AFFAIRE PETROV c. RÉPUBLIQUE DE MOLDOVA

Tratamente necorespunzătoare (...) b. Violenţă şi intimidare între deţinuţi. Discuţii anterioare cu autorităţile şi situaţia generală 18. Problema violenţei şi a intimidării între deţinuţi în închisorile moldoveneşti a fost de mult timp o preocupare majoră pentru CPT. În mai multe rapoarte de vizită, Comitetul a îndemnat autorităţile moldoveneşti să ia măsuri hotărâte pentru a aborda această problemă, în special prin adoptarea unor măsuri eficiente pentru abordarea fenomenului de ierarhie informală a persoanelor deţinute. În primul rând, Comitetul a considerat că acest lucru ar necesita instituirea unui sistem de evaluare adecvată a riscurilor şi nevoilor, eliminarea privilegiilor acordate şefilor informali, instalarea deţinuţilor în unităţi de viaţă mai mici, recrutarea unui număr suficient de agenţi formaţi corespunzător, precum şi sprijinul total al conducerii faţă de deţinuţii expuşi riscului de a fi abuzaţi de alţi deţinuţi şi faţă de deţinuţii care refuză să participe la sistemul de ierarhie informală. După cum observase deja în cadrul vizitelor anterioare, delegația a remarcat în instituțiile vizitate în 2022 că persoanele care refuzau să se supună ierarhiei informale a deținuților și normelor sale erau plasate, la cerere, sub regimul de punere în liberă circulație prevăzut la art. 206 din Codul de punere în aplicare. În trecut, autoritățile moldovenești au prezentat această posibilitate ca o măsură menită să protejeze deținuții împotriva amenințărilor și violenței. Cu toate acestea, astfel cum este prezentat la punctul 28, această măsură, astfel cum a fost pusă în aplicare în momentul vizitei, nu poate fi considerată o soluție eficientă, iar concluziile vizitei arată în mod clar că violența și instigarea între adulții adulți rămân în mare măsură netratate. În general, închisorile eşuează întotdeauna să asigure un mediu sigur pentru persoanele încarcerate, iar mai multe recomandări formulate de CPT nu au fost puse în aplicare. 19. Încă o dată, un număr mare de deţinuţi intervievaţi în timpul vizitei au descris delegaţiei o atmosferă generală de instigare şi violenţă, pe care şefii informali şi cercurile lor apropiate o folosesc pentru a impune normele lor informale altor deţinuţi, cum ar fi obligaţia de a contribui în mod regulat la un fond colectiv ilegal (obchchak) gestionat de şefii informali, precum şi alte forme de extorcare impuse de ameninţări sau violenţe fizice reale. Potrivit mărturiilor primite, violenţa fizică includea palmă, pumni şi picioare în diverse părţi ale corpului. (...) 20. Un incident care a avut loc la închisoarea Branești la 5 februarie 2021 ilustrează în mod clar atmosfera generală a violenței și a intimidării din închisori. Potrivit unui raport special întocmit de biroul lui Umbudsman [mediator], aproximativ 30 de agresori din diferite sectoare ale închisorii au intrat în mijlocul nopţii în sectorul 10, unde erau ţinuţi prizonierii aşa - numiţi □ umiliţi (a se vedea, de asemenea, punctul 25) şi i - au lovit cu băţul. Atacul a fost o pedeapsă: o persoană din acest sector a introdus ilegal un telefon mobil în închisoare fără permisiunea şefilor informali. Acest incident violent a avut loc printre deţinuţii din Sectorul 10-13 răniţi, care au fost, printre altele, victime ale contuziilor cerebrale, traumelor la nivelul umerilor şi abdomenului, precum şi ale coastelor fracturate. Raportul menţionează membrii personalului instituţiei, conform cărora persoanele rănite în timpul incidentului au refuzat să furnizeze explicaţii cu privire la originea rănilor. Conform raportului special, s-a deschis o anchetă penală în acest caz. (...) 21. În plus, mai multe persoane pe care delegaţia a încercat să le interogheze în instituţiile vizitate erau în mod evident înspăimântate să vorbească şi au solicitat întreruperea interviului sau chiar au refuzat să fie interogate, invocând teama represaliilor pe care şi le-au spus unele dintre ele de a suferi din partea reprezentanţilor ierarhiei informale a deţinuţilor pentru că au vorbit cu delegaţia. În închisorile din Brainești și Cricova, la scurt timp după ce delegația a început să desfășoare interviuri în mai multe dormitoare deschise de mare capacitate, deținuți care nu erau găzduiți și care făceau parte din clasele superioare ale ierarhiei informale intrau adesea în dormitor. Simpla lor prezenţă îi presa pe cei intervievaţi de delegaţie şi îi împiedica să vorbească liber. De mai multe ori, respondenții au încetat să interacționeze și au pus capăt interviurilor. La fel ca în cazul vizitelor anterioare, documentele examinate de delegație, inclusiv înregistrările rănilor traumatice, dosarele medicale individuale ale persoanelor deținute și rapoartele de rănire trimise de la închisorile vizitate la biroul procurorului districtual, indică numeroase cazuri de deținuți găsiți cu răni caracteristice de violență între deținuți, cum ar fi vânătăi în jurul ochilor, contuzii la spate și la fese și răni traumatice la cap. Datorită atmosferei de teamă create de liderii informali și cercurile lor apropiate, precum și lipsei de încredere în capacitatea personalului de a asigura siguranța, persoanele găsite rănite de personal au refuzat să ofere o explicație cu privire la originea rănilor lor sau au dat cauze în mod evident inconsecvente cu rănile observate (cum ar fi Alţii deţinuţi care, după toate probabilităţile, au fost martori la fapte au afirmat în mod sistematic că nu au văzut nimic. (...) 22. În conformitate cu statisticile oficiale furnizate delegației de către autorități, întregul sistem a înregistrat 115 cazuri de violență între deținuți în 2020, 144 de cazuri în 2021 și 152 de cazuri în primele nouă luni de 2022. Cu toate acestea, concluziile vizitei arată în mod clar că o serie de cazuri de violență între deținuți trec neobservate, deoarece victimele sunt intimidate în mod sistematic de către autorii violenței, amenințate de noi violențe și descurajate să depună plângere la personal sau să solicite un examen medical. 23. Această concluzie pare, de asemenea, să fie susținută de constatările formulate în cursul vizitei privind semnalarea rănilor și de datele furnizate de autorități cu privire la numărul ridicat de rapoarte privind rănirile depuse de conducerea închisorilor la biroul procurorului general. În măsura în care delegaţia a constatat acest lucru, toate cazurile de rănire suferite de deţinuţi în cele trei instituţii vizitate au fost înregistrate în registre ale traumelor bine ţinute de personalul medical. Aceste cazuri au fost raportate conducerii închisorii printr-un formular desemnat (care includea, de asemenea, un sistem corporal), care, la rândul său, a raportat aceste cazuri la biroul procurorului general. CPT salută aceste proceduri obligatorii de declaraţie care, cel puţin în principiu, pot contribui în mod semnificativ la identificarea cazurilor posibile de violenţă între deţinuţi şi la desfăşurarea unor anchete asupra acestor fapte. (...) Cu toate acestea, autorităţile au informat Comitetul că nici o investigaţie nu a fost deschisă de biroul procurorului în cazurile de rănire raportate. În plus, în general, biroul procurorului districtual nu a furnizat informații privind monitorizarea (și eventualele rezultate) a rapoartelor de rănire. (...) ii. Persoanele considerate ca fiind agresate mai mult de 24 de ani. Situaţia persoanelor considerate a fi mai umilite sau de neatins, cu alte cuvinte a persoanelor care aparţin celei mai inferioare caste din ierarhia informală a deţinuţilor, rămâne o preocupare majoră pentru CPT [23] . Încă o dată, delegaţia a primit numeroase plângeri privind abuzuri frecvente, comportamente degradante sistematice din partea altor deţinuţi şi ameninţări de violenţă fizică în caz de nerespectare a codului de conduită informal. Aceste norme informale îi obligau pe cei interesaţi să evite contactul cu ceilalţi deţinuţi şi efectele personale ale acestora, să meargă pe o parte sau de-a lungul zidurilor şi să nu folosească înjurături în cadrul interacţiunilor lor cu alte persoane şi le interziceau accesul la instalaţiile sportive şi recreere comune, precum şi la sala de mese. Ele le interziceau, de asemenea, să utilizeze aceleași instalații de spălare ca și cele puse la dispoziția populației închisorii generale. Acestea le impuneau obligaţia de a curăţa gratuit celulele şi spaţiile comune (inclusiv toaletele) şi de a culege deşeurile şi le interziceau să lucreze cu alţi deţinuţi. În majoritatea cazurilor, cei interesaţi erau cazaţi în cele mai grave condiţii observate în închisorile vizitate. Ca mai mulți respondenți ai delegației la au exprimat: După cum a subliniat deja în rapoartele sale anterioare de vizită, CPT consideră că situaţia persoanelor considerate a fi o încălcare continuă a articolului 3 din Convenția europeană a drepturilor omului, care interzice, printre altele, toate formele de tratament degradant şi obligă autorităţile naţionale să ia măsuri adecvate pentru a preveni astfel de tratamente, inclusiv atunci când sunt comise de alţi deţinuţi (...). 25. În închisorile din Branești și Cricova, persoanele considerate a fi fost În închisoarea Chișinău, în pofida asigurărilor furnizate delegației de către conducere conform cărora persoanele acuzate sau condamnate pentru infracțiuni sexuale (deseori considerate iii. Acceptarea tacită a ierarhiei informale a deţinuţilor 26. Concluziile vizitei sugerează că mai există încă o acceptare tacită a ierarhiei informale de către personalul reţinut sau chiar un acord implicit între personal şi şefii informali privind menţinerea ordinii în rândul prizonierilor şi buna funcţionare a instituţiilor. De exemplu: - După cum a observat deja cu ocazia vizitelor sale anterioare, CPT a constatat că liderii informali aveau un cuvânt de spus în clasificarea iniţială a nou-veniţilor şi în repartiţia lor în celule/dormitoare. În închisoarea Chișinău, printre altele, pereții etanși ai celulei de admisie au încă găuri (aproximativ 10 cm diametru) care au servit ca canale de comunicare cu celulele învecinate, care erau ocupate de reprezentanți ai ierarhiei informale. S-a raportat că la închisoarea Branești, liderii informali se întâlneau noii veniți în apropierea zonei de admisie sau în celulele de carantină; - Se pare că liderii informali aleși îi alegeau și pe deținuții autorizați să lucreze; la închisoarea Branești, în special, delegația a primit mai multe declarații potrivit cărora profiturile (sau o parte din acestea) câștigate de deținuții care lucrau, în special posibilitatea eliberării anticipate, erau înregistrate în beneficiul deținuților de rang superior; - Delegația a observat, de asemenea, diferențe semnificative, atât în ceea ce privește condițiile materiale, cât și în ceea ce privește spațiul de viață disponibil, între conducătorii informali și cercurile lor apropiate, pe de o parte, și populația caracterală generală, și în special cei considerați ca fiind umiliți, pe de altă parte. Primii au continuat să trăiască foarte confortabil în închisoare, cu toate facilităţile posibile (pentru mai multe detalii, a se vedea punctul 42); - Liderii informali au jucat un rol în acordarea de cereri de expulzare a populaţiei deţinuţilor generali (...). (...) v. Personal 34. În toate cele trei instituţii vizitate, dar şi în sistemul penitenciar în ansamblu, problema personalului rămâne o problemă majoră. Potrivit informațiilor furnizate de autoritățile moldovenești, sistemul penitenciar avea în total 2 940 de posturi pentru diferite categorii de personal, dintre care 520 erau vacante (aproximativ 18%). Prin urmare, numărul de agenţi prezenţi în zonele de detenţie ale celor trei instituţii vizitate era lamentabil scăzut. Prin urmare, era adevărat că personalul nu era în măsură să exercite un control eficient asupra situaţiei din instituţiile vizitate şi nu putea fi informat cu privire la cazurile de violenţă dintre deţinuţi şi nici nu putea interveni în mod eficient. (...) vi. Concluzii și recomandări 35. După cum s-a menţionat deja în rapoartele sale anterioare de vizită, CPT consideră că incapacitatea persistentă a autorităţilor moldoveneşti de a asigura un mediu sigur şi sigur pentru persoanele deţinute este direct legată de mai mulţi factori, inclusiv deficitul cronic de personal penitenciar, utilizarea conducătorilor informali pentru a menţine controlul asupra populaţiei închisorii şi existenţa unor cămine de mare capacitate. În plus, autoritățile nu efectuează nicio evaluare adecvată a riscurilor și nevoilor deținuților în momentul admiterii lor în închisoare sau nicio clasificare pentru a stabili în ce închisoare, în ce bloc sau celulă ar trebui să fie plasați acești deținuți. Vulnerabilitatea crescută a anumitor persoane care au fost internate în închisoare (cum ar fi persoanele acuzate sau recunoscute vinovate de sex, persoanele LGBTQI+, persoanele cu tulburări mintale sau persoanele care consumă droguri) scoate în evidență în mod clar necesitatea de a identifica riscurile și vulnerabilitățile potențiale pentru a preveni expunerea persoanelor interesate la riscul de violență și de exploatare în mâinile altor deținuți. Soluţionarea problemei violenţei şi a intimidării între deţinuţi va necesita directori şi agenţi ai instituţiilor din afara ţării care preiau controlul asupra situaţiei. În primul rând, agenții penitenciari trebuie să fie în măsură să își exercite autoritatea în mod corespunzător. Aceasta implică, printre altele, personal suficient (inclusiv noaptea) pentru a permite agenților penitenciari să supravegheze în mod adecvat activitățile persoanelor deținute și să se sprijine reciproc în îndeplinirea sarcinilor lor. Tratarea fenomenului violenţei între deţinuţi necesită, de asemenea, ca agenţii penitenciari să acorde o atenţie deosebită semnelor de tulburare şi să fie instruiţi corespunzător pentru a interveni în mod hotărât şi eficient încă din primele semne. În acest scop, ar trebui instituite programe de formare inițială și continuă pentru toți agenții, indiferent de gradul lor, și ar trebui să includă cursuri de formare privind gestionarea violenței între deținuți. În plus, existenţa unor relaţii pozitive între personal şi deţinuţi, bazate pe noţiunile de securitate dinamică şi de bunăvoinţă, este de o importanţă capitală: astfel de relaţii pot contribui la depăşirea reticenţei obişnuite a victimelor (sau martorilor) de a denunţa autorii violenţei între deţinuţi. În plus, va fi necesar să se instituie un program zilnic pentru a oferi deţinuţilor activităţi relevante şi pentru a facilita reintegrarea socială a acestora (...). 36. În lumina celor de mai sus, CPT solicită încă o dată autorităţilor moldoveneşti să ia fără întârziere măsuri hotărâte pentru a aborda fenomenul ierarhiei informale dintre deţinuţi şi pentru a preveni violenţa şi instigarea între deţinuţi în întregul sistem penitenciar. În acest scop, autoritățile moldovenești ar trebui să pună în aplicare o strategie cuprinzătoare clară, cu termene de punere în aplicare, care ar trebui să includă următoarele măsuri: - să pună capăt practicii care constă în utilizarea liderilor informali pentru a menține ordinea în închisori; să separe liderii informali și cercul lor apropiat de restul populației penitenciare, pe baza unei evaluări individuale adecvate a riscurilor și a nevoilor; (...) să sprijine aceste eforturi; - să priveze conducătorii informali și cercurile lor apropiate de privilegiile de care nu beneficiază ceilalți de pe urma privilegiilor, în special în ceea ce privește condițiile materiale de detenție; - să priveze liderii informali de posibilitatea de a intra în contact cu noii intrați și de a le atribui o castă; în acest context, trebuie să se reamintească personalului penitenciar că orice agent care facilitează astfel de contacte va fi sancționat; - să instituie o procedură de recrutare și de formare eficientă a personalului penitenciar, asigurând în același timp o supraveghere continuă a agenților (inclusiv noaptea) în zonele de detenție. Acest lucru va necesita o creștere semnificativă a numărului de angajați. De asemenea, este necesar să se ia măsuri pentru eliminarea sistemului de rotație de 24 de ore în vigoare pentru agenții penitenciari; - plasarea deținuților în unități de viață mai mici; - instituirea unui sistem adecvat de evaluare a riscurilor și a nevoilor, precum și a unui proces de clasificare și de repartizare a deținuților pentru a se asigura că aceștia nu sunt expuși altor deținuți care ar putea să le facă rău (luând în considerare în mod corespunzător riscul la care unii deținuți ar putea expune alți deținuți prin promovarea sau impunerea ierarhiei informale a deținuților) ; - în special, ar trebui luate măsuri pentru a se asigura sprijinul total al conducerii față de persoanele expuse unui anumit risc de abuz asupra mâinilor altor deținuți (inclusiv persoanele acuzate sau recunoscute vinovate de crimă sexuală, persoanele LGBTQI+ sau persoanele afectate de tulburări psihice sau care consumă droguri) și față de persoanele care nu doresc să fie implicate în ierarhia informală a deținuților. Aceasta include, în cazul în care deţinuţii în cauză solicită acest lucru, plasarea părţilor interesate în unităţi de viaţă separate (înfiinţate în acest scop) care oferă condiţii materiale şi un regim adecvat, precum şi supravegherea necesară de către personal. Comitetul doreşte să primească o copie a strategiei astfel elaborate şi să fie informat periodic, pe o bază semestrială, cu privire la măsurile concrete luate în vederea punerii sale în aplicare şi la rezultatele obţinute. În plus, Comitetul doreşte să fie informat cu privire la punerea în aplicare a planurilor de creare a unităţilor de viaţă separate pentru persoanele care solicită protecţie în temeiul art. 206 din Codul de punere în aplicare, în special în ceea ce priveşte unităţile specifice în care au fost sau sunt prevăzute aceste unităţi. 37. În ceea ce privește situația persoanelor aflate în detenție generală în temeiul articolului 206 din Codul de punere în aplicare, Comitetul recomandă autorităților moldovenești să ia măsuri pentru a se asigura că: - fiecare nou venit este informat în mod corespunzător de către personal, inclusiv în scris, cu privire la posibilitatea de a solicita măsuri în temeiul articolului 206 din Codul de punere în aplicare; - toate cererile de măsuri introduse în temeiul articolului 206 sunt tratate în mod confidențial de către personal, în conformitate cu legislația în vigoare; în acest context, este inacceptabil să se reamintească personalului . (...) 42. În închisorile din Brainești și Cricova, CPT a constatat un contrast izbitor între condițiile de viață ale majorității deținuților și cele ale unor prizonieri privilegiați, care locuiau în camere spațioase (...) sau chiar în apartamente mici compuse din mai multe camere. Unele dintre aceste spaţii de viaţă erau dotate cu paturi mari duble, canapele şi scaune, dulapuri, oglinzi, chicinete care conţineau un frigider cu mai multe compartimente, o maşină de cafea şi un cuptor cu microunde, televizoare cu ecran plat, console de jocuri video, sisteme stereo cu pat, echipamente sportive private, maşini de spălat şi sanitare private care includeau WC-uri, un duş şi un încălzitor de apă. Aceste spaţii erau decorate cu covoare pe podea şi picturi pe pereţi şi conţineau acvarii mari. CPT insistă din nou asupra faptului că este responsabilitatea administraţiei competente să garanteze că toate persoanele deţinute trăiesc în condiţii decente. Faptul de a permite anumitor persoane să profite în mod liber de bogăţiile lor şi, şi mai rău, de la fondurile şantajate altor deţinuţi (a se vedea punctul 19 (...)), pentru a crea condiţii de viaţă mult mai bune pentru ele însele, este în mod clar împotriva obiectivului conducerii şi al personalului de a prelua controlul închisorilor, de a-şi declara autoritatea şi de a crea relaţii pozitive între personal şi deţinuţi. Într-adevăr, pentru ceilalţi deţinuţi, a vedea liderii de mai sus duce o viaţă luxoasă cu toate privilegiile posibile şi puteri exclusive constituie un puternic stimulent de a se implica în ierarhia informală a deţinuţilor şi de a urca pe scări prin asuprirea altora. CPT recomandă autorităților moldovenești să ia măsuri pentru a se asigura că toate persoanele deținute sunt tratate în mod egal și beneficiază de condiții materiale similare. mai mult de 31 de persoane. Răspunsul guvernului moldovenesc la raportul CPT referitor la vizita din 5-13 decembrie 2022 [CPT/Inf (2023) 32], publicat de CPT la 3 noiembrie 2023, este astfel redactat în părțile relevante ale acestuia [traducerea grefei]: Ministerul Justiţiei recunoaşte necesitatea de a elabora un document strategic pentru a orienta măsurile luate de autorităţi pentru a combate acest fenomen [de ierarhie informală între deţinuţi] adânc înrădăcinat în cadrul instituţiilor penitenciare din Republica Moldova. (...) nu este în prezent posibil să se elaboreze un program pentru abordarea acestei probleme specifice instituţiilor penitenciare, nici o strategie care să nu prevadă sau să nu menţioneze un astfel de program. Ministerul Justiţiei a evaluat gradul de punere în aplicare a recomandărilor din studiul de referinţă privind subcultura criminală în închisorile din Republica Moldova, comandat în 2018 de biroul din Chişinău din [Consiliul Europei]. Cu toate acestea, numai 20% dintre recomandări au fost puse în aplicare. Pe baza recomandărilor formulate în cadrul studiului și al unui audit de securitate realizat înainte de sfârșitul anului 2023, Ministerul Justiției va aproba o foaie de parcurs pentru reducerea ierarhiei informale. Aceasta va include, de asemenea, acțiuni care reflectă măsurile recomandate la punctul 36 din raportul CPT. Documentul a ajuns la etapa finală a consultărilor interne și va fi transmis spre examinare CPT, astfel cum s-a solicitat, în cadrul raportului semestrial. mai mult decât atât. În raportul său privind vizita ad-hoc efectuată în Republica Moldova în perioada 3-12 iunie 2025 [CPT/Inf (2025) 38], publicat la 4 decembrie 2025, CPT reafirmă faptul că condiția deținuților din Republica Moldova este în continuare un subiect de preocupare majoră. 33. Standardele penitenciare ale CPT privind ierarhia informală a persoanelor deținute [CPT/Inf (2025) 12] descriu următoarele în pasajele relevante ale acestora în speță [note de subsol omise]: (...) [Salvarea informală dintre persoanele deţinute] continuă să existe, deşi în diferite grade, în sistemul penitenciar al nouă state părţi la Convenția europeană pentru prevenirea torturii şi a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante (CEPT), dintre care opt sunt membre ale Consiliului Europei. Aceste nouă ţări făceau parte din Uniunea Sovietică. (...) 2. Închisorile sovietice au fost definite în principal de ceea ce cercetătorii au numit un colectivism penitenciar (în special, la nivel individualism din majoritatea țărilor din Europa de Vest), care a fost descris ca fiind compus din trei elemente principale: un sistem de guvernanță penală bazat pe supravegherea reciprocă între colegi, mutarea autorității și gestionarea către persoanele deținute și viața în comunitate, care rezultă din structurarea vieții închisorii prin plasarea persoanelor aflate în cămine de mare capacitate. La originea acestor sisteme penitenciare datează de la înfiinţarea unor lagăre de muncă forţate (Gulag) în Uniunea Sovietică la începutul secolului XX şi, mai mult decât atât, de la închisorile din Rusia ţaristă. Se pare că, la începutul anilor ' 40, populaţia deţinuţilor oficiali creştea peste un milion de oameni şi apoi a continuat să crească. A devenit imposibil să se gestioneze un număr atât de mare de persoane private de libertate și, de asemenea, să se garanteze producția masivă impusă de instituțiile penitenciare, fără ca autoritățile să își descarce cel puțin o parte din sarcinile de supraveghere, oficiale sau nu, asupra persoanelor deținute. Sistemul informal de autogestionare a persoanelor deținute, care a apărut la momentul respectiv, a dat naștere unei ierarhii informale în care persoanele erau clasificate în diferite categorii, sau caste, care coexistau prin aplicarea Acest cod a devenit esenţial într-un mediu în care oamenii deţinuţi locuiau în barăci, în câteva zeci de locuri de dormit (...)

