Suty împotriva Franței

Reclamantul s-a născut în 1961 și locuiește la Schaeffersheim. În fața Curții, el și mama sa decedată, reclamanta, au fost reprezentați de maestra G. Thuan Dit Dieudonné, avocat la Strasbourg.

Guvernul este reprezentat de agentul său, dl. D. Colas, director al afacerilor juridice la ministerul Europei și Afacerilor Externe.

Reclamanții sunt văduva (ea însăși decedată în 2021, §34 și 35 de mai jos) și fiul lui Jean-Marie Suty (JMS). Între 1976 și 1984, acesta a suferit mai multe intervenții chirurgicale. În 1993, persoanele care au suferit o transfuzie sau o intervenție chirurgicală între 1980 și 1985 au fost invitate să se testeze pentru hepatită C. JMS a efectuat un test care s-a dovedit pozitiv.

La 7 și 22 septembrie 2006, JMS și reclamanta au adresat o cerere și un memoriu judecătorului de caz în vederea ordonării unei noi expertize medicale. Printr-o ordine din 8 ianuarie 2007, judecătorul a poruncit JMS să prezinte dosarul medicul la EFS. La 19 februarie 2007, i-a reamintit termenii acestei ordine.

La 13 august 2007, judecătorul a admis cererea de expertiză, iar expertul a acceptat misiunea în septembrie 2007. Fără vești din partea acestuia, judecătorul l-a rugat la 21 mai 2008 să-și depună raportul.

După ce a obținut o prelungire de termen, expertul și-a depus raportul la 27 octombrie 2008. El a concluzionat cu privire la „imputabilitate extrem de probabilă" a hepatitei C transfuziilor de sânge și, în ceea ce privește evaluarea prejudiciului, absența consolidării stării medicale a JMS, recomandând o reevaluare în douăzeci și patru de luni.

Anterior, la 25 mai 2008, JMS și reclamanta au cerut tribunalului să se pronunțe asupra responsabilității EFS, să lichideze fără așteptare anumite posturi de prejudiciu deja fixate și să acorde o cauțiune pentru altele.

Legea nr. 2008-1330 din 17 decembrie 2008 privind finanțarea securității sociale pentru 2009 a modificat regulile de compensare a victimelor prejudiciilor rezultate din contaminarea cu virusul hepatitei C. art. 67 al acestei legi a introdus un sistem care deroga dreptului comun al responsabilității, permițând victimelor să obțină compensarea prejudiciului lor de la Oficiul Național de Compensare a Accidentelor Medicale, Afecțiunilor Iatrogenice și Infecțiilor Nosocomiale (ONIAM) în cadrul unei proceduri amiabile. De asemenea, prevedea că ONIAM se va substitui EFS în litigiile în curs care nu au dat naștere unei decizii irevocabile.

Cauza a fost apoi trimisă la audierile de caz din 12 ianuarie 2009, 9 martie 2009 (ordin de a concluziona adresat avocatului JMS), 25 mai 2009, 28 septembrie 2009 (ordin de a concluziona adresat avocatului AXA) și 23 noiembrie 2009 (ordin de a concluziona adresat avocatului AXA sub pedeapsă cu închiderea cazului).

La 20 noiembrie 2009, AXA a concluzionat cu privire la necesitatea de a cita ONIAM în litigiul în curs.

Cauza a fost trimisă la audierile de caz din 25 ianuarie și 22 martie 2010 (pentru închidere la ședința din 19 aprilie 2010) și apoi la cele din 19 aprilie și 7 iunie 2010.

Anterior, la 7 mai 2010, JMS și soția sa au citat în intervenție forțată ONIAM, în aplicarea articolului 67 din legea din 17 decembrie 2008 și a decretelor sale de aplicare din 11 martie 2010.

Între 27 septembrie 2010 și 12 martie 2012, cauza a fost trimisă de nouă ori cu ordine de a concluziona în principal definiților.

La 12 martie 2012, JMS și soția sa au depus un memoriu conținând cererile de compensare împotriva ONIAM. Concluziile au fost schimbate între martie și decembrie 2012.

La 9 ianuarie 2013, JMS a decedat. Procedura a fost continuată de moștenitorii săi, reclamanta, reclamantul și un alt fiu al său. La 15 martie 2013, aceștia din urmă au depus concluzii pentru acordarea de cauțiuni.

