SECȚIUNEA A CINCEA DECIZIE Cerere nr. 35262/17 SOCIETATEA GUY DAUPHIN MEDIA împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor Omului Secțiunea a cincea, cu sediul la 13 ianuarie 2022 într-un comitet compus din Ganna Yudkivska, președinte, Ivana Jélić, Arnfinn Bårdsen, judecători, și Martina Keller, graffière de secțiune cererea nr. 35262/17 împotriva Franței, printre care și o persoană juridică de drept francez, Guy Dauphin Environment (inclusiv societatea reclamantă, a cărei sediu social se află la Rocquancourt, și care este reprezentată de dl E. Piwnica, avocat în Consiliul de Stat și Curtea de Casație, a sesizat Curtea la 10 mai 2017 în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( 1 și de principiul securității juridice și de a declara cererea inadmisibilă pentru surplus, observațiile părților, După ce au deliberat, face următoarea decizie ÎN MATERIE DE AFACERI În cazul în care o societate care beneficiază de această autorizație încalcă art. 6 din Convenția nr. 6 și art. 1 din Protocolul nr. 1 la aceasta, aceasta se referă la anularea unei autorizații de exploatare a unui centru de sortare și de depozitare a deșeurilor la cinci ani de la hotărârea definitivă care a acordat această autorizație. În ianuarie 2010, prefectul de la ournne, pe baza considerentelor referitoare la conservarea mediului, a respins cererea societății reclamante de a obține o autorizație de exploatare a unei instalații clasificate pentru protecția mediului (un centru de sortare și de îngropare a deșeurilor). Tribunalul Administrativ din Caen, prin hotărârea din 18 februarie 2011, a anulat această decizie și a eliberat el însuși autorizația, astfel cum permite dreptul instalațiilor clasificate pentru protecția mediului. Întrucât hotărârea Tribunalului Administrativ a devenit definitivă în cazul în care nu a fost făcută recurs de către stat, societatea reclamantă a început să opereze întreprinderea în octombrie 2013. În momentul faptelor, dreptul pozitiv nu permitea asociațiilor de protecție a mediului să se opună unei asemenea hotărâri. La art. R. 811-1 din Codul de Justiție Administrativă stabilește într-adevăr că, pentru ca o terță parte să poată formula opoziție împotriva unei hotărâri judecătorești, această decizie trebuie să fie luată. prejudiciară pentru dreptul său. Or, jurisprudența a precizat că, în materie de instalații clasificate, în fața unei decizii a judecătorului administrativ de deplină judecată, asociațiile de protecție a mediului nu puteau să se prevaleze decât de un interes de a acționa, nu de un drept lezat. Cu toate acestea, asociațiile de protecție a mediului au formulat o opoziție a treia față de hotărârea din 18 februarie 2011. Întrucât cererile lor au fost respinse în primă instanță, acestea au sesizat tribunalul administrativ al Nantes. Prin hotărârea din 26 iunie 2014, Curtea Administrativă a Nantelor sesizează Consiliul de Stat cu privire la o cerere de aviz cu privire la condițiile de admisibilitate a unei terțe opoziții formulate de o asociație de apărare a mediului împotriva unei hotărâri prin care se acordă o autorizație de exploatare a unei instalații clasate după anularea unei decizii de refuz, în special în ceea ce privește principiul securității juridice. Societatea reclamantă a prezentat observații și reprezentantul său a luat cuvântul în fața Consiliului de Stat. În plus, din concluziile raportoarei publice reiese că dezbaterile au vizat în special chestiunea menținerii securității juridice a operatorilor. În avizul său, emis la 29 mai 2015, Consiliul de Stat indiqua că: pentru a garanta caracterul efectiv al dreptului la recurs al terților în materie de mediu și având în vedere efectele asupra[în special, proprietatea vecinătății sau mediul] din hotărârea de acordare a unei autorizații de exploatare, această cale este, în configurația specială în care instanța administrativă a instalațiilor clasificate, după anularea hotărârii prefecturale de refuz, își exercită competențele de deplină jurisdicție pentru a emite el însuși autorizația, deschisă terților care ar justifica un interes suficient pentru a solicita anularea deciziei administrative de autorizare, dacă nu au fost prezenți sau chemați în mod regulat în instanță. La 30 aprilie 2016, Comisia a informat Comisia că, în conformitate cu art. 107 alineatul (1) din TFUE, măsura în cauză constituie ajutor de stat în sensul articolului 107 alineatul (1) din