Colectivismul închisorii a supraviețuit în afara Uniunii Sovietice, iar cele nouă state părți la CEPT menționate anterior sunt încă implicate în ceea ce a mai rămas, inclusiv ierarhia informală dintre deținuți și influența sa dăunătoare. Iniţiativele luate pentru a aborda problema ierarhiei informale între persoanele deţinute au fost mai mult sau mai puţin reuşite, deoarece transformarea infrastructurii penitenciare sovietice De asemenea, ierarhia informală poate continua ca urmare a unei deficienţe de detenţie, ceea ce duce la un deficit de prezenţă şi de supraveghere a personalului în zonele de detenţie. Un factor suplimentar este formarea insuficientă a personalului. (...)

Din numeroasele vizite efectuate de CPT reiese că o ierarhie informală într-un sistem penitenciar național se bazează în mod tradițional pe un sistem de caste, care funcționează cu norme specifice de conduită și comunicare. Acest sistem de caste continuă să desprindă aproape toate aspectele vieţii de zi cu zi în închisorile din fostele ţări sovietice, unde fiecare deţinut trebuie să facă parte dintr-o castă sau alta. Departe de orice fel de castă este determinată de o serie de factori, cum ar fi, în special, înfășurarea, posibilele legături cu criminalitatea organizată, situația financiară, faptul că a fost condamnat anterior la o pedeapsă de închisoare, datoriile și conflictele cu alte persoane, în închisoare sau în afara acesteia, orientarea sexuală și experiențele sexuale înainte de încarcerare, și chiar încălcarea, inclusiv neintenționată, a uneia dintre foarte multele reguli nescrise ale ierarhiei informale. Deşi numele castelor se referă dintr-o ţară în alta şi ierarhiile închisorilor informale prezintă particularităţi naţionale, cele trei caste principale pot fi definite după cum urmează: - şefii informali (casca superioară); - persoanele deţinute obişnuite (casta intermediară, cea mai numeroasă) ; şi - cei care nu pot fi atingeţi, sau cei care nu pot fi atingeţi (casta inferioară). (...)

Casta inferioară (opuschennye, levyje) este cea a neatinsului, în sens propriu și figurat. Ele nu sunt autorizate să aibă un aviz cu privire la viaţa în instituţie sau la castele superioare, să ridice vocea sau să reziste fizic atunci când sunt lovite de o persoană a unei caste superioare. Ei trebuie să stea de pază în fiecare zi în timpul orelor la intrarea în unitate pentru a informa celelalte persoane care au fost reţinute de la locul de muncă al unui membru al personalului. Intouchables sunt plasate în celule și dormitoare separate, sau în locuri specifice ale celulelor și căminelor (de obicei lângă ușă sau toaletă) ; ele trebuie să utilizeze sanitare specifice, să mănânce la mese separate la sala de mese în vasele identificate printr-o marcă, să își desfășoare activitățile sportive în săli diferite de cele utilizate de alte persoane deținute (sau să folosească terenurile atunci când nu sunt ocupate de persoanele din caste superioare) și să meargă la magazin după toate părțile. În unele închisori, ei nu sunt autorizaţi să folosească bucătăria de lamaie şi în altele trebuie să folosească un aragaz, un frigider şi o masă specifică. Orice întreţinere a spaţiilor comune, care este plătită de administraţia închisorii, este, în general, efectuată de către cei care nu pot fi atingeţi. Curățarea toaletelor revine celei mai mici subcategorii a neatinsului, care cuprinde, în general, deținuții acuzați de infracțiuni sexuale, indiferent dacă au fost condamnați sau nu. Deşi toţi deţinuţii au în mod oficial aceleaşi drepturi şi obligaţii şi ar trebui să facă ei înşişi curăţenie în căminul lor sau în celula lor, aceştia sunt, de fapt, cei care nu se ating de ei pentru a face curăţenie pe holuri şi în alte spaţii comune care curăţă căminele sau celulele persoanelor deţinute de casta superioară. Ei le mulţumesc uneori cu ţigări, ceai sau mâncare. CPT este uneori întreţinut cu persoane deţinute, în special cu casta inferioară, care se temeau în mod evident să vorbească şi au cerut să înceteze întreţinerea sau să continue în prezenţa unei alte persoane deţinute. Ei au explicat acest lucru de teama represaliilor pe care erau siguri că o vor face după ce au întâlnit CPT. (...)

CPT a subliniat în mai multe dintre rapoartele sale că situația persoanelor deținute de cea mai joasă castă ar putea fi considerată o încălcare continuă a articolului 3 din Convenția europeană a drepturilor omului, care interzice, printre altele, orice formă de tratament degradant și obligă autoritățile statului să ia măsuri adecvate pentru a preveni astfel de tratamente, inclusiv cele impuse de co-deținuți. (...)

În timpul vizitelor sale, CPT a primit numeroase mărturii credibile privind violența dintre persoanele aflate în arest la domiciliu, prin intermediul unor obiecte ascuţite, agresiuni, fierbări, violență sexuală, acte de hărțuire sau de intimidare și alte forme de violență psihologică, extorcări, printre altele. Este clar că persoanele cele mai afectate au fost, în general, persoanele deținute de casta inferioară, dintre care majoritatea relatărilor privind violența dintre persoanele deținute. Într-adevăr, faptul de a fi un În timpul discuţiilor pe care le - a avut de la sfârşitul anilor ' 90 cu sute de persoane deţinute de casta inferioară, CPT a adunat numeroase relatări despre persoane care, zi de zi, erau dezorientate şi retrimise la o stare de persoană nesemnificativă, deşartă, de neatins, de neatins. În timpul încarcerării lor, aceşti oameni se văd puţin pe măsură ce îşi pierd demnitatea umană, sunt obligaţi să doarmă în paturile cele mai rele, de la separeu la mese separate, să folosească tacâmuri, farfurii şi cupe specifice, precum şi instalaţii (sanitare, spălătorie şi sală de sport) separate, şi să efectueze cele mai murdare lucrări de întreţinere. Şi mai presus de toate, ele nu sunt considerate de către alte persoane deţinute ca fiind demne de a primi o strângere de mână sau de a împărtăşi o conversaţie; de a vedea, în esenţă, existenţa lor simplă recunoscută.

În plus, CPT a colectat numeroase mărturii cu privire la exploatarea persoanelor deținute de casta inferioară. După cum s - a menţionat mai sus, aceşti oameni sunt cei care de obicei curăţă dormitoarele, celulele şi salubritatea persoanelor deţinute de casta superioară, care se ocupă de spălătoria lor şi stau de pază pentru a preveni reţinerea unui membru al personalului. În opinia CPT, această practică ar putea, în unele cazuri, să se aplice sclaviei moderne (sub forma muncii forțate). (...)

(...) Imprimarea Comitetului este că numeroase echipe de conducere instituţionale din UE s-au resemnat, cu regret, să accepte existenţa unei ierarhii informale. În lipsa unui sprijin din partea autorităţilor centrale pentru combaterea fenomenului, ele aleg să facă închisoarea să funcţioneze doar încercând să menţină un ordin de faţadă şi să evite scandalurile (revolte, greve ale foamei, automutilări colective şi decese violente), chiar dacă acest lucru se realizează printr-o cooperare cu liderii informali (...). (...)

(...) CPT a constatat, în numeroase vizite, că în sistemele penitenciare în care există o ierarhie informală, casta noului venit (sau cea în care este probabil să fie În general, este mai important decât cazierul judiciar, profilul psihologic, nivelul de dependenţă sau situaţia socio-economică. Căutând să prevină conflictele şi cunoscând regula neoficială de non-mixitate, în special interdicţia de a interacţiona cu deţinuţii castei inferioare, administrarea unei închisori ia în considerare, în primul rând, locul persoanei deţinute în ierarhia informală, şi apoi numai, dacă este posibil, alţi factori. (...)

De asemenea, CPT a constatat adesea că conducerea şi personalul închisorilor vizitate aveau tendinţa de a delega o parte din autoritatea lor unui număr restrâns de deţinuţi care ocupă cel mai înalt rang de ierarhie informală (...) recunoscând în acelaşi timp că lipsa de personal are un impact major asupra gestionării închisorilor, CPT a exprimat în repetate rânduri că este inadmisibil orice abandonare parţială a responsabilităţilor în materie de menţinere a ordinii şi securităţii, o competenţă care revine exclusiv personalului de supraveghere. Acest lucru îi expune pe cei mai slabi la riscul de a fi exploataţi de către colegii lor de celulă. Acest lucru este, de asemenea, contrar regulii 62 din Normele penitenciarelor europene, conform căreia niciun deţinut nu poate ocupa în închisoare un loc de muncă sau un post care îi conferă competenţe disciplinare.

În plus, în opinia CPT, colaborarea tacită dintre echipele de conducere și liderii informali are efecte grave asupra întregului sistem de justiție penală. În mod obişnuit, astfel de aranjamente sunt menite să submineze respectul faţă de cei deţinuţi pentru administraţie. Faptul că închisorile subechipate se bazează pe ierarhia informală are ca rezultat discriminarea şi dezumanizarea persoanelor din casta inferioară, precum şi banalizarea violenţei între deţinuţi mai ales sub formă de pedepse pentru încălcarea normelor ierarhiei informale. (...)

După decenii de vizite de inspecţie în închisori, CPT constată că puterea şi influenţa ierarhiei informale scad treptat. În timpul interviurilor, din ce în ce mai multe persoane deţinute, cele trei caste susţin că regulile ierarhiei informale se schimbă şi devin tot mai neclare, că presiunea de a le respecta devine mai puţin intensă şi că, chiar dacă o încălcare a acestor reguli duce uneori la o pedeapsă fizică, aceaceasta este, se spune, mai puţin crudă decât o fiică. (...)

Cu toate acestea, influenţa negativă a ierarhiei informale, deşi în sens invers, este încă prezentă în fiecare zi pentru persoanele deţinute şi pentru membrii personalului, în forme care, pentru unele, ar putea fi considerate ca reprezentând o încălcare continuă a articolului 3 din Convenția europeană a drepturilor omului. Prin urmare, CPT încurajează cu fermitate autorităţile naţionale din ţările în cauză să profite de situaţia actuală şi să aloce toate resursele disponibile pentru eradicarea completă a ierarhiei informale în sistemul lor penitenciar.

