SAVANIU v. ROMANIA
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Inadmissible
SAVANIU v. ROMANIA (CtEDO, 2021)
CUARTA DECIZIE DECIZIE Nr. 61709/13 Marcel SAVINUI împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Quarta Secțiune), care a stat la 30 noiembrie 2021 în calitate de comitet compus din: Gabriele Kucsko-Stadlmayer, președinte, Iulia Antoanella Motoc, Pere Pastor Vilanova, judecători și Ilse Freiwirth, secretar adjunct, având în vedere cererea (nu. 61709/13) împotriva României depusă în fața Curții în temeiul articolului 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) la 26 septembrie 2013 de un național român, dl Marcel Savaniu, care s-a născut în 1964 și trăiește în Brasov („reclamantul”), reprezentat de dl I. Matei, avocat practicant în București; hotărârea de a notifica plângerea privind durata interdicției de părăsire a țării impuse reclamantului pentru durata procedurii penale împotriva acestuia, guvernului român („ Guvernul”), reprezentată de agentul lor, dna O. F. Ezer, a Ministerului Afacerilor Externe și de a declara inadmisibilă restul cererii; Observațiile părților; după deliberare, hotărăște după cum urmează: OBJECT-MATTER A CAUZULUI Reclamantul, asistentul de fotbal, a fost în curs de anchetă penală pentru presupusele acte de corupție, împreună cu alte treisprezece arbitre și proprietarii clubului de fotbal, în legătură cu acuzațiile de stabilire a concursurilor. Mai 2009 Curtea de Apel Pitești i-a impus o interdicție de părăsire a orașului, în conformitate cu art. 160 Codul de procedură penală în vigoare în acel moment („CPC”) și a considerat că dovezile au dus la suspiciunile că reclamantul a comis infracțiunea în cauză, că reprezintă un pericol pentru ordinea publică și că măsura este necesară pentru administrarea corectă a justiției. La 11 decembrie 2009, Curtea județului Prahova a înlocuit măsura cu o interdicție de părăsire a țării. A luat noțiunea că noul loc de muncă al reclamantului l-a obligat să călătorească în țară și că până acum a respectat cu bună credință măsurile impuse de controlul judiciar. La 17 noiembrie 2009, 23 aprilie 2010, 9 martie 2012, 11 aprilie și 9 aprilie Mai 2013 și 21 martie și 19 noiembrie 2014, reclamantul a depus cereri pentru a interzice părăsirea orașului și ulterior părăsirea țării, susținând că trebuie să călătorească în străinătate pentru activitatea sa, precum și că aceste măsuri au durat prea mult. În fiecare ocazie Curtea județului Prahova și Curtea de Apel Ploiești – primul instanța de recurs și, respectiv, instanța de recurs – și-a respins cererile ca fiind nejustificate și a considerat că măsura era încă necesară pentru desfășurarea anchetelor, pentru a asigura prezența reclamantului în instanță. În plus, reclamantul nu a demonstrat că are nevoie de călătorie și că dreptul la muncă a fost încălcat. De asemenea, instanțele au considerat că autoritățile nu au prelungit procedura și, prin urmare, durata interdicției nu a fost cauzată de vina lor. Interdicția de părăsire a țării a rămas în vigoare până la 4 februarie 2015, atunci când Curtea de Apel Ploiești a adoptat decizia finală în acest caz, achitarea reclamantului din cauza faptului că nu a comis nicio infracțiune. Având în vedere mai multe articole ale Convenției, reclamantul s-a plâns că interdicția de părăsire a orașului și apoi țara nu a fost justificată și a durat prea mult. EVALUAREA TRIBUNALULUI Fiind competentă să califice care trebuie acordată în legea faptelor cazului (Radomilja și alții c. Croația c. [GC], nr. 37685/10 și 22768/12, § 114, 20 martie 2018) și având în vedere jurisprudența sa de lungă durată în materie similară, Curtea va examina plângerea reclamantului din punctul de vedere al articolului 2 din Protocolul nr. 4 (a se vedea Cășuneanu c. România (dec.), nr. 22018/10, § 52, 7 iunie 2011). Principiile generale referitoare la obligațiile statului în temeiul prezentului articol au fost rezumate de către Curte în Rosendren c. România (nr. 70786/01, § 33, 24 aprilie 2008). Este neconvins că măsura a constituit o ingerință în dreptul reclamantului la libertatea de circulație. Totuși, aceaceasta a fost legală, deoarece se bazează pe dispozițiile CCP (a se vedea punctul 1 de mai sus) și a urmărit obiectivele legitime prevăzute la art. 2 § 3 din Protocolul nr. 4, în special, asupra prevenirii crimelor și protecției siguranței publice. (ibid., § 34). Singura durată a măsurii, care este de cinci ani și nouă luni, este insuficientă pentru a concluziona că a fost disproporționată (a se vedea Bulea c. România , nr. 27804/10 , § 62, 3 decembrie 2013, cu alte referințe). 10. Această măsură a fost impusă de o instanță în cadrul procedurii a căror echitate nu a fost contestată și după examinarea situației reclamantei și a nevoilor procedurii penale. Reclamantul a avut posibilitatea de a contesta aplicarea măsurii. Instanțele au examinat argumentele sale și au constatat în mod convingător că restricția continuă a libertății de circulație a reclamantului a fost justificată deoarece era încă necesară pentru desfășurarea anchetelor, pentru a asigura prezența reclamantului în instanță; au evaluat, de asemenea, lungimea generală a acestei restricții și nu au găsit nici o vină (a se vedea punctul 3 de mai sus și, mutatis mutandis) Popoviciu v. România , nr. 52942/09, §§ 92-93, 1 martie 2016). Instanțele au luat în considerare, de asemenea, acuzațiile reclamantei că trebuie să călătorească pentru activitatea sa, dar le-au considerat nejustificate (a se vedea punctul 3 de mai sus). Motivele astfel dată au fost relevante și suficiente (a se vedea Khlyustov v. Russia , nr. 28975/05, § 84, 11 iulie 2013). 11. Prin urmare, cererea este vădit nefondată și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 §§ 3 a) și 4 din Convenție. Din aceste motive, Curtea declară în unanimitate cererea inadmisibilă. Adoptată în limba engleză și notificată în scris la 21 decembrie 2021. Ilse Freiwirth Gabriele Kucsko-Stadlmayer Președintele adjunct al grefierului