TFUE. La 18 februarie 2011, Curtea Administrativă de Primă Instanță a adoptat hotărârea din 18 februarie 2011 neavenită și a declarat hotărârea din 18 februarie 2011 neavenită și a acordat autorizația de exploatare în litigiu pe baza considerentelor referitoare la protecția mediului și a vecinilor. Societatea reclamantă s-a ocupat de casarea în fața Consiliului de Stat. Ea a susținut că: prin declararea părților terțe inadmisibile și a hotărârii din 18 februarie 2011, neavenită, curtea administrativă da 1 precum și principiul securității juridice. De asemenea, aceasta reproșa în hotărârea atacată, printre altele, că nu a efectuat, în cadrul unui control al proporționalității, o examinare a intereselor sale. 10. printr-o decizie din 9 decembrie 2016, În conformitate cu art. 6 alineatul (1) din Convenție și cu art. 1 din Protocolul nr. 1 (n), Consiliul de Stat a declarat că acesta nu a fost aprobat în temeiul articolului L. 822-1 din Codul de justiție administrativă [1] L 1, societatea reclamantă se plânge de faptul că autorizația de exploatare care i-a fost acordată printr-o hotărâre definitivă a fost anulată ca urmare a unei revărsări de jurisprudență în cauza sa și a deschis pe scară mai largă opoziția terță. Comisia consideră că speranțele sale legitime și principiul securității juridice au fost încălcate și subliniază că aceaceasta este privată de orice autorizație de exploatare a unei instalații pe care a realizat investiții semnificative. 12. Guvernul susține, în principal, că societatea reclamantă nu a epuizat căile de atac interne, în special în această privință că aceasta și-a ridicat motivul referitor la articolele 6 din convenție și 1 din Protocolul nr. 1 pentru prima dată în cadrul recursului său în fața Consiliului de Stat, astfel încât, din nou în Casație, acest motiv era condamnat la eșec. 13. Societatea reclamantă își exprimă punctul de vedere cu privire la o încălcare a acestor dispoziții din cauza anulării autorizației care i-a fost acordată de instanța administrativă din Caen, care a fost pronunțată prin hotărârea Curții Administrative de Primă Instanță din 20 mai 2016. Potrivit acesteia, prin ipoteză, Curtea nu putea să se plângă de o încălcare a acestor dispoziții înainte ca această instanță să se pronunțe; ea nu putea face acest lucru decât în cadrul recursului în casare. 14. Curtea reamintește decât în termenii art. 35 alin. (1) din Convenție, aceasta nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de atac interne. Scopul acestei dispoziții este de a oferi statelor contractante posibilitatea de a preveni sau de a remedia presupusele încălcări înainte de a fi supuse acestor afirmații. Prin urmare, obiecțiunile la care se face referire trebuie să fie invocate mai întâi, cel puțin în esență, în formele și termenele prevăzute de dreptul intern, în fața instanțelor naționale corespunzătoare (a se vedea, printre multe altele, Civet c. Franța [GC], n 29340/95, § 41, CEDH 1999-VI 15. Curtea constată că societatea reclamantă care nu și-a prezentat observațiile în fața instanței administrative da 1 și de principiul securității juridice, și nici nu pot fi justificate în dreptul intern, o astfel de împrejurare poate justifica o decizie de neadmitere. În acest din urmă punct, aceasta ia notă de faptul că a rezultat din jurisprudența Consiliului de Stat că un nou mijloc de casare nu are niciun impact asupra temeiniciei hotărârii atacate (24 noiembrie 2010, n 325195; 20 februarie 2013, n 336594) 16. În continuare, Comisia reamintește că instanța administrativă de apel a persoanelor fizice a sesizat, înainte de a spune drept, Consiliul de Stat cu privire la o cerere de aviz în privința condițiilor de admisibilitate a unei terțe intervenții a unei asociații de apărare a mediului împotriva unei hotărâri prin care o instanță administrativă acordă o autorizație de exploatare a unei instalații clasate după anularea refuzului inițial al administrației. Întrebările adresate Consiliului de Stat se referă în special la respectarea principiului certitudinii juridice. Comisia observă că societatea reclamantă a participat la dezbatere în fața Consiliului de Stat, care s-a referit în special la respectarea acestui principiu, pe care l-a emis la 29 mai 2015, la avizul acestuia din urmă, în sensul unei evoluții clare a jurisprudenței către admisibilitatea acestui tip de intervenție terță, și că persoana în cauză a avut posibilitatea, pe care a utilizat-o, de a depune, după această dată, observații suplimentare în fața instanței administrative de apel a Nantes. Din moment ce nu putea scăpa de aceasta decât, în conformitate cu acest aviz, instanța administrativă de apel a Nantes urma să procedeze la revigorarea jurisprudenței în litigiu, în care vede o încălcare a principiului securității juridice și a art. 6 din Convenție și 1 din Protocolul nr. 1, societatea reclamantă nu ar putea susține pe deplin că nu a fost în măsură să ridice motivul întemeiat pe această încălcare în fața instanței administrative da que courté des Nantes. 