În opinia Comitetului, un fenomen atât de tentacular, care impregnează aproape toate domeniile sistemelor penitenciare în cauză de zeci de ani, nu poate fi controlat decât în cadrul unei abordări globale, de preferinţă sub forma unei strategii naţionale axate pe crearea unui sistem naţional modern de ări în conformitate cu standardele şi valorile Consiliului Europei. Această strategie, însoțită de un calendar de punere în aplicare, ar trebui să includă o serie de măsuri în mai multe domenii de bază, inclusiv următoarele: (...) personal Personalul trebuie să fie suficient (inclusiv pe timp de noapte) pentru ca personalul să poată monitoriza în mod corespunzător persoanele aflate în detenție și să se sprijine reciproc în mod eficient în exercitarea funcțiilor lor; mai mult, prin formare și prin supraveghere adecvată, securitatea dinamică în închisori; mai puțin să se asigure că programele de formare inițială și continuă a personalului, în toate rândurile, abordează problema ierarhiei informale și cea a gestionării violenței între persoanele deținute. Personalul penitenciar trebuie să acorde o atenție deosebită semnelor de dificultate și bine instruite pentru a interveni în mod hotărât și eficient, într-un stadiu cât mai timpuriu posibil. Acesta trebuie, de asemenea, să primească sprijinul de care are nevoie pentru a-şi îndeplini sarcinile în mod profesional; mai mult decât atât, trebuie să se asigure că conducerea instituţiilor de corecţie este vigilentă în ceea ce priveşte o posibilă coluziune între personal şi şefii informali; mai întâi trebuie să informeze periodic personalul penitenciar că orice agent care tolerează, încurajează sau complic la sancţiuni impuse persoanelor deţinute de alţi deţinuţi sau de orice altă formă de violenţă sau instigare a persoanelor deţinute faţă de alţii va trebui să răspundă în faţa justiţiei. Admiterea în închisoare mai întâi trebuie să instituie un sistem de evaluare completă a riscurilor și a nevoilor tuturor celor care sunt admiși în închisoare. Această evaluare ar trebui să țină seama, printre altele, de profilul penal al persoanei, de vulnerabilitatea psihologică, de posibilele dependențe și de situația socioeconomică a acesteia; În acest context, ar putea fi avută în vedere în special de către unităţile sau cartierele existente la primirea acestor persoane deţinute; mai degrabă decât să se acorde atenţie clasificării persoanei într-o anumită categorie şi atribuirii acesteia, pentru a se asigura că aceasta nu este expusă altor deţinuţi care ar putea să-i facă rău (luând în considerare în mod corespunzător riscul pe care unii deţinuţi îl pot reprezenta pentru co-deţinuţii lor prin încurajarea şi impunerea unei ierarhii informale între deţinuţi). Acasă a diferitelor grupuri de persoane aflate în afara zonei de detenţie mai multe persoane care sunt expuse unui risc deosebit de violenţă, cum ar fi persoanele acuzate sau condamnate pentru infracţiuni cu caracter sexual, persoanele LGBTQI+ şi persoanele cu probleme de sănătate mintală. Printre acestea se numără, în cazul în care solicită acest lucru, plasarea persoanelor interesate în unități de viață separate (înființate în acest scop), asigurarea unor condiții materiale adecvate și a unui regim de motivare și asigurarea unei supravegheri adecvate din partea personalului , -- crearea de unități sau sectoare separate pentru persoanele deținute care nu doresc (sau mai mult) să fie implicate în ierarhia informală ; instituirea unor condiții materiale și a unor regimuri adecvate (sau de calitate superioară) care recompensează comportamentele prosociale și cooperatiste. Şefi ai ierarhiei informale mai întâi să pună capăt practicii care constă în delegarea autorităţii persoanelor deţinute cu rang înalt în ierarhia informală şi în funcţionarea sa pentru menţinerea ordinii în cadrul populaţiei generale; acest lucru ar putea necesita o evaluare riguroasă a riscurilor şi nevoilor individuale şi ţinând cont de garanţiile prevăzute; În acest context, personalului penitenciar trebuie să li se reamintească că orice agent care facilitează astfel de contacte va fi sancționat. Violențe între persoane vizate mai întâi să reexamineze strategiile de prevenire a violenței în închisoare și să ia, printre altele, următoarele măsuri: adoptarea unei politici cuprinzătoare de combatere a abuzurilor, evaluări periodice și sistematice ale riscurilor legate de locul de muncă și de locul de muncă al persoanelor deținute, formarea personalului de intervenție în culpă pentru a identifica orice risc de violență între deținuți și pentru a raporta conducerii, monitorizarea periodică a camerelor de supraveghere și asigurarea bunei funcționări a acestora; mai multe progrese în ceea ce privește înregistrarea, semnalarea și anchetarea presupuselor acte de violență între persoane deținute. Relaţiile pozitive dintre personal şi persoanele deţinute, bazate pe noţiunile de securitate şi protecţie dinamică, constituie un factor decisiv în acest context; aceste relaţii pot ajuta victimele sau martorii să depăşească reticenţa pe care aceste persoane o au în general de a denunţa autorii violenţei între persoane deţinute ; Reintegrarea mai multor persoane deţinute care se confruntă cu probleme legate de consumul de droguri • consolidarea elaborării planurilor individuale de execuţie a pedepsei, dezvoltarea posibilităţilor de muncă şi de educaţie şi încurajarea persoanelor deţinute să participe mai activ la reintegrarea lor în societate prin recompensarea acestora şi propunerea unor regimuri axate pe progres şi satisfacţie. □ Celelalte documente 34. Studiul de referință al subculturii infracționale în închisorile Republicii Moldova, realizat în cadrul proiectului Consiliului de lapeurmă Europa, care sprijină reformele justiției penale în Republica Moldova, publicat în martie 2018, prezintă următoarele în pasajele sale relevante în acest caz [traducerea grefei]: □ Rezumatul studiului Rapoartele anterioare ale CPT au evidențiat legătura dintre ierarhiile informale din închisorile din Moldova și violența și abuzul între deținuți. Aceste ierarhii informale sunt adesea denumite subcultura infracţională. Acest studiu se bazează pe o anchetă reprezentativă a persoanelor deținute și a agenților, pe interviuri, grupuri de discuții și pe o analiză documentară pentru a analiza prevalența acestei subculturi și pentru a examina legăturile sale exacte cu violența și victimizarea din închisoare. Se pare că subcultura criminală există în toate închisorile din Moldova, în grade diferite, dar este mult mai puţin răspândită în instituţiile de femei. În întregul sistem penitenciar, în special în instituțiile pentru bărbați adulți, subcultura este impusă de structuri centralizate. Grupurile mici de lideri dintre deţinuţi impun reguli informale şi impun sancţiuni celor care le încalcă. Raportul arată că, acolo unde această poziţie de dominaţie este mai prezentă, deţinuţii şi personalul se simt mai puţin în siguranţă, întreţin relaţii mai puţin bune şi evoluează într-un mediu penitenciar mai puţin favorabil. În contextul subculturii, liderii dintre deţinuţi generează şi conduc violenţa în închisori. Faptul că administraţiile penitenciare nu furnizează suficiente bunuri materiale şi nu oferă suficiente condiţii de siguranţă generează relaţii de dependenţă între deţinuţi. Aceste deficienţe sunt acoperite de structuri informale. Această dependenţă este exploatată de cei care ocupă un rang superior într-un sistem de caste. Deţinuţii cu statut superior extorcă bani şi servicii pentru deţinuţii cu statut inferior. Cazurile de extorcare de acest tip par să fie generalizate și coordonate. Cu toate acestea, datele de investigaţie sugerează că această situaţie nu este uniformă şi că este mai răspândită în unele închisori decât în altele, în special în instituţiile închise pentru bărbaţi adulţi. Personalul tolerează această subcultură şi exploatează activ pentru a menţine ordinea. S-a raportat, de asemenea, că personalul ar putea beneficia de extorcarea organizată a deținuților de caste inferioare. Raportul formulează o serie de recomandări pentru combaterea subculturii criminale, cum ar fi restructurarea spaţiilor şi circulaţia persoanelor deţinute, creşterea numărului de angajaţi şi îmbunătăţirea relaţiilor dintre deţinuţi şi personal, crearea unor programe de stimulare pozitive destinate să determine persoanele deţinute să renunţe la sub-cultură, o muncă privind responsabilităţile, în conformitate cu legea, legate de dreptul deţinutului şi dezvoltarea unei abordări proactive şi cuprinzătoare în materie de securitate. (...) 1.3 Subcultura criminală : definiţii (...) termenul "subcultură criminală" se referă la un fenomen specific contextelor sovietice şi post-sovietice care îşi găseşte originea în epoca gulagului stalinian. Într - o perioadă în care sistemul penitenciar sovietic cunoştea o reînnoire puternică şi în care erau create lagărele Colectiviste, o fraternitate de criminali profesionişti domina. Aceşti indivizi au fost şi sunt întotdeauna numite v v zakone [expresia rusă], termen care poate fi redat în [França] prin expresie În perioada sovietică, statutul de "cuţit" în lege, odată dobândit, îl însoţea pe cel din tabără în tabără, atribuindu - i anumite privilegii, dar şi obligaţii faţă de ceilalţi membri ai frăţiei. Fraternitatea v zakone a fost construită pe o lume criminală structurată conform ierarhiilor de statut şi ordinelor normative informale care, împreună, formau ceea ce se numea "vorovskoi mir" sau "lumea hoţilor." Alte categorii informale de deţinuţi, subordonaţi de "vory" şi-au executat ordinele, în special prin extorcarea resurselor destinate uzului în mod colectiv (adică obchchak ") şi prin reglementarea comportamentelor şi a conflictelor între deţinuţi. (...) Multe dintre caracteristicile lumii hoţilor sunt prezente în închisorile din fosta Uniune Sovietică, iar Republica Moldova nu pare să facă excepţie. (...) 3.4 Distribuirea violenţei în funcţie de statut (...) Sistemul de caste este cheia mecanismului de distribuţie a violenţei. În plus, în cadrul închisorilor există o serie de categorii informale de deţinuţi, susţinute de un cod penitenciar care permite anumitor categorii de deţinuţi să abuzeze de alţii. Violenţa se întinde în toată ierarhia pentru a se îndrepta către grupurile situate la cea mai joasă scară mai mică decât ceilalţi deţinuţi. În acest sistem, pedepsele nu trebuie să ia forma violenţei directe; în locul lor, o În aceste circumstanţe, deveni un mai mult de neatins mai multă nesiguranţă, astfel încât riscul de victimizare devine de zi cu zi. Riscul permanent pentru deţinuţi de a fi transferaţi la categoriile inferioare ale ierarhiei permite castelor superioare să creeze relaţii de dependenţă care stau la baza prădării şi violenţei. În plus, sistemul de caste este direct legat de violenţă în mai multe moduri: actul de retrogradare în sine poate implica violenţă, inclusiv violenţă sexuală şi viol. (...) Una dintre dificultăţile cu care se confruntă categoria "de neatins" este faptul că normele privind interdicţiile înscrise în Codul penitenciarului se înmulţesc şi devin mai ambigue pe măsură ce un deţinut coboară în ierarhie, ceea ce duce la creşterea numărului de oportunităţi de abuz sau de abuz. Astfel, cei care nu pot fi atingeţi trebuie să respecte o serie de reguli specifice pe care nu le pot încălca. De exemplu : - ei trebuie să folosească propriile ustensile, în special la sala de mese; - ei trebuie să cedeze trecerea la deţinuţii altor categorii atunci când se plimbă pe coridoare; - ei trebuie să meargă de-a lungul zidurilor şi să nu traverseze spaţiile deschise; - ei nu trebuie să se uite la deţinuţii altor categorii în ochi; - ei nu trebuie să ofere sau să strângă mâna deţinuţilor din alte categorii. Pe lângă umilinţa rituală şi violenţa simbolică pe care o suportă, deţinuţilor care aparţin acestui grup li se pot aplica pedepse corporale în cazul încălcării acestor reguli. În timpul vizitelor efectuate în cadrul misiunii de anchetă, s-a constatat în mod clar că retrogradarea la acest nivel nu a fost un fenomen rar. În închisoarea D, de exemplu, din aproximativ 600 de deţinuţi, 100 erau consideraţi ca fiind de neatins. Un deţinut din închisoarea B care a fost declarat de neatins Dacă nu o faci, vei fi învins. În opinia sa, membrii grupului "de neatins" aplică şi ei regulile impuse de conducătorii deţinuţilor, chiar dacă acest lucru pare să fie în detrimentul propriilor interese. Motivul este că deciziile cu privire la locul fiecăruia în ierarhie nu sunt definitive; dacă respectă regulile şi plăteşte, o persoană de neatins poate intra în ierarhie. mai mult de 35 de persoane. Normele UE privind penitenciarele din 2006, adoptate de Comitetul miniştrilor Consiliului Europei la 11 ianuarie 2006 şi revizuite şi modificate de Comitetul miniştrilor Consiliului Europei la 1 iulie 2020 (recomandarea Rec.2006)2-rev), consacră în special principiile fundamentale şi normele următoare: Restricțiile impuse persoanelor private de libertate trebuie reduse la strictul necesar și trebuie să fie proporționale cu obiectivele legitime pentru care au fost impuse. (...) 5. Viaţa în închisoare este aliniată cât mai strâns posibil cu aspectele pozitive ale vieţii în afara închisorii. Fiecare detenţie este gestionată astfel încât să faciliteze reintegrarea în societatea liberă a persoanelor private de libertate. (...) Domeniul de aplicare (...) 13. Aceste norme trebuie aplicate cu imparţialitate, fără discriminare, în special pe motive de sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau de orice altă natură, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie. Munca 26.1 Munca în închisoare trebuie considerată un element pozitiv al regimului penitenciar şi în nici un caz o pedeapsă. A doua oară, organizaţia şi metodele de lucru din închisori trebuie să se apropie cât mai mult de cele care reglementează o muncă similară în afara închisorii, pentru a - i pregăti pe deţinuţi pentru condiţiile normale ale vieţii profesionale. (...) 26.15 Numărul zilnic şi săptămânal maxim de ore de muncă ale deţinuţilor trebuie stabilit în conformitate cu reglementările sau cu practicile locale privind ocuparea forţei de muncă a lucrătorilor liberi. (...) 105.3 Când deţinuţii condamnaţi sunt supuşi unei obligaţii de muncă, condiţiile de muncă trebuie să fie conforme cu normele şi controalele aplicate în exterior. A se vedea nota de subsol 1. Curtea ia notă de faptul că reclamantului i s-a solicitat să își prezinte observațiile cu privire la admisibilitatea și la temeinicia cererii, precum și la pretențiile sale cu privire la satisfacția echitabilă, dar că scrisoarea grefei care i-a fost adresată în acest scop a rămas fără răspuns.

Curtea amintește că, în aplicarea articolului 37 alineatul (1) din convenție, are competența de a elimina o cerere din rol în caz de pierdere a interesului din partea unui solicitant, cu excepția cazului în care respectarea drepturilor omului se opune. Această dispoziție este redactată după cum urmează în pasajele sale relevante în speță: În orice moment al procedurii, Curtea poate decide să şteargă o cerere din rol în cazul în care circumstanţele permit să se ajungă la concluzia (a) că reclamantul nu intenţionează să o menţină; (...) Cu toate acestea, Curtea continuă examinarea cererii în cazul în care respectarea drepturilor omului garantate de Convenție şi a protocoalelor sale impun acest lucru. mai puţin de

Curtea reiterează că noţiunea de "respectare a drepturilor omului" îi solicită să ia în considerare nu numai situaţia individuală a reclamantului, ci şi situaţia la o scară mai largă, mai ales atunci când ar putea exista probleme sistemice sau structurale ( Petrescu c. Portugalia, nr. 23190/17, § 62, 3 decembrie 2019 și cauzele menționate în acesta).

În speță, Curtea consideră că sunt în joc întrebări importante, în special cele ale obligațiilor pozitive ale statului în materie de combatere a fenomenului ierarhic informal în închisorile moldovenești și a violenței dintre deținuți care rezultă din acesta.

Curtea observă, de asemenea, că, așa cum arată rapoartele internaționale în acest domeniu (punctele 30 și 34 de mai sus), acest fenomen este prezent în toate instituțiile penitenciare din Moldova, în special în locurile de detenție pentru bărbații adulți și că este evident că există o problemă structurală a sistemului penitenciar din Republica Moldova. Prin urmare, Comisia consideră că impactul prezentei cauze este atât de mare încât depășește situația individuală a reclamantului.

Având în vedere cele de mai sus și indiferent de răspunsul la întrebarea dacă reclamantul dorește sau nu să-și mențină cererea, Curtea consideră că Õ în orice caz, circumstanțele referitoare la respectarea drepturilor omului garantate prin convenție, iar protocoalele sale impun ca aceasta să fie examinată în continuare în conformitate cu art. 37 alineatul (1) în fine din convenție. CU PRIVIRE LA VIOLAȚIA DE LA ARTICOLUL 3 DIN CONVENȚIA CU ARTICOLUL 14 DIN CONVENȚIA

Invocând art. 14 din Convenție, reclamantul declară că a suferit în închisoare discriminări, umilinţe şi interdicţii ca urmare a apartenenţei sale la casta de parias.

Stăpâna calificării juridice a faptelor cauzei (Radomilja și alții c. Croația [GC], nos 37685/10 și 22768/12, § 114 și 126, 20 martie 2018), Curtea consideră că acest aspect necesită o examinare sub aspectul articolului 3 din Convenție (S.P. și alte c. Rusia, nr. 366463/11 și 10 altele, § 65, 2 mai 2023 și D c. Letonia, nr. 76680/17, § 30 și 58, 11 ianuarie 2024).

Obligaţia autorităţilor de a preveni violenţa cu caracter discriminatoriu din partea particularilor şi de a investiga existenţa unui eventual motiv de discriminare în spatele unui act de violenţă constituie un aspect al obligaţiilor pozitive care decurg pentru ei din art. 3 din Convenție, dar, în acelaşi timp, această obligaţie poate fi considerată ca făcând parte din responsabilităţile care revin autorităţilor în temeiul art. 14 din Convenție, care urmăreşte să garanteze valorile fundamentale protejate prin art. 3 din Convenție fără discriminare. Având în vedere interacţiunea dintre aceste dispoziţii în contextul violenţei motivate de discriminare, aspecte precum cele ridicate în prezenta cauză pot fi examinate numai din perspectiva articolului 3 din Convenție, fără a se pune nici o întrebare separată în temeiul articolului 14 din Convenție, sau pot necesita o examinare simultană a celor două articole. Aceaceasta este o chestiune care trebuie să fie soluționată de la caz la caz, în funcție de faptele și natura afirmațiilor formulate (M.C. şi A.C. România, nr. 12060/12, § 105, 12 aprilie 2016 și Škorjanec c. Croația, nr. 25536/14, § 37, 28 martie 2017 (extracturi)).

Curtea reaminteşte, de asemenea, că un mai este caracterizat încă de faptele pe care le denunţă (Radomilja şi altele, menţionate anterior, § 115 şi jurisprudenţa menţionată în aceasta).