La 25 martie 2013, au sesizat judecătorul de caz cu o cerere de retur a dosarului expertului judiciar și acordare de cauțiuni. La 13 mai 2013, ONIAM a concluzionat cu privire la respingerea cererilor, subsidiar la garanția AXA. În aceeași zi, cauza a fost trimisă la ședința de caz din 24 iunie 2013 cu ordin de a concluziona către EFS. În august 2013, reclamantul și reclamanta au depus concluzii recapitulatory. Cauza a fost trimisă la ședința din 23 septembrie 2013.

Printr-o ordine din 27 noiembrie 2013, judecătorul a respins cererile de cauțiuni și a ordonat revenirea dosarului la expert, care a fost invitat să-și depună raportul înainte de 14 martie 2014. El a stabilit un calendar de procedură pentru a organiza schimbul de concluzii între părți și a fixat închiderea procedurii la 8 septembrie 2014.

Printr-o ordine din 19 mai 2014, judecătorul a remediat, din proprie inițiativă, o eroare materială și a adăugat la dispoziția ordinului din 27 noiembrie 2013 că va fi responsabil pentru controlul măsurii de expertiză.

Printr-o ordine din 20 mai 2014, el a respins cererea de prelungire a termenului expertului. Acesta din urmă și-a depus raportul la 1 septembrie 2014.

Reclamantul și reclamanta au depus ultimele lor concluzii recapitulatory în noiembrie 2014. Aceasta a fost urmată de schimbul de observații ale celorlalte părți.

La 23 martie 2015, judecătorul de caz a pronunțat ordinul de închidere. La 20 aprilie 2015, AXA a solicitat revocare acestei ordine.

Printr-o hotărâre din 10 iulie 2015, TGI a respins cererea de revocare a ordinului de închidere. După ce a aplicat prezumția imputabilității contaminării unei transfuzii de sânge, prevăzută de art. 102 din legea nr. 2002-303 din 4 martie 2002 privind drepturile pacienților și calitatea sistemului de sănătate, și a amintit concluzia expertului în acest sens (§9 de mai sus), el a admis cererile de compensare. El a condamnat ONIAM să plătească reclamantei, reclamantului și fratelui acestuia suma de 145.410,10 euro (EUR) pentru prejudiciul specific de contaminare, precum și, cu titlu de alte prejudicii, 61.178,80 EUR reclamantei și 12.000 EUR reclamantului.

La 9 august 2015, reclamanta și reclamantul au contestat această hotărâre. La 13 august 2015, ONIAM a procedat la fel.

Printr-o hotărâre din 22 iunie 2017, curtea de apel a confirmat în esență hotărârea instantei de prim grad. PROCEDURA PRIVIND RĂSPUNDEREA STATULUI (ARTICOLUL L. 141-1 DIN CODUL ORGANIZAȚIEI JUDICIARE)

La 7 decembrie 2012, reclamanții au citat Agentul Judiciar al Statului, în cadrul unei acțiuni de răspundere a statului, pentru a obține condamnarea acestuia și repararea prejudiciului lor pentru durata excesivă a procedurii de compensare.

Printr-o hotărâre din 18 iunie 2014, TGI din Paris i-a dezbătut. El a indicat că deși justiția a fost sesizată în 1998, nu a fost până în 2005 că au întametat acțiuni pe fond, deci „alegerea lor procedurală [a contribuit indubitabil] la prelungirea duratei procesului". El a considerat că cererea de expertiză din septembrie 2006 era utilă dar că a contribuit obiectiv la prelungirea procedurii. El a justificat durata acesteia prin intrarea în vigoare a legii din 2008 „neimputabilă unui disfuncționament al serviciului public al justiției, fiind o cauză externă și insurmontabilă", care a complicat dezbaterea, și prin faptul că reclamanții au întârziat să citeze ONIAM și să-și formule cererile împotriva acesteia. În sfârșit, el a susținut că aceștia din urmă au luat inițiativa unui nou incident în fața judecătorului de caz în martie 2013. El a concluzionat deci: „(...) dacă se poate regreta durata procedurii (...), această situație nu poate fi imputată unui disfuncționament al serviciului public al justiției, ci în esență alegerii procedurale ale părților, complexității cauzei și intervenției unei legi noi."