17. Curtea de Conturi deduce că societatea reclamantă nu și-a ridicat motivul întemeiat pe art. 6 din Convenție și 1 din Protocolul nr. 1 în formele prevăzute de dreptul intern. Prin urmare, aceasta nu a pus instanța internă în măsură să se pronunțe în primul rând cu privire la art. 6 din Convenția nr. 6 și art. 1 din Protocolul nr. 1 era nou în Casație, nu este de natură să pună în discuție această constatare (compararea cu S.R. c. Norvegia (dec.), nr. 43927/17, 21 aprilie 2020). 18. Prin urmare, cererea trebuie respinsă pentru neobosirea căilor de atac interne în temeiul art. 35 § 1 și 4 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară că cererea inadmisibilă. În limba franceză și apoi comunicat în scris la 3 februarie 2022. Martina Keller Ganna Yudkivska Grefier Adjunct Președinte [1] Recursul în casare în fața Consiliului de Stat face obiectul unei proceduri prealabile de admitere. L. Admiterea este refuzată prin hotărâre în cazul în care recursul este inadmisibil sau nu se întemeiază pe niciun motiv serios
Requête n
o
35262/17
contre la France
La Cour européenne des droits de l’homme cinquième section, siégeant le 13 janvier 2022 en un comité composé de
:
Ganna Yudkivska,
présidente,
Ivana Jelić,
Arnfinn Bårdsen,
juges,
et de Martina Keller,
greffière adjointe
de section
,
Vu
:
la requête n
o
35262/17 contre la France et dont une personne morale de droit français, la société Guy Dauphin Environnement («
la société requérante
»),
dont le siège social se trouve à Rocquancourt, et qui est représentée par M
e
en vertu de l’article
34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales («
la Convention
»),
la décision de porter à la connaissance du gouvernement français («
le Gouvernement
»), représenté par son agent, M. F. Alabrune, directeur des affaires juridiques au ministère de l’Europe et des Affaires étrangères, le grief tiré des articles 6 § 1 de la Convention et 1 du Protocole n
o
1 et du principe de sécurité juridique et de déclarer la requête irrecevable pour le surplus,
les observations des parties,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
OBJET DE l’AFFAIRE
1.
L’affaire concerne l’annulation d’une autorisation d’exploitation d’un centre de tri et d’enfouissement de déchets cinq ans après le jugement définitif qui avait délivré cette autorisation. La société bénéficiaire de l’autorisation dénonce une violation des articles 6 de la Convention et 1 du Protocole n
o
1.
2.
En janvier 2010 le préfet de l’Orne, sur le fondement de considérations relatives à la préservation de l’environnement, rejeta la demande de la société requérante tendant à l’obtention d’une autorisation d’exploiter une installation classée pour la protection de l’environnement (un centre de tri et d’enfouissement de déchets). Saisi par l’intéressée, le tribunal administratif de Caen, par un jugement du 18 février 2011, annula cette décision et délivra lui-même l’autorisation comme le permet le droit des installations classées pour la protection de l’environnement.
3.
Le jugement du tribunal administratif étant devenu définitif à défaut d’appel par l’État, la société requérante débuta l’exploitation de l’installation en octobre 2013.
4.
Au moment des faits, le droit positif ne permettait pas aux associations de protection de l’environnement de former tierce opposition contre un tel jugement. L’article R. 811-1 du code de justice administrative établit en effet que, pour qu’un tiers puisse former opposition contre une décision juridictionnelle il faut que cette décision «
préjudicie à ses droit ». Or la jurisprudence avait précisé qu’en matière d’installations classées, face à une décision du juge administratif de plein contentieux, les associations de protection de l’environnement ne pouvaient se prévaloir que d’un intérêt à
agir, pas d’un droit lésé.