În speță, Comisia observă că principalul element subliniat de reclamant este discriminarea pe care ar fi suferit-o în detenție. Având în vedere acuzaţiile de la mai sus care constau în a spune că tratamentul pe care l-a făcut a fost cauzat de apartenenţa sa la maică-sa inferioară ierarhiei informale dintre deţinuţi şi că autorităţile nu au luat în considerare acest lucru, Curtea consideră că modalitatea cea mai adecvată de a proceda este aceea de a supune partea reclamantă la o examinare pe teren a articolului 3 din Convenția combinată cu art. 14. Aceste dispoziţii sunt astfel formulate: Art. 3 nu poate fi supus torturii sau pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante. □ art. 14 □ Drepturile şi libertăţile recunoscute în (...) Convenția trebuie să fie asigurate, fără deosebire, în special pe baza sexului, a rasei, a culorii, a limbii, a religiei, a opiniilor politice sau a altor opinii, a originii naţionale sau sociale, a unei minorităţi naţionale, a averii, a naşterii sau a oricărei alte situaţii. □ Cu privire la admisibilitate Pe o excepţie de la o neobosire a căilor de atac interne 47 . Guvernul susţine că reclamantul a înaintat o cerere, dintre care o parte din acuzaţii nu au fost examinate la nivel naţional. CESE susține că afirmațiile în cauză nu sunt incluse în plângerile din 2 februarie și 24 martie 2017, pe care reclamantul le-a sesizat autorităților naționale. Acesta subliniază, de asemenea, că reclamantul nu și-a exprimat dorința de a continua procedura privind aceste plângeri și nici de a contesta decizia Departamentului pentru instituțiile penitenciare din cadrul Ministerului Justiției din 18 mai 2017 (punctul 26 de mai sus).

În ceea ce privește procedura în fața Consiliului pentru egalitate, guvernul susține că reclamantul și-a exprimat doar plângerea cu privire la refuzul administrației închisorii nr. 9 din Pruncul de a-i oferi un loc de muncă remunerat și că nu a depus niciodată o plângere în fața Consiliului împotriva unui anumit individ pe care l-ar fi acuzat de a fi responsabil de tratamentul pe care a afirmat că îl suportă în detenție ca urmare a apartenenței sale la casta pariaților. Guvernul precizează că, în conformitate cu legea, Consiliul pentru egalitate este competent să examineze plângerile individuale ale unor persoane care sunt discriminate, că poate emite recomandări în vederea reparării victimelor discriminării și că Õ în prezența unor elemente de natură să demonstreze existența unei amenzi sau a unei infracțiuni, acesta poate transmite cauza autorităților de urmărire penală competente.

Curtea reaminteşte doar în termenii articolului 35 alineatul (1) din Convenție, aceasta nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de atac interne, care trebuie să fie atât legate de încălcările incriminate, disponibile cât şi adecvate. Comisia reamintește, de asemenea, că este de competența guvernului excitant al neobosirii să convingă Curtea că acțiunea era efectivă și disponibilă atât în teorie, cât și în practică la momentul faptelor, adică era accesibilă, era de natură să îi ofere reclamantului redobândirea obiecțiilor sale și prezenta perspective rezonabile de succes (a se vedea, de exemplu, Molla Sali c. Grecia [GC], nr. 20452/14, § 89, 19 decembrie 2018).

În cazul de față, Curtea constată că, astfel cum s-a constatat deja (punctul 40 de mai sus), persoana care a formulat cererea are efecte degradante asupra ierarhiei informale a deținuților cu privire la o problemă structurală.

În cazul S.P. și alte c. Rusia (citată la punctul 104), care se referea la aceeași disfuncție sistemică, Curtea a Uniunii Europene este exprimată după cum urmează: Având în vedere natura structurală a problemei, măsurile individuale, cum ar fi deschiderea unei anchete, plasarea temporară a acestora într-un loc sigur, sau transferul într-o altă instituţie nu ar fi rezolvat problema fundamentală care constituie nucleul obiecţiilor reclamanţilor. Chiar și în cazul în care căile de atac împotriva persoanelor care au făcut obiectul unei infracțiuni au condus la investigații adecvate și dacă s-ar fi aplicat sancțiuni în caz de violență sau de tratamente abuzive specifice, acest lucru nu ar fi modificat structurile de putere care stau la baza ierarhiei informale a deținuților sau statutul subaltern al solicitanților în această ierarhie. Un transfer într-o altă instituţie nu ar fi pus capăt stigmatizării legate de eticheta de parias pe care solicitanţii erau obligaţi să o poarte atâta timp cât se aflau în unităţi reglementate de un cod de conduită informal. În mod similar, posibilitatea de a plasa într-un loc sigur este, în conformitate cu dreptul intern, o măsură temporară (...) De asemenea, Comisia a afirmat că, în ceea ce privește acest tip de afaceri, autoritățile naționale trebuie să dispună de mecanisme efective care să permită îmbunătățirea situației individuale a reclamanților și care să se afle într-un plan de acțiune menit să abordeze problema într-un mod global (ibidem, § 102 și 107).

Curtea consideră că considerațiile enunțate la alineatul anterior sunt, de asemenea, de natură să se aplice în prezenta cauză.

Aceasta arată că, în plângerile sale, reclamantul a indicat în mod constant că mai mult decât paria, dar că acest element nu pare să fi fost luat în considerare de către organismele sesizate (punctele 20-28 de mai sus). În acelaşi timp, Comisia constată că nu există niciun argument satisfăcător care să demonstreze că căile de atac sugerate, şi anume recurs împotriva deciziilor Departamentului de instituţii de judecată al Ministerului Justiţiei sau o plângere adresată Consiliului pentru egalitate, pe de o parte, au fost susceptibile să soluţioneze problema reclamantului privind tratamentele pe care acesta le-a suportat ca urmare a apartenenţei sale la casta pariaşilor şi, pe de altă parte, au avut cea mai mică perspectivă de succes. Comisia consideră, de asemenea, că nu a reuşit să demonstreze ce forme de reparaţie ar fi putut obţine reclamantul din partea unui tribunal sau a oricărei alte autorităţi de stat, în contextul problemei structurale în cauză. Comisia observă, de asemenea, că guvernul nu oferă niciun exemplu de jurisprudență internă în sprijinul tezei sale, nici nu prezintă documente referitoare la un eventual plan de acțiune destinat combaterii problemei la nivel structural (a se vedea, de asemenea, răspunsul guvernului la raportul CPT, menționat la punctul 31 de mai sus). În aceste condiţii, Comisia consideră că nu s-a demonstrat că în speță există căi de atac efective. Prin urmare, ea respinge excepţia de neobosită. Pe o excepţie reţinută dintr-un defect de fond al cererii

Guvernul susține, de asemenea, că cererea este în mod clar greșit întemeiată din motive pe care le consideră a fi strâns legate de examinarea sa pe fond, preferând să își expună argumentele în sprijinul acestei excepții în același timp cu cele referitoare la fondul cauzei.

Curtea ia act de poziția guvernului și consideră că acesta nu avansează niciun argument de natură să împiedice examinarea pe fond a cererii (comparați cu Mehmet queliftci c. Turcia, nr. 53208/19, § 26, 16 noiembrie 2021). Concluzia

Constatând că acest at nu este în mod vădit nefondat sau inadmisibil pentru un alt motiv prevăzut la art. 35 din Convenție, Curtea declară că acest lucru este admisibil. Pe fundalul Tezei din partea

Reclamantul a declarat că a fost supus unui tratament discriminatoriu din momentul în care a fost El susţine că el a fost obligat să respecte regulile de segregare şi să stea departe de deţinuţii altor deţinuţi de la castele, pe care el nu putea să se mişte liber şi trebuia să meargă de-a lungul zidurilor, pe care le primea separat de ceilalţi deţinuţi, pe care îi avea acces nici la sala de sport, nici la spălătorie, nici la biserică, şi că trebuia să efectueze sarcini neremunerate de care erau scutiţi ceilalţi deţinuţi.

Guvernul răspunde că, potrivit informațiilor furnizate de autoritățile penitenciare, reclamantul și-a ispăşit pedeapsa în închisorile 15 din Cricova și 9 din Pruncul, unde deținea un regim comun de detenție care îi garanta între orele 6:00 și 22:00 o libertate de mișcare extinsă în afara sectorului de detenție. El susţine că aceste închisori dispun de zone vaste de agrement în aer liber situate în afara sectorului de detenţie, că deţinuţii au acces nelimitat la sala de sport şi la terenul de mini-fotbal, că sunt, de asemenea, libere să frecventeze biblioteca închisorii şi că, cu participarea administraţiei naţionale, ei au posibilitatea de a participa la diferite ceremonii religioase şi la întâlniri cu reprezentanţi ai organizaţiilor neguvernamentale şi ai societăţii civile. El adaugă că, în acelaşi timp, deţinuţii beneficiază de programe educative, în cadrul cărora pot urma cursuri de formare profesională şi pot participa la activităţi, remunerate sau nu.

Guvernul susţine că se poate observa cu uşurinţă în videoclipurile comunicate Curţii că, contrar celor afirmate în aceasta, recurentul nu era limitat în deplasările sale pe teritoriul închisorii, pe care el avea acces liber la sala de mese, primea hrana direct de la fereastra blocului alimentar, avea posibilitatea de a mânca în sala de mese şi nu era supus nici unei restricţii în această privinţă. De aici rezultă că obiecțiunile formulate de reclamant în această privință sunt neîntemeiate.

Guvernul consideră, prin urmare, că reclamantul nu a fost niciodată victima neglijenţei, nici nu a fost supus unui tratament care ar putea fi calificat ca fiind inuman sau degradant. Potrivit opiniei sale, persoana respectivă a beneficiat de condiţii de detenţie compatibile cu respectarea demnităţii sale umane, care nu i-au cauzat suferinţe a căror intensitate ar fi depăşit pragul admis în detenţie. Analiza Curţii

Curtea amintește că prezentul Õ, al cărui element principal denunțat de reclamant este discriminarea pe care ar fi suferit-o în detenție din cauza apartenenței sale la

Pe teren la art. 3 din convenție, o parte din principiile generale care trebuie aplicate în prezenta cauză au fost rezumate în hotărârea S.P. și alte c. Rusia (citată la § 78-80), apoi în hotărârea Dc. Letonia (citată la §§ 37 - 39): (...) art. 3 din Convenție consacră una dintre valorile fundamentale ale societăţilor democratice. El interzice în termeni absoluţi tortura şi pedepsele sau tratamentele inumane sau degradante, indiferent de circumstanţele şi comportamentul victimei (a se vedea, printre altele, Labita c. Italia [GC], nr. 26772/95, § 119, CEDO 2000-IV). 79. În ceea ce privește măsurile privative de libertate, Curtea a subliniat întotdeauna că art. 3 impune statelor contractante o obligație nu numai de a se abține de la relele tratamente, ci și de a lua măsurile preventive necesare pentru a proteja integritatea fizică și psihologică, precum și bunăstarea persoanelor private de libertate (Premininy c. Rusia, nr. 44973/04, § 83, 10 februarie 2011). Statul trebuie să se asigure că orice deţinut este ţinut în condiţii compatibile cu respectarea demnităţii umane, că modalităţile de executare a măsurii nu supune o suferinţă sau o greutate de o intensitate care depăşeşte nivelul inevitabil al suferinţei legate de detenţie şi că, ţinând cont de cerinţele practice ale detenţiei, sănătatea şi bunăstarea prizonierului sunt asigurate în mod corespunzător (Muršćc. Croația [GC], nr. 7334/13, § 99, 20 octombrie 2016, Ananyev și alții c. Rusia, nr. 42525/07 și 60800/08, § 141, 10 ianuarie 2012). 80. Problema dacă un deţinut aparţine unui grup deosebit de vulnerabil, de exemplu datorită apartenenţei sale la o categorie de deţinuţi expuşi unui risc crescut de abuz, constituie un alt factor relevant în aprecierea Curţii în ceea ce priveşte respectarea de către stat a obligaţiilor care decurg din art. 3 (Stasi c. Franța, nr. 25001/07, § 91, 20 octombrie 2011, privind un deținut homosexual, J.L. Letonia, nr. 23893/06, § 68, 17 aprilie 2012 privind un deținut care a cooperat cu poliția, D.F. Letonia, nr. 11160/07, § 81-84, 29 octombrie 2013 și M.C. Polonia, nr. 23692/09, § 90, 3 martie 2015, ambele referitoare la infractori sexuali, precum și Sizarev c. Ucraina, nr. 17116/04, § 114-115, 17 ianuarie 2013 și Totolici c. România , nr. 265676/10, §§ 48-49, 14 ianuarie 2014, ambele având legătură cu foști ofițeri de poliție). mai mult de un an şi jumătate. Curtea reiterează că acuzaţiile de maltratare în conformitate cu art. 3 din Convenție trebuie să fie susţinute de elemente de probă corespunzătoare. Pentru a stabili faptele invocate, aceasta utilizează criteriul probei, dincolo de orice dubiu rezonabil, însă o astfel de dovadă poate rezulta dintr-o fâșie de fildeș, sau din prezumții necontestate, suficient de grave, precise și concordante (Buyid c. Belgia [GC], nr. 23380/09, § 82, CEDO 2015). Gradul de convingere necesar pentru a ajunge la o concluzie specială și, în această privință, repartizarea sarcinii probei sunt intrinsec legate de specificitatea faptelor, de natura declarației scrise și de dreptul convențional în cauză (El-Masri c. Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei [GC], nr. 39630/09, § 151, CEDO 2012). Procedura prevăzută de Convenție nu este întotdeauna pregătită pentru o aplicare riguroasă a principiului "incumbit provatio" (proba îi revine celui care declară) ( Blokhin c. Rusia [GC], nr. 47152/06, § 140, 23 martie 2016). În cazul în care evenimentele în cauză, în totalitate sau în mare parte, sunt cunoscute exclusiv de către autorități, ca și în cazul persoanelor supuse controlului în custodie, orice prejudiciu survenit în cursul acestei perioade duce la prezumții de fapt puternice. În acest caz, sarcina probei revine guvernului: este responsabilitatea acestuia să furnizeze o explicație satisfăcătoare și convingătoare prin prezentarea de dovezi care să demonstreze fapte care pun sub semnul întrebării relatarea victimei (Buyid, citată anterior, punctul 83).

Curtea amintește, de asemenea, că, potrivit jurisprudenței sale stabilite, discriminarea constă în a trata în mod diferit, cu excepția cazului în care există o justificare obiectivă și rezonabilă, persoane plasate în situații comparabile. Cu toate acestea, art. 14 din Convenția n Curtea a recunoscut, de asemenea, că o politică sau o măsură generală care au avut efecte prejudiciabile disproporționate asupra unui grup de persoane ar putea fi considerată discriminatorii, chiar dacă acestea nu vizau în mod specific acest grup și nu aveau o natură discriminatorie și că o discriminare potențial contrară convenției ar putea rezulta dintr-o situație de fapt (D.H. și alte c. Republica Cehă [GC], nr. 57325/00, § 175, CEDO 2007-IV, și cauzele menționate în aceasta. Atunci când un reclamant a stabilit existența unei diferențe de tratament, este de datoria guvernului să demonstreze că această diferență de tratament era justificată. În ceea ce privește mijloacele de probă care ar putea constitui un astfel de început de probă și, prin urmare, să transfere sarcina probei către statul pârât, Curtea reiterează că, în cadrul procedurii în fața sa, nu există niciun obstacol procedural în calea admisibilității elementelor de probă sau a formulelor predefinite aplicabile evaluării lor (ibidem, §§ 177-178).

În plus, Curtea a avut deja posibilitatea de a aplica garanțiile prevăzute la art. 14 din Convenție solicitanților de violență care au fost victime ale apartenenței lor la un anumit grup și care sunt direct imputabile autorităților publice sau persoanelor private (a se vedea, de exemplu, pentru acte de violență motivate: de sex al victimei, Opuzc. Turcia, nr. 33401/02, § 191 și 200, CEDO 2009 și Y și alții c. Bulgaria, nr. 9077/18, § 122, 22 martie 2022; prin origine etnică, Škorjanec, citată anterior, § 52-57; prin religie, membri ai Congregaţiei Martorilor lui Iehova din Gldani și alții c. Georgia, nr. 71156/01, § 139-141, 3 mai 2007 și Milanović c. Serbia, nr. 44614/07, §§ 96-97, 14 decembrie 2010; sau prin orientarea sexuală, M.C. şi A.C. România, citată anterior, punctul 113. (a) Stabilirea faptelor

În speță, Curtea constată că guvernul contestă faptul că reclamantul a fost supus unor restricții în timpul detenției sale. Cu toate acestea, Comisia constată că nu contestă nici lacuna reclamantului potrivit căreia acesta făcea parte din

Curtea subliniază mai întâi că existenţa unei ierarhii informale a deţinuţilor în închisorile moldoveneşti este un fapt cunoscut, evidenţiat, de exemplu, de CPT şi de un studiu efectuat pe această temă (punctele 30, 33 şi 34 de mai sus) şi că, după toate probabilităţile, această practică exista în perioada de detenţie a r

Le requérant allègue qu’il faisait partie de la caste inférieure des « parias » dans la hiérarchie informelle qui règne selon lui dans les prisons moldaves, et qu’en raison de ce statut, il a été soumis à des restrictions, des humiliations et du travail forcé. La requête soulève des questions sur le terrain des articles 3, 4 et 14 de la Convention principalement. EN FAIT

Le requérant est né en 1983 ; il était détenu à Chișinău au moment de l’introduction de la requête.

Le Gouvernement a été représenté par son agent, M. D. Obadă.

Condamné pour meurtre aggravé, le requérant purgea une peine d’emprisonnement entre 2006 et 2021. À compter d’une date non spécifiée et jusqu’en février 2014, il fut détenu dans l’établissement pénitentiaire n o 15 de Cricova. À partir de février 2014, en dehors d’une courte période comprise entre août et septembre 2017, il fut détenu dans l’établissement pénitentiaire n o 9 de Pruncul.

Le requérant soutient qu’en février 2009, il fut « rétrogradé » dans la « caste » inférieure des détenus, dite des « intouchables », des « humiliés » ou des « parias ». Il ne précise pas les raisons de cette « rétrogradation ».