În iulie 2014, reclamanții au contestat această hotărâre.

În concluziile sale din 13 octombrie 2015, parchetul a concluzionat cu privire la infirmarea hotărârii în ceea ce privește durata procedurii nu era rezonabilă în sensul articolului 6 § 1 din Convenție. El a susținut că reforma legislativă nu era imputabilă reclamanților și că autoritățile interne ar fi trebuit să dovedească o diligență excepțională.

Printr-o hotărâre din 28 iunie 2016, curtea de apel din Paris a confirmat hotărârea. Pe lângă complexitatea cauzei combinată cu intervenția legii din 2008, ea a reținut că intervalele de timp scurs între citarea ONIAM la 7 mai 2010 și ordinul din 27 noiembrie 2013, precum și între sfârșitul anului 2013 și anul 2015, nu erau nerezonabile, ținând cont de numeroasele schimburi de concluzii între părți.

La 12 iulie 2017, Curtea de Casație a declarat neadmisă o parte a recurs și a respins cealaltă parte printr-o decizie motivată deci: „(...) hotărârea constată că intervenția legii din 17 decembrie 2008 și a decretelor sale de aplicare din 11 martie 2010 înlocuind ONIAM cu EFS a obligat asiguratorul acestuia din urmă să ceară citarea ONIAM și consenii X... să citeze această instituție în intervenție forțată; că se adaugă că judecătorul de caz, care plănuise să închidă instrucția cauzei în aprilie 2010, a trebuit s-o amâne, că, ulterior, ONIAM a primit de două ori un ordin de a concluziona și că avocatul [JMS] a cerut să replice la concluziile adverse; că în privința acestor constatări și enunțări, curtea de apel a putut reține că durata procedurii, complicată de intervenția legii noi, nu a fost excesivă; (...)"

Curtea amintește că în cazurile în care reclamantul era decedat după introducerea cererii, ea a admis că un apropiat sau un moștenitor putea în principiu continua procedura dacă avea un interes suficient în cauză (Centrul de Resurse Juridice în numele lui Valentin Câmpeanu împotriva României [Marea Cameră], nr. 47848/08, § 97, CEDH 2014). Ea consideră că reclamantul are calitate pentru a continua procedura în locul reclamantei decedate. Din motive de ordin practic, prezenta hotărâre va continua să desemneze doamna Denise Suty ca „reclamantă", deși azi trebuie atribuită calitatea de „reclamant" numai fiului ei.

Constatând că cererea nu este evident neîntemeiată nici inadmisibilă din alt motiv vizat de art. 35 din Convenție, Curtea o declară admisibilă. Cu privire la fond Tezele părților a) Reclamanții

Potrivit reclamanților, procedura litigioas a început cu introducerea primei urgențe în 1998. Cu titlu subsidiar, dacă Curtea ar trebui să considere că perioada de luat în considerare a început la 23 august 2005, ei susțin că autoritățile interne nu au respectat cerințele articolului 6 în materie de termen rezonabil ținând cont de importanța procedurii pentru JMS.

Reclamanții nu împărtășesc analiza Guvernului asupra complexității cauzei, dat fiind că determinarea sursei contaminării a fost rezolvată la depunerea raportului de expertiză în 2008 și că sistemul de compensare se baza pe o simplă probabilitate. Ei susțin de asemenea că expertul și judecătorul știau că starea JMS nu ar fi niciodată consolidată și că era necesar un control mai aprofundat al expertizei în acest sens. Ei dezaprobă justificarea duratei judecății prin intrarea în vigoare a legii din 2008, precizând că aceasta era clară și previzibilă atât pentru părți cât și pentru instanțe. În sfârșit, ei indică faptul că cauza lor era similară cu numeroase alte cauze legate de siguranța transfuziei pendinte în fața instanțelor în anii 1990.

Cu excepția unui retard în august 2007, reclamanții susțin că nu au participat la durata nerezonabilă a procedurii. Ar fi acționat cât mai bine în fața inertului expertului și au cerut atât recunoașterea în principiu a dreptului la compensare cât și plata de cauțiuni. Ei adaugă că Guvernul nu poate să le reproșeze că au așteptat publicarea decretelor de aplicare ale legii din 2008 pentru a-și îndrepta cererea spre ONIAM și că nu au făcut cereri de renvoi inoportune.