5.
Des associations de protection de l’environnement formèrent néanmoins tierce opposition contre le jugement 18 février 2011. Leurs demandes ayant été rejetées en première instance, elles saisirent la cour administrative d’appel de Nantes.
6.
Par un arrêt avant dire droit du 26 juin 2014, la cour administrative d’appel de Nantes saisit le Conseil d’État d’une demande d’avis sur les conditions de recevabilité d’une tierce opposition formée par une association de défense de l’environnement contre un jugement accordant une autorisation d’exploiter une installation classée après annulation d’une décision de refus, au regard notamment du principe de sécurité juridique. La société requérante présenta des observations et son représentant eut la parole devant le Conseil d’État. Il ressort par ailleurs des conclusions de la rapporteure publique que les débats ont notamment porté sur la question de la préservation de la sécurité juridique des exploitants.
7.
Dans son avis, rendu le 29 mai 2015, le Conseil d’État indiqua qu’«
afin de garantir le caractère effectif du droit au recours des tiers en matière d’environnement et eu égard aux effets sur[, notamment, la commodité du voisinage ou l’environnement,] de la décision juridictionnelle délivrant une autorisation d’exploiter, cette voie est, dans la configuration particulière où le juge administratif des installations classées, après avoir annulé la décision préfectorale de refus, fait usage de ses pouvoirs de pleine juridiction pour délivrer lui-même l’autorisation, ouverte aux tiers qui justifieraient d’un intérêt suffisant pour demander l’annulation de la décision administrative d’autorisation, dès lors qu’ils n’ont pas été présents ou régulièrement appelés dans l’instance ». L’avis, qui examine notamment la question de la préservation du principe de sécurité juridique, fut notifié à la société requérante. Cette dernière déposa des mémoires additionnels devant la cour administrative d’appel les 26 janvier et 2 mars 2016.
8.
Le 20 mai 2016, constatant que les associations de protection de l’environnement étaient en mesure de se prévaloir d’un « intérêt suffisant » à
l’annulation de la décision autorisant l’exploitation, la cour administrative d’appel accueillit l’opposition. Au fond, elle déclara le jugement du 18
février
2011 non avenu et annula l’autorisation d’exploitation litigieuse sur la base de considérations relatives à la protection de l’environnement et du voisinage.
9.
La société requérante se pourvut en cassation devant le Conseil d’État. Elle soutenait qu’en déclarant les tierces oppositions recevables et le jugement du 18 février 2011 non avenu, la cour administrative d’appel avait méconnu les articles 6 § 1 de la Convention et 1 du Protocole n
o
1 ainsi que le principe de sécurité juridique. Elle reprochait également à l’arrêt attaqué, notamment, de ne pas avoir procédé, dans le cadre d’un contrôle de proportionnalité, à un examen de l’atteinte portée à ses intérêts.
10.
Par une décision du 9 décembre 2016, «
considérant qu’aucun [des] moyens [de la société requérante n’était] de nature à permettre l’admission du pourvoi
», le Conseil d’État déclara celui-ci non-admis en application de l’article L. 822-1 du code de justice administrative
[1]
.
11.
Invoquant les articles 6 § 1 de la Convention et 1 du Protocole n
o
1, la société requérante se plaint de ce que l’autorisation d’exploitation qui lui avait été délivrée par un jugement définitif a été annulée à la suite d’un revirement de jurisprudence opéré en sa cause et ouvrant plus largement la tierce opposition. Elle estime que ses espérances légitimes et le principe de sécurité juridique ont été bafoués et souligne qu’elle se trouve privée de toute autorisation d’exploiter une installation sur laquelle elle a réalisé d’importants investissements.
12.
Le Gouvernement soutient à titre principal que la société requérante n’a pas épuisé les voies de recours internes. Il observe notamment à cet égard qu’elle a soulevé son moyen relatif aux articles 6 de la Convention et 1 du Protocole n
o
1 pour la première fois dans le cadre de son pourvoi devant le Conseil d’État de sorte que, nouveau en cassation, ce moyen était voué à
l’échec.
13.