Le système des « castes » qui règne dans les prisons moldaves est associé à une hiérarchie informelle des détenus et constitue un héritage de la période soviétique qui a perduré après l’indépendance de la République de Moldova (voir la partie 1.3 de l’étude mentionnée au paragraphe 34 ci ‑ dessous). Des systèmes similaires sont décrits dans les arrêts S.P. et autres c. Russie (n os 36463/11 et 10 autres, §§ 5-10, 2 mai 2023) et D c. Lettonie (n o 76680/17, § 6, 11 janvier 2024) (voir aussi la description de ces systèmes dans les normes pénitentiaires sur la hiérarchie informelle entre personnes détenues, citées au paragraphe 33 ci-dessous). Ils reposent sur au moins trois « castes » : un groupe au sommet de la hiérarchie informelle, la caste du milieu, à laquelle appartient la grande majorité des détenus, et la « caste » inférieure, dite des « parias ». La version du requérant concernant le traitement réservé aux « parias »

Le requérant soutient que, à l’instar des autres détenus appartenant à la « caste » inférieure, il devait respecter des « règles » de conduite strictes qu’il décrit de la manière suivante. 8 . Le requérant expose que pour se déplacer dans l’enceinte de la prison, il devait obligatoirement longer les murs et les clôtures. Il explique qu’il était interdit aux « parias » de toucher un détenu d’une autre « caste », sous peine de représailles physiques. Il précise que si un détenu était touché par un « paria », il en devenait un lui-même, et que de ce fait, les personnes appartenant à la « caste » inférieure étaient constamment chassées par les autres détenus.

Le requérant soutient en outre que les « parias » recevaient leurs repas séparément des autres. Il expose que, dans l’établissement pénitentiaire n o 15 de Cricova, les « parias » étaient notamment servis en dernier, dans une assiette posée au sol, et que les intéressés devaient alors se pencher pour prendre l’assiette, reculer de deux pas, puis se redresser et se tourner pour aller manger dans leurs cellules. Il ajoute que dans l’établissement pénitentiaire n o 9 de Pruncul, il recevait ses repas à la fenêtre de la personne chargée de la plonge, où les conditions sanitaires étaient selon lui déplorables.

Le requérant affirme qu’il était reçu en dernier par le médecin de la prison, même s’il s’inscrivait en premier. Il explique que si, lors de l’examen d’un « paria » par le médecin, un autre détenu entrait dans la pièce, le « paria » devait immédiatement en sortir et attendre jusqu’à ce que le médecin ait fini d’examiner le détenu en question.

Selon le requérant, il était également interdit aux « parias » de se rendre à l’église de la prison, d’utiliser la laverie et la salle de sport ou de suivre des cours de formation professionnelle. 12 . Le requérant soutient par ailleurs qu’il a été forcé d’accomplir des tâches auxquelles les autres détenus n’étaient pas soumis. Il affirme notamment avoir dû effectuer des travaux de rénovation dans des cellules, parfois jusqu’à 14 heures par jour, et transporter sur son dos, depuis l’extérieur jusqu’à certaines de ces cellules, des sacs remplis de pierres. Il dit également avoir été contraint d’effectuer des travaux en extérieur par temps caniculaire, sans eau et sans pause. Il soutient qu’il n’était pas payé et, de surcroît, qu’il accomplissait des tâches pour lesquelles d’autres détenus étaient rémunérés à sa place. Il ajoute qu’en tant que « paria », il devait aussi ramasser les poubelles et autres détritus dans l’enceinte de la prison, nettoyer les toilettes, déplacer du charbon ou porter jusqu’à dix heures d’affilée des seaux remplis de béton sur une distance de 500 mètres.

Le requérant a communiqué à la Cour plusieurs vidéos qu’il dit avoir enregistrées avec son téléphone dans l’établissement pénitentiaire n o 9 de Pruncul. Il n’en a pas précisé la date. 14 . Dans une première vidéo, le requérant filme sa cellule, qui se trouve dans un état délabré, ainsi que trois codétenus, dont un est occupé à faire des travaux. Le requérant y affirme, entre autres, que les intéressés sont des « parias », ce que confirment deux autres détenus, et qu’ils doivent effectuer seuls des travaux dans leur cellule, à la différence des détenus des autres « castes » dont les cellules sont rénovées par des ouvriers. 15 . Dans trois autres vidéos, il filme la même cellule en chantier. Il y affirme que lui-même et les autres détenus qui l’occupent sont obligés d’y effectuer des travaux toute la journée, qu’il est rarement autorisé à sortir de sa cellule, qu’il n’a pas le droit d’utiliser la douche, celle-ci étant réservée aux détenus de la « caste » supérieure, et qu’il est contraint de dormir dans la cellule en question alors que celle-ci est pleine de poussière et de débris. Dans une autre de ces vidéos, on voit le requérant, occupé à mettre de l’enduit sur un mur de la cellule, affirmer que lui-même et ses codétenus sont obligés depuis sept jours de travailler plus de douze heures par jour et de dormir dans cette cellule, où ils respirent la poussière et les émanations générées par les travaux.

Dans une autre vidéo, le requérant montre la cellule en question rénovée, mais dont les murs commencent à décrépir en raison de l’humidité et le plafond présente des fuites lorsqu’il pleut. Il affirme qu’ils sont sept dans la cellule. Les images montrent quatre lits, dont trois lits superposés, ainsi que l’espace très réduit dont les détenus disposent en dehors de ces lits.

Dans deux autres vidéos, le requérant se filme en train de demander à un détenu d’une autre « caste » la permission de sortir de sa cellule.

Dans une autre vidéo, le requérant filme, en caméra cachée, la cour de la prison ainsi qu’une discussion avec un autre détenu, dont il ressort que tous deux sont des « parias » et doivent longer les murs de la cour en restant à l’écart des détenus des autres « castes ».

Dans une autre vidéo, encore, le requérant filme, toujours en caméra cachée, le chemin qu’il emprunte pour aller au réfectoire et l’intérieur de celui ‑ ci. Il se déplace le long d’un mur extérieur, derrière un autre « paria », et une fois dans le réfectoire, il reçoit son repas à une fenêtre dont il affirme qu’elle n’est pas la même que celle où sont servis les détenus des autres « castes ». Les plaintes introduites par le requérant 20 . Dans une série de plaintes adressées à l’établissement pénitentiaire n o 9 de Pruncul entre février 2017 et septembre 2018, le requérant demanda à se voir attribuer un travail rémunéré, en vain. Dans une d’entre elles, il évoquait son appartenance à la « caste des parias ».

Dans le même temps, le 2 février 2017, le requérant déposa plainte devant un juge d’instruction pour dénoncer ses conditions de détention et les discriminations qu’il disait subir au sein de l’établissement pénitentiaire n o 9 de Pruncul. Il mentionnait son statut de « paria » et alléguait que lorsque lui ‑ même ou d’autres détenus de sa cellule se plaignaient de leurs conditions de détention, l’administration de la prison faisait venir un détenu d’une caste supérieure qui leur intimait de se taire.

Par un jugement du 7 février 2017, le tribunal de Chișinău (siège de Buiucani) déclina sa compétence et transmit la plainte du requérant pour examen au Département des établissements pénitentiaires du ministère de la Justice.

Par une lettre du 27 mars 2017, le département en question informa le requérant qu’après vérification, il n’avait décelé aucune violation de la législation en vigueur de la République de Moldova de la part des agents de l’établissement pénitentiaire n o 9 de Pruncul. Il disait également mettre en œuvre toutes les mesures nécessaires pour garantir la sécurité et créer des conditions de détention favorables pour les personnes détenues.

Dans l’intervalle, le 24 mars 2017, le requérant avait saisi le juge d’instruction pour dénoncer ses conditions de détention. Dans sa plainte, il avait précisé une fois de plus qu’il appartenait à la « caste des parias ».

Par un jugement du 3 avril 2017, le tribunal de Chișinău (siège de Buiucani) déclina de nouveau sa compétence et transmit la plainte au Département des établissements pénitentiaires du ministère de la Justice. 26 . Par une décision du 18 mai 2017, le département clôtura la procédure sans l’avoir examinée, au motif que le requérant avait refusé par écrit de recevoir une réponse à sa plainte. 27. À une date non spécifiée en 2019, le requérant saisit le Conseil pour la prévention et l’élimination de la discrimination et pour la sauvegarde de l’égalité (« le Conseil pour l’égalité »). Il expliquait qu’il avait adressé plusieurs demandes à l’administration pénitentiaire afin d’obtenir un emploi, et que toutes ses demandes avaient été refusées. Il soutenait également que lui et un groupe de détenus, membres de la « caste des parias », travaillaient sans être rémunérés. 28 . Dans sa décision du 12 juillet 2019, le Conseil pour l’égalité releva qu’au cours de sa détention au sein de l’établissement pénitentiaire n o 9 de Pruncul, le requérant avait commis vingt-quatre infractions disciplinaires, et qu’il avait encore trois infractions disciplinaires non effacées. Il parvint à la conclusion qu’il n’existait aucun lien de causalité entre le traitement différentiel dénoncé par le requérant et les éléments invoqués, et que ce traitement découlait au contraire des fautes disciplinaires mentionnées.

Les conclusions de la visite suggèrent qu’il existe toujours une acceptation tacite de la hiérarchie informelle par le personnel pénitentiaire, voire un « accord » implicite entre le personnel et les chefs informels concernant le maintien de « l’ordre » parmi les prisonniers et le « bon fonctionnement » des établissements. Par exemple : - Comme il l’avait déjà observé lors de ses visites précédentes, le CPT a constaté que les chefs informels avaient leur mot à dire dans la « classification » initiale des nouveaux arrivants et dans leur affectation dans les cellules/dortoirs. À la prison de Chișinău, notamment, les cloisons des cellules d’admission présentaient toujours des trous (d’environ 10 cm de diamètre) qui servaient de canaux de communication avec les cellules voisines, lesquelles étaient occupées par des « représentants » de la hiérarchie informelle. Il a été rapporté qu’à la prison de Brănești, les chefs informels rencontraient les nouveaux arrivants près de la zone d’admission ou dans les cellules de quarantaine ; - Il apparaît que les chefs informels choisissaient aussi les détenus autorisés à travailler ; à la prison de Brănești, en particulier, la délégation a reçu plusieurs déclarations selon lesquelles les bénéfices (ou une partie de ceux ‑ ci) gagnés par des détenus qui travaillaient, notamment la possibilité d’une libération anticipée, étaient enregistrés au profit de détenus de « rang supérieur » ; - La délégation a également observé des différences frappantes, tant à l’égard des conditions matérielles – état général et équipements disponibles – que de l’espace de vie disponible, entre les chefs informels et leurs cercles proches d’une part, et la population carcérale générale – et en particulier les détenus considérés comme « humiliés » –, d’autre part. Les premiers continuaient à vivre très confortablement en prison, avec toutes les commodités possibles (pour plus de détails, voir le paragraphe 42) ; - Les chefs informels jouaient un rôle dans l’octroi de demandes de mise à l’écart de la population carcérale générale (...). (...) v. Personnel 34. Dans les trois établissements visités, mais aussi dans le système pénitentiaire dans son ensemble, la question des effectifs demeure un problème majeur. Selon les informations communiquées par les autorités moldaves, le système pénitentiaire comptait un total de 2 940 postes pour diverses catégories de personnel, dont 520 (soit près de 18 %) étaient vacants. (...) En conséquence, le nombre d’agents pénitentiaires présents dans les zones de détention des trois établissements visités était lamentablement faible. (...) Il restait donc vrai que le personnel n’était pas en mesure d’exercer un contrôle efficace sur la situation dans les établissements visités et ne pouvait ni être informé des cas de violence entre détenus ni intervenir de manière efficace. (...) vi. Conclusions et recommandations 35. Comme il l’a déjà dit dans ses rapports de visite précédents, le CPT estime que l’incapacité persistante des autorités moldaves à garantir un environnement sûr et sécurisé pour les personnes détenues est directement liée à plusieurs facteurs, dont la pénurie chronique de personnel pénitentiaire, le recours aux chefs informels pour maintenir le contrôle sur la population carcérale et l’existence de dortoirs de grande capacité. Par ailleurs, les autorités ne procèdent à aucune évaluation appropriée des risques et besoins des détenus lors de leur admission en prison ni à aucune classification visant à déterminer dans quelle prison, quel bloc ou quelle cellule ces détenus devraient être placés. La vulnérabilité accrue de certaines personnes admises en prison (telles que les personnes accusées ou reconnues coupables d’infractions sexuelles, les personnes LGBTQI+, les personnes atteintes de troubles mentaux ou encore les personnes consommant des stupéfiants) fait clairement ressortir la nécessité d’identifier les risques et les vulnérabilités potentiels afin de prévenir l’exposition des intéressés au risque de violences et d’exploitation aux mains d’autres détenus. Résoudre le problème de la violence et de l’intimidation entre détenus nécessitera des directeurs et agents des établissements pénitentiaires qu’ils reprennent le contrôle de la situation. Pour commencer, les agents pénitentiaires doivent être en mesure d’exercer leur autorité de manière appropriée. Cela implique, entre autres, des effectifs suffisants (y compris la nuit) pour permettre aux agents pénitentiaires de superviser de manière adéquate les activités des personnes détenues et de se soutenir mutuellement dans l’accomplissement de leurs tâches. Traiter le phénomène de la violence entre détenus exige également que les agents pénitentiaires soient particulièrement attentifs aux signes de troubles, et qu’ils soient correctement formés pour intervenir de manière déterminée et efficace dès les premiers signes. À cette fin, des programmes de formation initiale et continue pour tous les agents, quel que soit leur grade, devraient être mis en place et inclure une formation sur la gestion de la violence entre détenus. En outre, l’existence de relations positives entre le personnel et les détenus, basées sur les notions de sécurité dynamique et de bienveillance, revêt une importance capitale : de telles relations peuvent en effet contribuer à surmonter la réticence habituelle des victimes (ou témoins) à dénoncer les auteurs de violences entre détenus. Par ailleurs, il sera nécessaire de mettre en place un programme quotidien destiné à offrir aux détenus des activités pertinentes et à faciliter leur réinsertion sociale (...). 36. À la lumière de ce qui précède, le CPT appelle une fois de plus les autorités moldaves à prendre sans plus tarder des mesures résolues pour s’attaquer au phénomène de hiérarchie informelle entre détenus et prévenir la violence et l’intimidation entre détenus dans l’ensemble du système pénitentiaire. À cette fin, les autorités moldaves devraient mettre en place une stratégie globale claire, avec des délais de mise en œuvre, qui devrait inclure les mesures suivantes : - mettre fin à la pratique qui consiste à faire appel aux chefs informels pour maintenir l’ordre dans les prisons ; séparer les chefs informels et leur cercle proche du reste de la population carcérale, en se fondant sur une évaluation individuelle appropriée des risques et besoins, (...) soutiendra ces efforts ; - priver les chefs informels et leurs cercles proches des privilèges dont les autres détenus ne bénéficient pas, notamment en ce qui concerne les conditions matérielles de détention ; - priver les chefs informels de la possibilité d’entrer en contact avec les nouveaux arrivants et de procéder à leur « assignation à une caste » ; dans ce contexte, il conviendra de rappeler au personnel pénitentiaire que tout agent facilitant de tels contacts sera sanctionné ; - mettre en place une procédure de recrutement et de formation efficace du personnel pénitentiaire, tout en assurant une supervision continue des agents (y compris la nuit) dans les zones de détention. Cela nécessitera une augmentation significative des effectifs. Il conviendra également de prendre des mesures pour abolir le système de rotation de 24 heures actuellement en place pour les agents pénitentiaires ; - placer les détenus au sein d’unités de vie plus petites ; - mettre en place un système approprié d’évaluation des risques et besoins, ainsi qu’un processus de classification et d’affectation des détenus afin de garantir que ceux-ci ne se trouvent pas exposés à d’autres détenus susceptibles de leur nuire (en tenant dûment compte du risque auquel certains détenus pourraient exposer d’autres détenus en promouvant ou en imposant la hiérarchie informelle des détenus) ; - en particulier, il convient de prendre des mesures pour garantir le soutien total de la direction à l’égard des personnes exposées à un risque particulier d’abus aux mains d’autres détenus (y compris les personnes accusées ou reconnues coupables d’infractions sexuelles, les personnes LGBTQI+, ou encore les personnes atteintes de troubles mentaux ou consommant des stupéfiants), et à l’égard des personnes qui ne souhaitent pas (ou plus) être impliquées dans la hiérarchie informelle des détenus. Cela inclut, si les détenus en question en font la demande, le placement des intéressés dans des unités de vie séparées (établies à cet effet) offrant des conditions matérielles et un régime adéquats, ainsi qu’une supervision nécessaire par le personnel. Le Comité souhaite recevoir une copie de la stratégie ainsi élaborée et être régulièrement informé, sur une base semestrielle, des mesures concrètes prises en vue de sa mise en œuvre et des résultats obtenus. En outre, le Comité souhaite être informé de la mise en œuvre des plans visant à mettre en place des unités de vie séparées pour les personnes demandant à bénéficier d’une protection en vertu de l’article 206 du code d’exécution, notamment en ce qui concerne les établissements spécifiques dans lesquels ces unités ont été ou sont prévues. 37. En ce qui concerne la situation des personnes mises à l’écart de la population carcérale générale en vertu de l’article 206 du code d’exécution, le Comité recommande que les autorités moldaves prennent des mesures pour garantir que : - chaque nouvel arrivant soit correctement informé par le personnel, y compris par écrit, de la possibilité de demander la mise en place de mesures en vertu de l’article 206 du code d’exécution ; - toutes les demandes de mesures introduites au titre de l’article 206 soient traitées de manière confidentielle par le personnel, conformément à la législation en vigueur ; dans ce contexte, il convient de rappeler au personnel pénitentiaire qu’il est inacceptable de révéler de telles informations ou de permettre aux chefs informels ou leurs cercles proches d’entrer en contact avec les personnes ayant demandé à bénéficier d’une telle mesure, et que tout membre du personnel permettant de tels actes sera sanctionné en conséquence ; - les détenus ne soient ni dissuadés par le personnel de demander la mise en place de telles mesures ni menacés par le personnel d’être placés dans la population carcérale générale comme une punition informelle pour avoir exercé leur droit de se plaindre auprès du personnel ; - les actes d’automutilation ne soient plus soumis à une sanction disciplinaire en prison (et n’aient pas d’influence négative sur la possibilité d’une libération anticipée) et que les personnes qui se blessent ne soient pas tenues de payer pour les soins de santé qui leur sont prodigués. (...) 42. Dans les prisons de Brănești et de Cricova, le CPT a constaté un contraste frappant entre les conditions de vie de la majorité des détenus et celles de certains prisonniers privilégiés, qui vivaient dans des chambres spacieuses (...) ou même dans de petits appartements composés de plusieurs pièces. Certains de ces espaces de vie étaient équipés de grands lits doubles, de canapés et fauteuils, de casiers, de miroirs, de kitchenettes comprenant un réfrigérateur à plusieurs compartiments, une machine à café et un four à micro-ondes, de grandes télévisions à écran plat, de consoles de jeux vidéo, de systèmes stéréo avec enceintes sur pied, d’équipements sportifs privés, de machines à laver et de sanitaires privés comprenant des WC à cuvette, une douche et un chauffe ‑ eau. Ces espaces étaient décorés de tapis au sol et de peintures sur les murs, et contenaient de grands aquariums. Le CPT insiste à nouveau sur le fait qu’il incombe à l’administration pénitentiaire de garantir que toutes les personnes détenues vivent dans des conditions décentes. Permettre à certaines personnes de profiter librement de leur richesse, et, pire encore, des fonds extorqués à d’autres détenus (voir paragraphe 19 (...)), pour créer des conditions de vie nettement meilleures pour elles-mêmes, va clairement à l’encontre de l’objectif de la direction et du personnel de reprendre le contrôle des prisons, d’affirmer leur autorité et de créer des relations positives entre le personnel et les détenus. En effet, pour les autres détenus, voir les « chefs » mener une vie luxueuse avec tous les privilèges possibles et des pouvoirs exclusifs constitue une forte incitation à s’impliquer dans la hiérarchie informelle des détenus et à gravir les échelons en opprimant les autres. Le CPT recommande aux autorités moldaves de prendre des mesures pour garantir que toutes les personnes détenues soient traitées de manière égale et bénéficient de conditions matérielles similaires. » 31 . La réponse du gouvernement moldave au rapport du CPT relatif à la visite du 5 au 13 décembre 2022 [CPT/Inf (2023) 32], publiée par le CPT le 3 novembre 2023, est ainsi rédigée en ses parties pertinentes en l’espèce [traduction du greffe] : « 10. (...) Le ministère de la Justice reconnaît la nécessité de développer un document stratégique afin d’orienter les mesures prises par les autorités pour lutter contre ce phénomène [de hiérarchie informelle entre détenus] profondément enraciné au sein des établissements pénitentiaires de la République de Moldova. (...) il n’est actuellement pas possible d’élaborer un programme pour traiter ce problème spécifique aux établissements pénitentiaires, aucune stratégie ne prévoyant ni ne mentionnant un programme de ce type. (...) Le ministère de la Justice a évalué le degré de mise en œuvre des recommandations issues de l’étude de référence sur la sous-culture criminelle dans les prisons de la République de Moldova, commandée en 2018 par le bureau de Chișinău du [Conseil de l’Europe]. Or, il apparaît que 20 % seulement des recommandations ont été mises en œuvre. Sur la base des recommandations formulées dans le cadre de l’étude et d’un audit de sécurité réalisé avant la fin de 2023, une feuille de route pour réduire la hiérarchie informelle sera approuvée par le ministère de la Justice. Elle comprendra également des actions faisant écho aux mesures recommandées au paragraphe 36 du rapport du CPT. Le document a atteint la phase finale des consultations internes, et il sera transmis pour examen au CPT, comme demandé, lors du rapport semestriel. »

