacă, prin declarații mincinoase sau în orice alt fel, a determinat luarea măsurii preventive privative de libertate, în afara cazurilor în care a fost obligată să procedeze astfel". Art. IV alin. (1) din Legea nr. 201/2023 prevede, cu titlu tranzitoriu, că: (1) Au dreptul la despăgubiri în temeiul art. 539 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 135/2010 privind C. proc. pen., cu modificările și completările ulterioare, persoanele care la data de 12 mai 2021, data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Deciziei Curții Constituționale nr. 136/2021, se aflau în executarea unei măsuri preventive privative de libertate sau față de care s-a dispus o astfel de măsură după această dată. Această reglementare constituie o veritabilă normă de drept material, care prevede, cu titlu tranzitoriu, în cazul căror măsuri preventive privative de libertate se acordă despăgubiri în ipoteza arestării nedrepte, ipoteză rezultată din caracterul obligatoriu al Deciziei nr. 136/2021 a Curții Constituționale, începând cu data publicării sale; această din urmă normă tranzitorie privește doar cursul prescripției, fiind menită să reglementeze ipoteza formulării acțiunii în despăgubire de către persoanele care intră sub incidența art. IV alin. (1), dar în privința cărora s-a dispus achitarea ori clasarea anterior Legii nr. 201/2023. În cauză, analizând situația juridică a recurentului prin prisma ambelor forme ale textului de lege, instanța de recurs constată că soluția de respingere a acțiunii este legală, având în vedere că procesul penal a încetat pentru prescripția răspunderii penale (art. 16 lit. f) C. proc. pen..), iar prin decizia penală nr. 421 din data de 17.03.2023 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești în dosarul nr. x/2022 nu s-a stabilit dacă privarea de libertate a fost legală sau nu. Pe de o parte, răspunderea statului reglementată de art. 539 C. proc. pen.. este o răspundere obiectivă, dar specială, cu caracter derogatoriu, care nu permite interpretări prin analogie sau extinderi la alte cazuri de încetare a procesului penal (cum este prescripția) care nu sunt prevăzute expres de textul de lege sau de deciziile instanței de contencios constituțional. Astfel, pe teza nelegalității, în speță nu există un act jurisdicțional penal care să fi stabilit, conform art. 539 alin. (2) C. proc. pen.., că privarea de libertate a fost nelegală, iar, în ceea ce privește teza achitării, recurentul nu a beneficiat de o soluție de achitare pe fond (fapta nu există, nu constituie infracțiune sau nu a fost săvârșită de inculpat), ci de o soluție de încetare a procesului penal. Dimpotrivă, în absența unei statuări a instanței penale în această privință, încarcerarea reclamantului în vederea executării unei pedepse privative de libertate în temeiul unei hotărâri judecătorești definitive de condamnare este prezumată a fi legală. Conform Deciziei CCR nr. 1.092 din 18 decembrie 2012 (M.Of. nr. 67 din 29 ianuarie 2013), prescripția aparține dreptului penal material și reprezintă o cauză de stingere a raportului juridic penal care nu implică o analiză a nevinovăției, iar stingerea dreptului statului de a aplica sancțiuni nu invalidează retroactiv legalitatea detenției suferite în baza unui titlu care, la momentul punerii în executare, era definitiv și obligatoriu. O soluție de încetare a procesului penal prin prescripție nu poate fi asimilată unei achitări pe fond (cazurile art. 16 lit. a)-c) C. proc. pen..), deoarece nu atestă lipsa de temei a acuzației penale, ci doar depășirea termenului legal în care statul mai putea exercita acțiunea penală. Elocvente în această ipoteză analizată sunt aspectele statuate de Curtea Constituțională la par. 52 din decizia nr. 136 din 3 martie 2021, în sensul că, "atunci când procesul penal este soluționat prin aplicarea uneia dintre cauzele de încetare [art. 16 alin. (1) lit. e)-j) din C. proc. pen..], care în sine împiedică instanța să soluționeze fondul cauzei, dreptul la repararea pagubei nu subzistă pentru că acuzația penală nu a fost soluționată pe