La société requérante réplique qu’elle se prévaut d’une violation de ces dispositions en raison de l’annulation de l’autorisation qui lui avait été délivrée par le tribunal administratif de Caen, laquelle a été prononcée par l’arrêt de la cour administrative d’appel de Nantes du 20 mai 2016. Selon elle, par hypothèse, elle ne pouvait se plaindre d’une violation de ces dispositions avant que cette juridiction ne se prononce
; elle ne pouvait le faire que dans le cadre de son pourvoi en cassation.
14.
La Cour rappelle qu’aux termes de l’article 35 § 1 de la Convention, elle ne peut être saisie qu’après épuisement des voies de recours internes. La
finalité de cette disposition est de ménager aux États contractants l’occasion de prévenir ou redresser les violations alléguées contre eux avant que ces allégations ne lui soient soumises. Ainsi, les griefs dont on entend la saisir doivent d’abord être soulevés, au moins en substance, dans les formes et délais prescrits par le droit interne, devant les juridictions nationales appropriées (voir, parmi de nombreux autres,
Civet c. France
[GC], n
o
15.
La Cour observe que la société requérante – qui n’a pas produit ses observations devant la cour administrative d’appel de Nantes – ne conteste ni qu’elle a soulevé pour la première fois en cassation son moyen tiré des articles
6 la Convention et 1 du Protocole n
o
1 et du principe de sécurité juridique, ni qu’en droit interne, une telle circonstance peut justifier une décision de non admission. Sur ce dernier point, elle note qu’il résulte de la jurisprudence du Conseil d’État qu’un moyen nouveau en cassation est sans incidence sur le bien-fondé de l’arrêt attaqué (24 novembre 2010, n
o
325195
; 20 février 2013, n
o
336594).
16.
Elle rappelle ensuite que la cour administrative d’appel de Nantes avait, avant dire droit, saisi le Conseil d’État d’une demande d’avis sur les conditions de recevabilité d’une tierce intervention d’une association de défense de l’environnement contre un jugement par lequel un tribunal administratif accorde une autorisation d’exploiter une installation classée après avoir annulé le refus initial de l’administration. Les questions posées au Conseil d’État portaient notamment sur le respect du principe de sécurité juridique. Elle note que la société requérante a participé au débat devant le Conseil d’État, lequel a notamment porté sur le respect de ce principe, que l’avis de ce dernier, rendu le 29 mai 2015, allait très clairement dans le sens d’une évolution de la jurisprudence vers la recevabilité de ce type de tierce intervention, et que l’intéressée avait la possibilité, dont elle a usé, de déposer après cette date des observations additionnelles devant la cour administrative d’appel de Nantes. Dès lors qu’il ne pouvait lui échapper que, suivant cet avis, la cour administrative d’appel de Nantes allait procéder au revirement de jurisprudence litigieux, dans lequel elle voit une violation du principe de sécurité juridique et des articles 6 de la Convention et 1 du Protocole n
o
1, la société requérante ne saurait soutenir qu’elle n’était pas en mesure de soulever le moyen tiré de cette violation devant la cour administrative d’appel de Nantes.
17.
La Cour en déduit que la société requérante n’a pas soulevé son moyen tiré de l’article 6 de la Convention et 1 du Protocole n
o
1 dans les formes prescrites par le droit interne. Elle n’a donc pas mis le juge interne en mesure de se prononcer en premier lieu sur le grief qu’elle soumet à l’examen de la Cour. La circonstance que le Conseil d’État a déclaré son pourvoi non admis au motif qu’aucun des moyens soulevés n’était de nature à permettre l’admission, sans viser spécifiquement le fait que le moyen tiré
de l’article 6 de la Convention et 1 du Protocole n
o
1
était nouveau en cassation, n’est pas de nature à mettre ce constat en cause (comparer avec
S.R. c. Norvège
(déc.), n
o
43927/17, 21 avril 2020).
18.
Partant, la requête doit être rejetée pour non-épuisement des voies de recours internes en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour,
à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Fait en français puis communiqué par écrit le 3 février 2022.
Martina Keller
Ganna Yudkivska
Greffière adjointe
Présidente
[1]
«
Le pourvoi en cassation devant le Conseil d’État fait l’objet d’une procédure préalable d’admission. L’admission est refusée par décision juridictionnelle si le pourvoi est irrecevable ou n’est fondé sur aucun moyen sérieux
».