Dans son rapport sur la visite ad hoc effectuée en République de Moldova du 3 au 12 juin 2025 [CPT/Inf (2025) 38], publié le 4 décembre 2025, le CPT réaffirme que la condition des détenus « parias » demeure un sujet de préoccupation majeure. 33 . Les normes pénitentiaires du CPT sur la hiérarchie informelle entre personnes détenues [CPT/Inf (2025) 12] exposent ce qui suit en leurs passages pertinents en l’espèce [notes de bas de page omises] : « 1. (...) [La hiérarchie informelle entre personnes détenues] continue d’exister, bien qu’à des degrés divers, dans le système pénitentiaire de neuf États parties à la Convention européenne pour la prévention de la torture et des peines ou traitements inhumains ou dégradants (CEPT), dont huit sont membres du Conseil de l’Europe. Ces neuf pays faisaient autrefois partie de l’Union soviétique. (...) (...) 2. Les prisons soviétiques étaient principalement définies par ce que les chercheurs ont appelé un collectivisme carcéral (à l’inverse de l’individualisme carcéral de la plupart des pays d’Europe occidentale), qui a été décrit comme étant composé de trois éléments principaux : un système de gouvernance pénale fondé sur la surveillance mutuelle par les pairs, le déplacement de l’autorité et de la gestion vers les personnes détenues, et la vie en communauté, qui résulte de la structuration de la vie carcérale par le placement des personnes détenues dans des dortoirs de grande capacité. L’origine de ces systèmes pénitentiaires remonte à la mise en place de camps de travail forcé (Goulag) en Union soviétique au début du XX e siècle et, plus anciennement, aux prisons de la Russie tsariste. Ne cessant d’augmenter, la population carcérale officielle dépassait apparemment le million de personnes au début des années 1940, et a continué de croître ensuite. Il était devenu impossible de gérer un nombre aussi élevé de personnes privées de liberté, et aussi de garantir la production massive exigée des établissements pénitentiaires, sans que les autorités ne se déchargent d’au moins une partie de leurs tâches de surveillance, officielles ou non, sur les personnes détenues elles-mêmes. Le système informel d’autogestion des personnes détenues, qui est alors apparu, a donné naissance à une hiérarchie informelle dans laquelle les personnes étaient classées en différentes catégories, ou castes, qui coexistaient grâce à l’application stricte d’un code ou d’un règlement informel ( poniatija ). Ce code est devenu essentiel dans un environnement où les personnes détenues vivaient dans des baraquements, à plusieurs dizaines par dortoir – voire davantage –, où ils pouvaient circuler jour et nuit sans pratiquement aucune surveillance du personnel pénitentiaire. (...) 3. Le collectivisme carcéral a survécu à l’effondrement de l’Union soviétique et les neuf États parties à la CEPT précédemment cités plus haut sont toujours aux prises avec ce qu’il en reste, notamment la hiérarchie informelle entre détenus et son influence délétère. Les initiatives prises pour s’attaquer au problème de la hiérarchie informelle entre personnes détenues ont été plus ou moins fructueuses car la transformation de l’infrastructure carcérale soviétique – organisée en dortoirs – en unités modernes de type cellulaire se fait très lentement. La hiérarchie informelle peut aussi perdurer du fait d’une insuffisance d’effectifs, qui a pour conséquence un déficit de présence et de surveillance du personnel dans les zones de détention. Un facteur supplémentaire est la formation insuffisante du personnel. (...) 4. Il ressort des nombreuses visites effectuées par le CPT qu’une hiérarchie informelle dans un système pénitentiaire national repose traditionnellement sur un système de castes, qui fonctionne avec des règles de conduite et de communication spécifiques. Ce système de castes continue d’imprégner en profondeur presque tous les aspects de la vie quotidienne en prison dans les anciens pays soviétiques, où chaque détenu doit appartenir à une caste ou une autre. L’appartenance à telle ou telle caste est déterminée par un certain nombre de facteurs, notamment l’infraction commise, les liens éventuels avec la criminalité organisée, la situation financière, le fait ou non d’avoir été précédemment condamné à une peine d’emprisonnement, les dettes et les conflits avec d’autres personnes, en prison ou à l’extérieur, l’orientation sexuelle et les expériences sexuelles avant l’incarcération, et même la violation, y compris non intentionnelle, de l’une des très nombreuses règles non écrites de la hiérarchie informelle. Bien que le nom des castes diffère d’un pays à l’autre et que les hiérarchies carcérales informelles présentent des spécificités nationales, les trois principales castes peuvent être définies de la manière suivante : - les chefs informels (la caste supérieure) ; - les personnes détenues ordinaires (la caste intermédiaire, la plus nombreuse) ; et - les intouchables, ou parias (la caste inférieure). (...) 8. La caste inférieure ( opushchennye, levyje ) est celle des intouchables, au sens propre et au sens figuré. Ils ne sont pas autorisés à avoir un avis sur la vie dans l’établissement ou sur les castes supérieures, à élever la voix ou à résister physiquement lorsqu’ils sont frappés par une personne d’une caste supérieure. Ils doivent monter la garde tous les jours des heures durant à l’entrée de l’unité pour informer les autres personnes détenues de l’arrivée d’un membre du personnel. Les intouchables sont placés dans des cellules et des dortoirs à part, ou dans des endroits précis des cellules et dortoirs (généralement près de la porte ou des toilettes) ; ils doivent utiliser des sanitaires spécifiques, manger à des tables séparées au réfectoire dans de la vaisselle identifiée par une marque, pratiquer leurs activités sportives dans des salles différentes de celles utilisées par les autres personnes détenues (ou utiliser les terrains lorsqu’ils ne sont pas occupés par les personnes des castes supérieures) et aller au magasin après tout le monde. Dans certaines prisons, ils ne sont pas autorisés à utiliser la cuisine de l’unité et dans d’autres ils doivent se servir d’une cuisinière, d’un réfrigérateur et d’une table spécifiques. Tout l’entretien des espaces communs, qui est rémunéré par l’administration de la prison, est généralement effectué par les intouchables. Le nettoyage des toilettes incombe à la plus basse des sous-catégories des intouchables, regroupant en général les détenus mis en cause pour des infractions sexuelles, qu’ils aient été condamnés ou non. Bien que tous les détenus aient officiellement les mêmes droits et les mêmes devoirs, et qu’ils soient censés faire eux-mêmes le ménage de leur dortoir ou cellule, ce sont en réalité les intouchables employés pour faire le ménage dans les couloirs et les autres espaces communs qui nettoient aussi les dortoirs ou cellules des personnes détenues de la caste supérieure. Ces derniers les « remercient » parfois avec des cigarettes, du thé ou de la nourriture. 9. Le CPT s’est parfois entretenu avec des personnes détenues, en particulier de la caste inférieure, qui craignaient manifestement de parler et ont demandé à cesser l’entretien ou à ce qu’il se poursuive en présence d’une autre personne détenue. Ils expliquaient agir ainsi par crainte des représailles dont ils étaient sûrs de faire l’objet après avoir rencontré le CPT. (...) 11. Le CPT a souligné dans plusieurs de ses rapports que la situation des personnes détenues de la caste la plus basse pourrait être considérée comme une violation continue de l’article 3 de la Convention européenne des droits de l’homme, qui interdit, entre autres, toute forme de traitement dégradant et oblige les autorités de l’État à prendre des mesures appropriées pour prévenir ces traitements, y compris ceux infligés par des codétenus. (...) 13. Au cours de ses visites, le CPT a recueilli de nombreux témoignages crédibles faisant état de violences entre personnes détenues – coups portés à l’aide d’objets tranchants, passages à tabac, ébouillantages, violences sexuelles, actes de harcèlement ou d’intimidation et autres formes de violences psychologiques, extorsions, entre autres. Il est clair que les plus touchés étaient généralement les personnes détenues appartenant à la caste inférieure, de qui émanaient la majorité des récits de violence entre personnes détenues. À l’évidence le fait d’être un « intouchable » augmentait considérablement le risque de victimisation. (...) Lors des entretiens qu’il a eus depuis la fin des années 1990 avec des centaines de personnes détenues de la caste inférieure, le CPT a recueilli de nombreux récits de personnes qui, jour après jour, étaient déconsidérées et renvoyées à une condition d’individu insignifiant, « minable », « intouchable » littéralement. Pendant leur incarcération, ces personnes se voient peu à peu dépouiller de leur dignité humaine, contraintes de dormir dans les plus mauvais lits, de s’assoir à des tables séparées, d’utiliser des couverts, des assiettes et des tasses spécifiques, ainsi que des installations (sanitaires, buanderie et salle de sport) séparées, et d’effectuer les travaux d’entretien les plus sales. Et surtout, elles ne sont pas considérées par les autres personnes détenues comme étant dignes de recevoir une poignée de main ou de partager une conversation ; de voir, en somme, leur simple existence reconnue. 19. Le CPT a par ailleurs recueilli de nombreux témoignages évoquant l’exploitation des personnes détenues de la caste inférieure. Comme indiqué plus haut, ce sont ces personnes qui font généralement le ménage des dortoirs, des cellules et des sanitaires des personnes détenues de la caste supérieure, qui s’occupent de leur lessive et montent la garde pour prévenir de l’arrivée d’un membre du personnel. De l’avis du CPT, cette pratique pourrait s’apparenter dans certains cas à de l’esclavage moderne (sous la forme de travail forcé). (...) 21. (...) L’impression du Comité est que de nombreuses équipes de direction d’établissement pénitentiaire se sont résignées, avec regret, à accepter l’existence d’une hiérarchie informelle. En l’absence de soutien de la part des autorités centrales pour combattre le phénomène, elles choisissent de faire fonctionner la prison en essayant uniquement de maintenir un ordre de façade et d’éviter les scandales (émeutes, grèves de la faim, automutilations collectives et morts violentes), même si cela passe par une « coopération » tacite avec les chefs informels (...). (...) 23. (...) Le CPT a constaté, lors de nombreuses visites, que dans les systèmes pénitentiaires où existe une hiérarchie informelle, la caste du nouvel arrivant (ou celle à laquelle il est susceptible d’être « assigné ») est l’un des principaux éléments dont l’administration de la prison tient compte pour son affectation. L’appartenance à telle ou telle caste est en général plus déterminante que le casier judiciaire, le profil psychologique, le niveau d’addiction ou la situation socioéconomique. Cherchant à prévenir les conflits et connaissant la règle officieuse de non-mixité, en particulier l’interdiction d’interagir avec les détenus de la caste inférieure, l’administration d’une prison prend avant tout en considération la place de la personne détenue dans la hiérarchie informelle, et ensuite seulement, si cela est possible, d’autres facteurs. (...) 27. Le CPT a aussi souvent constaté que la direction et le personnel des prisons visitées avaient globalement tendance à déléguer une partie de leur autorité à un nombre restreint de personnes détenues occupant le rang le plus élevé de hiérarchie informelle (...) Tout en reconnaissant que le manque de personnel a des répercussions majeures sur la gestion des prisons, le CPT a exprimé à plusieurs reprises qu’il jugeait inadmissible tout abandon partiel des responsabilités en matière de maintien de l’ordre et de la sécurité, une compétence qui incombe exclusivement au personnel de surveillance. Cela expose les personnes détenues les plus faibles au risque d’être exploitées par leurs codétenus. Cela est également contraire à la règle 62 des Règles pénitentiaires européennes, selon lesquelles aucun détenu ne peut occuper dans la prison un emploi ou un poste lui conférant des pouvoirs disciplinaires. 28. De l’avis du CPT, en outre, la collaboration tacite entre les équipes de direction et les chefs informels a des effets gravement délétères sur l’ensemble du système de justice pénale. Fatalement, de tels arrangements viennent ébranler le respect des personnes détenues pour l’administration pénitentiaire. Le fait que les prisons en sous-effectif comptent sur la hiérarchie informelle a pour conséquence la discrimination et la déshumanisation des personnes de la caste inférieure, ainsi que la banalisation des violences entre détenus – quand bien même elles s’exercent le plus souvent sous la forme de punitions pour infraction aux règles de la hiérarchie informelle. (...) 32. Après des décennies de visites d’inspection dans les prisons, le CPT constate que le pouvoir et l’influence de la hiérarchie informelle reculent progressivement. Lors des entretiens, de plus en plus de personnes détenues, des trois castes, affirment que les règles de la hiérarchie informelle changent et deviennent plus floues, que la pression pour les respecter se fait moins intense et que même si une violation de ces règles entraîne parfois encore une punition physique, celle-ci est, dit-on, moins cruelle qu’auparavant. (...)

(...) cependant, l’influence négative de la hiérarchie informelle, bien qu’en recul, est toujours présente au quotidien pour les personnes détenues et les membres du personnel, sous des formes qui pour certaines pourraient être considérées comme constituant une violation continue de l’article 3 de la Convention européenne des droits de l’homme. Par conséquent, le CPT encourage vivement les autorités nationales des pays concernés à mettre à profit la situation actuelle et à consacrer toutes les ressources disponibles à l’éradication complète de la hiérarchie informelle dans leur système pénitentiaire.