fond, procesul penal încetând din motive procedurale sau substanțiale care au împiedicat soluționarea sa. În aceste cazuri, persoana poate solicita continuarea procesului penal, conform art. 18 din C. proc. pen., pentru a obține o soluție de achitare, care dă dreptul la despăgubiri. Desigur, dreptul la repararea pagubei este și rămâne garantat în situația în care privarea de libertate a fost dispusă cu încălcarea legii într-o cauză soluționată prin aplicarea motivelor de încetare a procesului penal sau prin condamnarea persoane." Pe de altă parte, un argument central în respingerea recursului vizează limitele competenței funcționale a instanței civile; în materia răspunderii pentru erori judiciare, instanța civilă nu are atribuția de a analiza ea însăși legalitatea măsurilor procesuale penale sau de a "cenzura" oportunitatea acestora. Potrivit jurisprudenței obligatorii a Înaltei Curți (Decizia RIL nr. 15 din 22 mai 2017, M.Of. nr. 646 din 7 august 2017), nelegalitatea privării de libertate trebuie să fie stabilită în prealabil și în mod explicit de către organele judiciare penale. În lipsa unei astfel de constatări în cuprinsul Deciziei nr. 421/2023, instanța civilă nu se poate substitui instanței penale pentru a evalua dacă detenția a fost sau nu justificată. Simpla desființare a unui titlu executoriu într-o cale extraordinară de atac nu conferă automat măsurii preventive un caracter nelegal; nelegalitatea de drept material (anularea titlului) este distinctă de nelegalitatea procesuală cerută de art. 539 C. proc. civ..pen. pentru angajarea răspunderii statului. În ceea ce privește Decizia HP nr. 11 din 20 ianuarie 2020 (publicată în Monitorul Oficial nr. 173 din 3 martie 2020), Înalta Curte observă că prin această decizie s-a respins ca inadmisibilă o sesizare pentru dezlegarea unor chestiuni de drept legate de interpretarea art. 539 C. proc. civ..pen. Din considerentele acestei decizii rezultă că aspectele avute în vedere pentru a considera sesizarea ca inadmisibilă au constat în absența noutății problemelor sesizate, pentru că ele fuseseră dezlegate, implicit sau explicit, prin pronunțarea unor hotărâri anterioare în mecanismele de unificare a practicii. Astfel, s-a reținut că prevederile art. 539 C. proc. civ..pen. se aplică și situației executării unei pedepse cu închisoarea în temeiul unei hotărâri de condamnare, dar și că caracterul nelegal al deținerii trebuie să fie constatat de instanța penală, fie prin hotărârea asupra fondului cauzei, fie prin hotărârea dată în recurs în casație. Niciuna dintre aceste aprecieri nu operează în favoarea tezei reclamantului și nu este contrazisă de soluția dată de instanțe în cauza de față sau de argumentele ce o susțin, pentru că cererea reclamantului nu a fost respinsă pentru motivul că art. 539 C. proc. civ..pen. nu se aplică în situația executării unei pedepse cu închisoarea ca urmare a condamnării și totodată s-a apreciat, în acord cu considerentele deciziei HP nr. 11/2020 (și, mai cu seamă, cu statuările deciziei RIL nr. 15/2017), că este necesar ca natura nelegală a privării de libertate să fie constatată de instanța penală. Față de aceste ultime observații, se constată că nu sunt întemeiate nici criticile recurentului privind ignorarea deciziilor de unificare a practicii judiciare. În concluzie, Înalta Curte reține că situația recurentului-reclamant nu se circumscrie niciuneia dintre ipotezele limitative ale art. 539 C. proc. pen.., nici în forma anterioară și nici în cea actuală (Legea 201/2023), având în vedere că nu există o constatare a nelegalității măsurii preventive în sensul art. 539 alin. (1) lit. a) și nici o soluție de clasare sau achitare dispusă în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. proc. pen., în sensul art. 539 alin. (1) lit. b), care să atragă incidența Deciziei CCR nr. 136/2021; cât timp instanța penală s-a limitat la a constata impedimentul prescripției, fără a statua asupra caracterului nelegal al detenției, acțiunea în despăgubiri rămâne lipsită de fundament juridic. Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.