De l’avis du Comité, un phénomène aussi tentaculaire qui imprègne depuis des décennies presque tous les domaines des systèmes pénitentiaires concernés ne peut être maîtrisé que dans le cadre d’une approche globale, de préférence sous la forme d’une stratégie nationale axée sur la mise en place d’un système pénitentiaire moderne conforme aux normes et aux valeurs du Conseil de l’Europe. Cette stratégie, assortie d’un calendrier de mise en œuvre, devrait comprendre un certain nombre de mesures dans plusieurs domaines fondamentaux, notamment les suivantes : (...) Personnel pénitentiaire – accroître fortement le nombre d’agents pénitentiaires travaillant en contact direct avec les personnes détenues en rendant beaucoup plus attractives leurs conditions de travail et en veillant à ce qu’ils soient suffisamment rémunérés, correctement formés, et motivés. Les effectifs doivent être suffisants (y compris la nuit) pour que les membres du personnel puissent surveiller comme il convient les personnes détenues et se soutenir mutuellement avec efficacité dans l’exercice de leurs fonctions ; – promouvoir, au moyen de la formation et dans le cadre d’une supervision appropriée, la sécurité dynamique au sein des prisons ; – veiller à ce que les programmes de formation initiale et continue du personnel, tous rangs confondus, traitent la question de la hiérarchie informelle et celle de la gestion de la violence entre personnes détenues. Le personnel pénitentiaire doit être particulièrement attentif aux signes de difficulté et bien formé pour intervenir de manière déterminée et efficace, à un stade aussi précoce que possible. Il doit aussi recevoir le soutien dont il a besoin pour s’acquitter de ses tâches de manière professionnelle ; – veiller à ce que la direction des établissements pénitentiaires soit vigilante quant à une possible collusion entre le personnel et les chefs informels ; – informer régulièrement le personnel pénitentiaire que tout agent qui tolère, encourage ou se rend complice de sanctions imposées à des personnes détenues par d’autres détenus ou de toute autre forme de violence ou d’intimidation de personnes détenues envers d’autres devra répondre de ses actes devant la justice. Admission en prison – mettre en place un système d’évaluation complète des risques et des besoins de toutes les personnes à leur admission en prison. Cette évaluation devrait prendre en considération, entre autres éléments, le profil pénal de la personne, sa vulnérabilité psychologique, ses éventuelles addictions et sa situation socioéconomique ; – faire en sorte que les personnes en détention provisoire ou condamnées pour la première fois à une peine d’emprisonnement ne soient pas placées avec celles qui ont déjà été incarcérées. Dans ce contexte, il pourrait être envisagé d’affecter spécifiquement des unités ou quartiers existants à l’accueil de ces personnes détenues ; – prêter attention au classement de la personne dans telle ou telle catégorie et à son affectation, pour faire en sorte qu’elle ne soit pas exposée à d’autres détenus susceptibles de lui nuire (en tenant dûment compte du risque que peuvent représenter certains détenus pour leurs codétenus en encourageant et imposant une hiérarchie informelle entre détenus). Accueil de différents groupes de personnes détenues – apporter un soutien complet aux personnes détenues exposées à un risque particulier de violences, comme les personnes accusées ou condamnées pour des infractions à caractère sexuel, les personnes LGBTQI+ et les personnes présentant des troubles de la santé mentale. Il s’agit notamment, s’ils en font la demande, de placer les intéressés dans des unités de vie séparées (mises en place à cet effet), d’assurer des conditions matérielles appropriées et un régime motivant, et de veiller à une surveillance adéquate de la part du personnel ; -– créer des unités ou secteurs séparés pour les personnes détenues qui ne souhaitent pas (ou plus) être impliqués dans la hiérarchie informelle ; mettre en place des conditions matérielles et des régimes adéquats (voire de qualité supérieure) qui récompensent les comportements prosociaux et coopératifs. Chefs de la hiérarchie informelle – mettre un terme à la pratique consistant à déléguer l’autorité aux personnes détenues occupant un rang élevé dans la hiérarchie informelle et à s’en servir pour maintenir l’ordre au sein de la population carcérale générale ; cela pourrait nécessiter d’ériger en infraction pénale l’appartenance à la hiérarchie informelle, comme certains pays l’ont déjà fait ; – tenir les chefs informels et leur cercle rapproché à l’écart du reste de la population carcérale, en se basant sur une évaluation rigoureuse des risques et des besoins individuels et en tenant compte des garanties prévues ; – ne pas accorder aux chefs informels et à leur cercle rapproché des privilèges dont les autres personnes détenues ne bénéficient pas, et notamment ne pas permettre qu’ils purgent leur peine dans des cellules où ils jouissent de conditions bien plus confortables ; – ne pas donner aux chefs informels la possibilité d’être en contact avec les nouveaux arrivants dans la prison et de procéder à leur affectation dans le système des castes. Dans ce contexte, il convient de rappeler au personnel pénitentiaire que tout agent qui facilite de tels contacts sera sanctionné. Violences entre personnes détenues – réexaminer les stratégies de prévention de la violence en prison et prendre notamment les mesures suivantes : adoption d’une politique complète de lutte contre les brimades, évaluations régulières et systématiques des risques liés à l’affectation et au placement des personnes détenues, formation du personnel à l’intervention en amont afin d’identifier tout risque de violence entre détenus et le signaler à la direction, contrôle régulier des caméras de surveillance et assurance de leur bon fonctionnement ; – réaliser des progrès en matière de consignation, de signalement et d’enquête concernant les actes présumés de violence entre personnes détenues. L’existence de relations positives entre le personnel et les personnes détenues, fondées sur les notions de sécurité et de protection dynamiques, constitue un facteur décisif dans ce contexte ; ces relations peuvent aider les victimes, ou les témoins, à surmonter la réticence que ces personnes éprouvent généralement à dénoncer les auteurs de violences entre personnes détenues ; – revoir les procédures existantes pour faire en sorte que chaque fois que des lésions consignées par le personnel de santé pénitentiaire sont compatibles avec des allégations de violence entre personnes détenues (ou indiquent que des violences ont pu être commises, même en l’absence de toute allégation), le dossier soit immédiatement porté à l’attention des autorités compétentes et une enquête lancée ; – mettre en place un système centralisé de consignation des blessures afin de mieux évaluer la situation, détecter des incidents et identifier les risques potentiels et ainsi prévenir la violence entre personnes détenues ; – encourager les attitudes consistant à signaler, par les voies appropriées, les cas de violences entre personnes détenues, notamment en mettant en place des canaux de communication et d’alerte clairement identifiés pour le personnel comme pour les personnes détenues, et des mesures de protection efficaces pour les personnes qui signalent des violences commises par un autre détenu. Réinsertion – élaborer et mettre en œuvre une stratégie complète visant à lutter contre l’entrée de drogues dans les prisons et à proposer un dispositif complet d’aide médicale et psychosociale aux personnes détenues présentant des troubles liés à la consommation de drogues ; – renforcer l’élaboration des plans individuels d’exécution de la peine, développer les possibilités en matière de travail et d’éducation et inciter les personnes détenues à prendre une part plus active à leur réinsertion dans la société en les récompensant et en leur proposant des régimes axés sur la progression et la gratification. » Les autres documents 34 . L’étude de référence sur la sous-culture criminelle dans les prisons de la République de Moldova, effectuée dans le cadre du projet du Conseil de l’Europe « Soutien aux réformes de la justice pénale en République de Moldova », publiée en mars 2018, expose ce qui suit en ses passages pertinents en l’espèce [traduction du greffe] : « Résumé de l’étude Les rapports précédents du CPT ont mis en évidence le lien qui existe entre les hiérarchies informelles dans les prisons de Moldova et les violences et abus entre détenus. Ces hiérarchies informelles sont souvent appelées « sous-culture criminelle ». La présente étude s’appuie sur une enquête représentative auprès de personnes détenues et d’agents pénitentiaires, sur des entretiens, des groupes de discussion et une analyse documentaire pour étudier la prévalence de cette sous-culture et examiner ses liens exacts avec la violence et la victimisation en prison. Il apparaît que la sous-culture criminelle existe dans toutes les prisons de Moldova, à des degrés divers, mais qu’elle est beaucoup moins répandue dans les établissements pour femmes. Dans tout le système pénitentiaire, et en particulier dans les établissements pour hommes adultes, la sous-culture est imposée par des structures centralisées. De petits groupes de chefs parmi les détenus imposent des règles informelles et infligent des sanctions à ceux qui les enfreignent. Le rapport révèle que, là où cette position de domination est plus présente, les détenus et le personnel se sentent moins en sécurité, entretiennent de moins bonnes relations et évoluent dans un environnement carcéral moins favorable. Dans le contexte de la sous-culture, les chefs parmi les détenus génèrent et font régner la violence dans les prisons. Le fait que les administrations pénitentiaires ne fournissent pas assez de biens matériels et n’assurent pas des conditions de sécurité suffisantes fait naître des relations de dépendance entre détenus. Ces carences sont comblées par des structures informelles. Cette dépendance est exploitée par ceux qui occupent un rang supérieur dans un système de castes. Les détenus de statut supérieur extorquent de l’argent et des services aux détenus de statut inférieur. Les cas d’extorsion de cette nature semblent être généralisés et coordonnés. Cependant, les données d’enquête suggèrent que cette situation n’est pas uniforme et qu’elle est plus répandue dans certaines prisons que dans d’autres, notamment dans les établissements fermés pour hommes adultes. Le personnel tolère cette sous-culture et l’exploite activement pour maintenir l’ordre. Il a également été signalé que le personnel pourrait bénéficier de l’extorsion organisée des détenus de castes inférieures. Le rapport formule plusieurs recommandations pour lutter contre la sous-culture criminelle, comme la restructuration des espaces et de la circulation des personnes détenues, une augmentation des effectifs et une amélioration des relations entre détenus et personnel, la création de programmes d’incitation positifs destinés à pousser les personnes détenues à abandonner la sous ‑ culture, un travail sur les responsabilités, au regard de la loi, liées à l’affectation des détenus, et le développement d’une approche proactive et globale en matière de sécurité. (...) 1.3 Sous-culture criminelle : définitions (...) Le terme « sous-culture criminelle » désigne un phénomène spécifique aux contextes soviétique et postsoviétique qui trouve ses origines dans l’époque du goulag stalinien. À une époque où le système pénitentiaire soviétique connaissait un fort renouvellement et où les camps collectivistes étaient créés, une fraternité de criminels professionnels dominait. Ces individus étaient et sont toujours appelés les « vory v zakone » [expression russe], terme qui peut être rendu en [français] par l’expression « voleurs adhérant au code d’honneur », mais qui est généralement traduit littéralement par « voleurs dans la loi ». À l’époque soviétique, le statut de « voleur dans la loi », une fois acquis, accompagnait la personne de camp en camp, lui conférant certains privilèges, mais aussi des obligations envers les autres membres de la fraternité. La fraternité des « vory v zakone » régnait sur un monde criminel structuré selon des hiérarchies de statut et des ordres normatifs informels qui, ensemble, formaient ce qu’on appelait le « vorovskoi mir » ou « monde des voleurs ». D’autres catégories informelles de détenus, subordonnées aux « vory », exécutaient leurs ordres, notamment en extorquant des ressources destinées à un usage collectif (« obchtchak ») et en régulant les comportements et les conflits entre autres détenus. (...) De nombreuses caractéristiques du « monde des voleurs » sont présentes dans les prisons de l’ex-Union soviétique, et la République de Moldova ne semble pas faire exception. (...) 3.4 Distribution de la violence en fonction du statut (...) Le système de castes est la clé de voûte du mécanisme de distribution de la violence. L’existence de catégories informelles de détenus, soutenue par un code carcéral qui permet à certaines catégories d’infliger des abus à d’autres, favorise la domination au sein des prisons. La violence ruisselle dans toute la hiérarchie pour se diriger vers les groupes situés au plus bas de l’échelle – les « boucs » et les « intouchables » – qui souffrent de privations bien plus sévères que les autres détenus. Dans ce système, les punitions n’ont pas besoin de prendre la forme de violences directes ; à leur place, une « rétrogradation » peut être bien pire. Dans ces circonstances, devenir un « intouchable » augmente l’insécurité au point que le risque de victimisation devient quotidien. Le risque permanent pour les détenus de se voir relégués aux catégories inférieures de la hiérarchie permet aux castes supérieures de créer des relations de dépendance qui servent de base à la prédation et à la violence. De plus, le système de castes est directement lié à la violence de plusieurs manières : l’acte de rétrogradation lui-même peut impliquer de la violence, y compris des violences sexuelles et des viols. (...) Une des difficultés auxquelles la catégorie des « intouchables » est confrontée réside dans le fait que les règles sur les interdictions inscrites dans le code carcéral se multiplient et deviennent plus ambiguës à mesure qu’un détenu descend dans la hiérarchie, ce qui a pour effet d’accroître le nombre d’occasions d’abus ou de recours à la violence. Ainsi, les « intouchables » doivent respecter un certain nombre de règles spécifiques qu’ils ne peuvent pas enfreindre. Par exemple : - ils doivent utiliser leurs propres ustensiles, en particulier au réfectoire ; - ils doivent céder le passage aux détenus des autres catégories lorsqu’ils marchent dans les couloirs ; - ils doivent longer les murs et ne pas traverser les espaces ouverts ; - ils ne doivent pas regarder les détenus des autres catégories dans les yeux ; - ils ne doivent pas offrir ou serrer la main des détenus des autres catégories. Outre l’humiliation rituelle et la violence symbolique qu’ils subissent, les détenus appartenant à ce groupe peuvent se voir infliger des châtiments corporels en cas de violation de ces règles. Lors des visites effectuées dans le cadre de la mission d’enquête, il est apparu clairement que la rétrogradation à cet échelon n’était pas un phénomène rare. Dans la prison D, par exemple, sur environ 600 détenus, 100 étaient considérés comme « intouchables ». Un détenu de la prison B qui avait été déclaré « intouchable » alors qu’il avait précédemment été informateur s’est exprimé en ces termes : « C’est tellement terrible d’être dans cette situation, vous ne pouvez pas imaginer à quel point c’est humiliant – si quelqu’un arrive, vous devez vous coller au mur, le laisser passer et ne pas le regarder. Si vous ne le faites pas, vous serez battu. » Selon lui, les membres du groupe des « intouchables » appliquent eux aussi les règles imposées par les chefs des détenus, même si cela semble aller à l’encontre de leurs propres intérêts. La raison en est que les décisions concernant la place de chacun au sein de la hiérarchie ne sont pas définitives ; s’il respecte les règles et paye, un « intouchable » peut remonter dans la hiérarchie. » 35 . Les règles pénitentiaires européennes de 2006, adoptées par le Comité des Ministres du Conseil de l’Europe le 11 janvier 2006 et révisées et modifiées par le Comité des Ministres du Conseil de l’Europe le 1 er juillet 2020 (recommandation Rec(2006)2-rev), consacrent notamment les principes fondamentaux et règles qui suivent : « Principes fondamentaux (...) 3. Les restrictions imposées aux personnes privées de liberté doivent être réduites au strict nécessaire et doivent être proportionnelles aux objectifs légitimes pour lesquelles elles ont été imposées. (...) 5. La vie en prison est alignée aussi étroitement que possible sur les aspects positifs de la vie à l’extérieur de la prison. 6. Chaque détention est gérée de manière à faciliter la réintégration dans la société libre des personnes privées de liberté. (...) Champ d’application (...) 13. Les présentes règles doivent être appliquées avec impartialité, sans discrimination aucune fondée notamment sur le sexe, la race, la couleur, la langue, la religion, les opinions politiques ou toutes autres opinions, l’origine nationale ou sociale, l’appartenance à une minorité nationale, la fortune, la naissance ou toute autre situation. (...) Travail 26.1 Le travail en prison doit être considéré comme un élément positif du régime carcéral et en aucun cas être imposé comme une punition. (...) 26.7 L’organisation et les méthodes de travail dans les prisons doivent se rapprocher autant que possible de celles régissant un travail analogue hors de la prison, afin de préparer les détenus aux conditions de la vie professionnelle normale. (...) 26.15 Le nombre quotidien et hebdomadaire maximal d’heures de travail des détenus doit être fixé conformément à la réglementation ou aux usages locaux concernant l’emploi des travailleurs libres. (...) 105.3 Lorsque des détenus condamnés sont soumis à une obligation de travailler, les conditions de travail doivent être conformes aux normes et aux contrôles appliqués à l’extérieur. » EN DROIT

La Cour rappelle qu’en application de l’article 37 § 1 de la Convention, elle a compétence pour rayer une requête du rôle en cas de perte d’intérêt de la part d’un requérant, à moins que le « respect des droits de l’homme » ne s’y oppose. Cette disposition est rédigée comme suit dans ses passages pertinents en l’espèce : « 1. À tout moment de la procédure, la Cour peut décider de rayer une requête du rôle lorsque les circonstances permettent de conclure a) que le requérant n’entend plus la maintenir ; (...) Toutefois, la Cour poursuit l’examen de la requête si le respect des droits de l’homme garantis par la Convention et ses protocoles l’exige. »

La Cour redit que la notion de « respect des droits de l’homme » lui commande d’envisager non seulement la situation individuelle du requérant, mais également la situation à une échelle plus étendue, surtout quand il pourrait y avoir des problèmes systémiques ou structurels ( Petrescu c. Portugal , n o 23190/17, § 62, 3 décembre 2019, et les affaires qui y sont citées).

En l’espèce, la Cour estime que d’importantes questions se trouvent en jeu, notamment celle des obligations positives de l’État en matière de lutte contre le phénomène de hiérarchie informelle dans les prisons moldaves et la violence entre détenus qui en découle. 40 . La Cour observe par ailleurs que, comme le montrent les rapports internationaux en la matière (paragraphes 30 et 34 ci-dessus), ce phénomène est présent dans l’ensemble des établissements pénitentiaires moldaves, en particulier dans les lieux de détention pour hommes adultes, et qu’il s’apparente à un problème structurel du système carcéral en République de Moldova. Par conséquent, elle juge que l’impact de la présente affaire est tel qu’il dépasse la situation individuelle du requérant.

Eu égard à ce qui précède, et indépendamment de la réponse à la question de savoir si le requérant entend ou non maintenir sa requête, la Cour estime qu’en tout état de cause, des circonstances touchant au respect des droits de l’homme garantis par la Convention et ses Protocoles exigent qu’elle poursuive son examen conformément à l’article 37 § 1 in fine de la Convention.

Maîtresse de la qualification juridique des faits de la cause ( Radomilja et autres c. Croatie [GC], n os 37685/10 et 22768/12, §§ 114 et 126, 20 mars 2018), la Cour estime que ce grief appelle un examen sous l’angle de l’article 3 de la Convention ( S.P. et autres c. Russie , n os 36463/11 et 10 autres, § 65, 2 mai 2023, et D c. Lettonie , n o 76680/17, §§ 30 et 58, 11 janvier 2024).

Le devoir qu’ont les autorités de prévenir les violences à caractère discriminatoire de la part de particuliers et d’enquêter sur l’existence d’un éventuel mobile de discrimination derrière un acte de violence constitue un aspect des obligations positives qui découlent pour elles de l’article 3 de la Convention, mais, dans le même temps, ce devoir peut également être considéré comme faisant partie des responsabilités qui incombent aux autorités au titre de l’article 14 de la Convention, qui vise à garantir les valeurs fondamentales protégées par l’article 3 de la Convention sans discrimination. Compte tenu de l’interaction entre ces dispositions dans le contexte des violences motivées par la discrimination, des questions telles que celles soulevées dans la présente affaire peuvent être examinées uniquement sous l’angle de l’article 3 de la Convention, sans qu’aucune question distincte ne se pose au titre de l’article 14 de la Convention, ou nécessiter un examen simultané sous l’angle des deux articles. Il s’agit d’une question à trancher au cas par cas, en fonction des faits et de la nature des allégations formulées ( M.C. et A.C. c. Roumanie , n o 12060/12, § 105, 12 avril 2016, et Škorjanec c. Croatie , n o 25536/14, § 37, 28 mars 2017 (extraits)).

La Cour rappelle également qu’un grief se caractérise toujours par les faits qu’il dénonce ( Radomilja et autres , précité, § 115 et la jurisprudence qui y est citée). 46 . En l’espèce, elle note que l’élément principal mis en exergue par le requérant est la discrimination qu’il aurait subie en détention. Compte tenu des allégations de l’intéressé qui consistent à dire que le traitement qu’il dénonce était dû à son appartenance à la « caste » inférieure de la hiérarchie informelle entre détenus et que les autorités n’en ont pas tenu compte, la Cour estime que la manière la plus appropriée de procéder consiste à soumettre le grief du requérant à un examen sur le terrain de l’article 3 de la Convention combiné avec son article 14. Ces dispositions sont ainsi libellées : Article 3 « Nul ne peut être soumis à la torture ni à des peines ou traitements inhumains ou dégradants. » Article 14 « La jouissance des droits et libertés reconnus dans la (...) Convention doit être assurée, sans distinction aucune, fondée notamment sur le sexe, la race, la couleur, la langue, la religion, les opinions politiques ou toutes autres opinions, l’origine nationale ou sociale, l’appartenance à une minorité nationale, la fortune, la naissance ou toute autre situation. » Sur la recevabilité Sur l’exception tirée d’un non-épuisement des voies de recours internes 47 . Le Gouvernement soutient que le requérant a soumis une requête dont une partie des allégations n’ont pas été examinées au niveau national. Il argue que les allégations en cause ne figurent pas dans les plaintes des 2 février et 24 mars 2017 dont le requérant a saisi les autorités nationales. Il souligne également que le requérant n’a ni souhaité poursuivre la procédure concernant ces plaintes ni contesté la décision du Département des établissements pénitentiaires du ministère de la Justice du 18 mai 2017 (paragraphe 26 ci-dessus). 48 . En ce qui concerne la procédure devant le Conseil pour l’égalité, le Gouvernement argue que le requérant s’est seulement plaint du refus de l’administration de la prison n o 9 de Pruncul de lui offrir un emploi rémunéré, et qu’il n’a jamais porté plainte devant ce Conseil contre un individu en particulier qu’il aurait accusé d’être responsable du traitement qu’il disait subir en détention du fait de son appartenance à la « caste des parias ». Le Gouvernement précise que, selon la loi, le Conseil pour l’égalité est compétent pour examiner des plaintes individuelles formulées par des personnes s’estimant discriminées, qu’il peut émettre des recommandations en vue d’offrir une réparation aux victimes de discriminations et qu’en présence d’éléments de nature à démontrer l’existence d’une contravention ou d’une infraction, il peut transmettre l’affaire aux autorités de poursuite compétentes.

La Cour rappelle qu’aux termes de l’article 35 § 1 de la Convention, elle ne peut être saisie qu’après l’épuisement des voies de recours internes, qui doivent être à la fois relatives aux violations incriminées, disponibles et adéquates. Elle rappelle également qu’il incombe au Gouvernement excipant du non-épuisement de convaincre la Cour que le recours était effectif et disponible tant en théorie qu’en pratique à l’époque des faits, c’est-à-dire qu’il était accessible, était susceptible d’offrir au requérant le redressement de ses griefs et présentait des perspectives raisonnables de succès (voir, par exemple, Molla Sali c. Grèce [GC], n o 20452/14, § 89, 19 décembre 2018).

En l’espèce, la Cour note que le grief du requérant tiré des effets dégradants de la hiérarchie informelle des détenus a trait, comme elle l’a déjà constaté (paragraphe 40 ci-dessus), à un problème structurel.

Dans l’affaire S.P. et autres c. Russie (précité, § 104), qui portait sur le même dysfonctionnement systémique, la Cour s’est exprimée comme suit : « 104. Étant donné le caractère structurel du problème, des mesures individuelles telles que l’ouverture d’une enquête, le placement temporaire « en lieu sûr » ou le transfert dans un autre établissement n’auraient pas résolu le problème fondamental qui constitue le noyau des griefs des requérants. Même si les recours des requérants « parias » avaient donné lieu à des enquêtes appropriées et si des sanctions avaient été appliquées en cas de violences ou de mauvais traitements spécifiques, cela n’aurait pas modifié les structures de pouvoir sous-jacentes de la hiérarchie informelle des détenus ni le statut subalterne des requérants dans cette hiérarchie. Un transfert dans un autre établissement n’aurait pas mis fin à la stigmatisation liée à l’étiquette de « parias » que les requérants étaient tenus de porter aussi longtemps qu’ils se trouvaient dans des établissements régis par un code de conduite informel. De même, la possibilité de placement dans un « lieu sûr » constituait, selon le droit interne, une mesure temporaire (...) ». Elle a également dit que, concernant ce type d’affaires, les autorités nationales doivent disposer de mécanismes effectifs qui soient propres à améliorer la situation individuelle des requérants et qui s’inscrivent dans un plan d’action visant à traiter le problème de manière globale ( ibidem , §§ 102 et 107).

La Cour estime que les considérations énoncées au paragraphe qui précède trouvent également à s’appliquer dans la présente affaire. 53 . Elle relève que, dans ses plaintes, le requérant a constamment indiqué qu’il faisait partie des « parias », mais que cet élément ne semble pas avoir été pris en compte par les instances saisies (paragraphes 20-28 ci-dessus). Dans le même temps, elle constate que le Gouvernement n’avance aucun argument satisfaisant propre à démontrer que les voies de recours suggérées, à savoir un recours contre les décisions du Département des établissements pénitentiaires du ministère de la Justice ou une plainte auprès du Conseil pour l’égalité, d’une part étaient susceptibles de remédier au grief du requérant relatif aux traitements que celui-ci disait subir en raison de son appartenance à la « caste des parias » et, d’autre part, présentaient la moindre perspective de succès. Elle juge également que le Gouvernement n’est pas parvenu à montrer quelles formes de réparation le requérant aurait pu obtenir de la part d’un tribunal, ou de toute autre autorité étatique, dans le contexte du problème structurel en cause. Elle remarque par ailleurs que le Gouvernement ne fournit aucun exemple tiré de la jurisprudence interne à l’appui de sa thèse, pas plus qu’il ne produit de documents relatifs à un éventuel plan d’action destiné à lutter contre le problème au niveau structurel (sur ce dernier point, voir aussi la réponse du Gouvernement au rapport du CPT, mentionnée au paragraphe 31 ci-dessus). Dans ces conditions, elle considère que le Gouvernement n’a pas démontré qu’il existait en l’espèce des voies de recours effectives. Partant, elle rejette l’exception de non ‑ épuisement. Sur l’exception tirée d’un défaut de fondement de la requête 54 . Le Gouvernement soutient également que la requête est manifestement mal fondée pour des raisons qu’il estime être étroitement liées à son examen au fond, préférant exposer ses arguments à l’appui de cette exception en même temps que ceux relatifs au fond de l’affaire. 55 . La Cour prend acte de la position du Gouvernement et considère que celui-ci n’avance aucun argument de nature à faire obstacle à l’examen au fond de la requête (comparer avec Mehmet Çiftci c. Turquie , n o 53208/19, § 26, 16 novembre 2021). Conclusion

Constatant que ce grief n’est pas manifestement mal fondé ni irrecevable pour un autre motif visé à l’article 35 de la Convention, la Cour le déclare recevable. Sur le fond Thèses des parties

Le requérant allègue qu’il a subi un traitement discriminatoire à partir du moment où il a été « rétrogradé » dans la « caste des parias ». Il soutient qu’il a été contraint de respecter des règles de ségrégation et de rester à l’écart des détenus des autres « castes », qu’il ne pouvait pas se déplacer librement et devait longer les murs, qu’il recevait ses repas séparément des autres détenus, qu’il n’avait accès ni à la salle de sport, ni à la laverie, ni à l’église, et qu’il devait effectuer des tâches non rémunérées dont les autres détenus étaient dispensés.

Le Gouvernement réplique que, selon les informations fournies par les autorités pénitentiaires, le requérant a purgé sa peine dans les prisons n os 15 de Cricova et 9 de Pruncul, où il relevait d’un régime de détention commun qui lui garantissait entre 6h et 22h une ample liberté de mouvement en dehors du secteur de détention. Il soutient que ces prisons disposent de vastes zones de loisirs en plein air situées à l’extérieur du secteur de détention, que les détenus ont un accès illimité à la salle de sport et au terrain de mini-football, qu’ils sont également libres de fréquenter la bibliothèque de la prison et, qu’avec la participation de l’administration pénitentiaire, ils ont la possibilité d’assister à diverses cérémonies religieuses et à des rencontres avec des représentants d’organisations non gouvernementales et de la société civile. Il ajoute que dans le même temps, les détenus bénéficient de programmes éducatifs, dans le cadre desquels ils peuvent suivre des formations professionnelles et participer à des activités, rémunérées ou non.

Le Gouvernement soutient qu’on peut facilement observer dans les vidéos communiquées à la Cour que, contrairement à ce qui y est affirmé, le requérant n’était pas limité dans ses déplacements sur le territoire de la prison, qu’il avait librement accès au réfectoire, recevait sa nourriture directement depuis la fenêtre du bloc alimentaire, avait la possibilité de manger dans le réfectoire et n’était soumis à aucune restriction à cet égard. Il en déduit que les griefs formulés par le requérant à cet égard sont infondés.

Le Gouvernement estime en conséquence que le requérant n’a jamais été victime de négligences, pas plus qu’il n’a subi un quelconque traitement susceptible d’être qualifié d’inhumain ou dégradant. Selon lui, l’intéressé a bénéficié de conditions de détention compatibles avec le respect de sa dignité humaine, qui ne lui ont pas causé de souffrances dont l’intensité aurait dépassé le seuil admissible en détention. Analyse de la Cour

La Cour rappelle que le présent grief, dont l’élément principal dénoncé par le requérant est la discrimination qu’il aurait subie en détention en raison de son appartenance à la « caste des parias », requiert un examen sous l’angle de l’article 3 de la Convention combiné avec son article 14 (paragraphe 46 ci-dessus).

Sur le terrain de l’article 3 de la Convention, une partie des principes généraux à appliquer dans la présente affaire ont été résumés dans l’arrêt S.P. et autres c. Russie (précité, §§ 78-80), puis dans l’arrêt D c. Lettonie (précité, §§ 37 ‑ 39) : « 78. (...) l’article 3 de la Convention consacre l’une des valeurs les plus fondamentales des sociétés démocratiques. Il prohibe en termes absolus la torture et les peines ou traitements inhumains ou dégradants, quels que soient les circonstances et le comportement de la victime (voir, parmi beaucoup d’autres, Labita c. Italie [GC], n o 26772/95, § 119, CEDH 2000-IV). 79. Pour ce qui est des mesures privatives de liberté, la Cour a toujours souligné que l’article 3 impose aux États contractants une obligation non seulement de s’abstenir d’infliger de mauvais traitements, mais également de prendre les mesures préventives nécessaires pour protéger l’intégrité physique et psychologique ainsi que le bien-être des personnes privées de liberté ( Premininy c. Russie , n o 44973/04, § 83, 10 février 2011). L’État doit s’assurer que tout prisonnier est détenu dans des conditions compatibles avec le respect de la dignité humaine, que les modalités d’exécution de la mesure ne soumettent pas l’intéressé à une détresse ou à une épreuve d’une intensité qui excède le niveau inévitable de souffrance inhérent à la détention et que, eu égard aux exigences pratiques de l’emprisonnement, la santé et le bien ‑ être du prisonnier sont assurés de manière adéquate ( Muršić c. Croatie [GC], n o 7334/13, § 99, 20 octobre 2016, et Ananyev et autres c. Russie , n os 42525/07 et 60800/08, § 141, 10 janvier 2012). 80. La question de savoir si un détenu appartient à un groupe particulièrement vulnérable, par exemple en raison de son appartenance à une catégorie de détenus exposés à un risque accru d’abus, constitue un autre facteur pertinent dans l’appréciation de la Cour quant au respect par l’État de ses obligations découlant de l’article 3 ( Stasi c. France , n o 25001/07, § 91, 20 octobre 2011, concernant un détenu homosexuel, J.L. c. Lettonie , n o 23893/06, § 68, 17 avril 2012, concernant un détenu ayant coopéré avec la police, D.F. c. Lettonie , n o 11160/07, §§ 81-84, 29 octobre 2013, et M.C. c. Pologne , n o 23692/09, § 90, 3 mars 2015, tous deux concernant des délinquants sexuels, ainsi que Sizarev c. Ukraine , n o 17116/04, §§ 114-115, 17 janvier 2013, et Totolici c. Roumanie , n o 26576/10, §§ 48-49, 14 janvier 2014, tous deux concernant d’anciens agents de police). » 63 . La Cour redit que les allégations de mauvais traitements contraires à l’article 3 de la Convention doivent être étayées par des éléments de preuve appropriés. Pour l’établissement des faits allégués, elle se sert du critère de la preuve « au-delà de tout doute raisonnable », une telle preuve pouvant néanmoins résulter d’un faisceau d’indices, ou de présomptions non réfutées, suffisamment graves, précis et concordants ( Bouyid c. Belgique [GC], n o 23380/09, § 82, CEDH 2015). Le degré de conviction nécessaire pour parvenir à une conclusion particulière et, à cet égard, la répartition de la charge de la preuve sont intrinsèquement liés à la spécificité des faits, à la nature de l’allégation formulée et au droit conventionnel en jeu ( El-Masri c. l’ex-République yougoslave de Macédoine [GC], n o 39630/09, § 151, CEDH 2012). La procédure prévue par la Convention ne se prête pas toujours à une application rigoureuse du principe affirmanti incumbit probatio (la preuve incombe à celui qui affirme) ( Blokhin c. Russie [GC], n o 47152/06, § 140, 23 mars 2016). Lorsque les événements en cause, dans leur totalité ou pour une large part, sont connus exclusivement des autorités, comme dans le cas des personnes soumises à leur contrôle en garde à vue, toute blessure survenue pendant cette période donne lieu à de fortes présomptions de fait. La charge de la preuve pèse alors sur le Gouvernement : il lui incombe de fournir une explication satisfaisante et convaincante en produisant des preuves établissant des faits qui font peser un doute sur le récit de la victime ( Bouyid , précité, § 83).

La Cour rappelle également que, selon sa jurisprudence établie, la discrimination consiste à traiter de manière différente, sauf justification objective et raisonnable, des personnes placées dans des situations comparables. Toutefois, l’article 14 de la Convention n’interdit pas à un État membre de traiter des groupes de manière différenciée pour corriger des « inégalités factuelles » entre eux ; de fait, dans certaines circonstances, c’est l’absence d’un traitement différencié pour corriger une inégalité qui peut, sans justification objective et raisonnable, emporter violation de la disposition en cause. La Cour a également admis qu’une politique ou une mesure générale qui avaient des effets préjudiciables disproportionnés sur un groupe de personnes pouvaient être considérées comme discriminatoires même si elles ne visaient pas spécifiquement ce groupe et s’il n’y avait pas d’intention discriminatoire, et qu’une discrimination potentiellement contraire à la Convention pouvait résulter d’une situation de fait ( D.H. et autres c. République tchèque [GC], n o 57325/00, § 175, CEDH 2007-IV, et les affaires qui y sont citées). Quand un requérant a établi l’existence d’une différence de traitement, il incombe au Gouvernement de démontrer que cette différence de traitement était justifiée. S’agissant des moyens de preuve susceptibles de constituer un tel commencement de preuve et, partant, de transférer la charge de la preuve à l’État défendeur, la Cour redit que, dans le cadre de la procédure devant elle, il n’existe aucun obstacle procédural à la recevabilité d’éléments de preuve ni de formules prédéfinies applicables à leur appréciation ( ibidem , §§ 177-178).

En outre, la Cour a déjà eu l’occasion d’appliquer les garanties offertes par l’article 14 de la Convention aux requérants victimes de violences liées à leur appartenance à un groupe particulier et directement imputables à des autorités publiques ou à des personnes privées (voir, par exemple, pour des actes de violence motivés : par le sexe de la victime, Opuz c. Turquie , n o 33401/02, §§ 191 et 200, CEDH 2009, et Y et autres c. Bulgarie , n o 9077/18, § 122, 22 mars 2022 ; par l’origine ethnique, Škorjanec , précité, §§ 52-57 ; par la religion, Membres de la Congrégation des témoins de Jéhovah de Gldani et autres c. Géorgie , n o 71156/01, §§ 139-141, 3 mai 2007, et Milanović c. Serbie , n o 44614/07, §§ 96-97, 14 décembre 2010 ; ou par l’orientation sexuelle, M.C. et A.C. c. Roumanie , précité, § 113). a) Établissement des faits 66 . En l’espèce, la Cour observe que le Gouvernement conteste le fait que le requérant ait été soumis à des restrictions pendant sa détention. Elle constate toutefois qu’il ne conteste ni l’affirmation du requérant selon laquelle celui-ci faisait partie de la « caste des parias » ni la réalité du système de « castes ».

La Cour fait d’abord remarquer que l’existence d’une hiérarchie informelle des détenus dans les prisons moldaves est un fait notoire, mis en évidence, par exemple, par le CPT ainsi que par une étude circonstanciée menée à ce sujet (paragraphes 30, 33 et 34 ci-dessus), et que, selon toute vraisemblance, cette pratique existait pendant la période de détention du r