Reclamanții susțin că controlul expertizei de către judecătorul de caz era deficient, la fel ca și procedura de caz în ansamblu, în absența unui calendar de procedură clar și strict. Ei regretă lipsa de explicație a Guvernului asupra perioadelor de latență ale primei instanțe. Referindu-se la istoricul dosarului prezentat de Agentul Judiciar al Statului în procedura de răspundere, ei indică faptul că menționează patruzeci și șapte de ședințe de caz. b) Guvernul

Guvernul susține că procedura a început cu citarea EFS la 23 august 2005.

El recunoaște că tipul litigiului din care face parte prezenta cerere face parte din acelea pentru care Curtea impune o celeritate particulară.

Cu toate acestea, Guvernul susține că cauza era complexă din cauza determinării imputabilității contaminării JMS și absența consolidării stării sale de sănătate. El susține de asemenea că identificarea organului responsabil cu compensarea era delicată și că intervenția legii din 2008 a adus o complexitate suplimentară în acest sens.

Guvernul le reproșează reclamanților că au contribuit la prelungirea procedurii, în special prin schimburi de avocat, sesizarea judecătorului de caz în vederea expertizei și cauțiunilor, în timp ce putea de la început cere recunoașterea în principiu a dreptului la compensare, retard în comunicarea documentelor sau formularea cererilor sale la ONIAM și cereri de renvoi. El susține de asemenea că părțile au contribuit la prelungirea procedurii prin cereri de renvoi și lipsa depunerii concluziilor în timp.

Potrivit Guvernului, judecătorul responsabil de urmărire și control al procedurii a folosit toate prerogativele pentru a asigura bunul desfășurare al procesului, dar intențiile de a închide au fost contrariante de intervenția legii din 2008 și comportamentul părților. Aprecierea Curții a) Principii generale

Curtea remarcă principiile generale reafirmate numeroase ori de la Frydlender împotriva Franței ([Marea Cameră], nr. 30979, § 43, CEDH 2000-VII) și amintite în Tabouret împotriva Franței (nr. 43078/15, §§ 83 la 87, 12 mai 2022). b) Aplicare în cauza de față Perioada de luat în considerare

La fel ca instanțele interne și Guvernul, Curtea consideră că perioada de luat în considerare a început la 23 august 2005, data la care reclamanta a sesizat TGI, cu JMS, cu o acțiune pe fond, deoarece această sesizare nu depindea de introducerea unei acțiuni în urgență (Gozalvo împotriva Franței, nr. 38894/97, § 20, 9 noiembrie 1999, și, a contrario, privind o acțiune preliminară obligatorie la sesizarea judecătorului de fond, X împotriva Franței din 31 martie 1992, § 31, seria A nr. 234-C). Având în vedere că s-a încheiat la 22 iunie 2017, procedura se extinde deci pe unsprezece ani, nouă luni și două zile pentru două niveluri de instanță. Caracterul rezonabil al procedurii

Curtea consideră că cauza avea o anumită complexitate. Pe de o parte, mise en état-ul a necesitat o expertiză medicală, pe lângă cele care fuseseră deja realizate. Pe de altă parte, reforma regulilor de compensare a victimelor prejudiciilor rezultate din contaminarea cu virusul hepatitei C din legea din 17 decembrie 2008 a complicate această fază a procesului din cauza intervenției unei noi părți la litigiu în 2010, ONIAM, și al întrebărilor noi care au rezultat pentru părți.

Cu toate acestea, acest fapt nu putea justifica singur lungimea procedurii în cauză, ținând cont că, pe de o parte, cinci ani se scurseseră deja între sesizarea tribunalului și citarea ONIAM, și că intervalul de cinci ani care a urmat intervenției acestui organism la proces nu se explică prin reforma legislativă, amintindu-se că părțile au cerut foarte numeroase renvoi de ședințe. În plus, Curtea observă, la fel ca și reclamantul, că încă din 2008, sursa contaminării era identificată, bazată pe prezumția imputabilității edictate de legea din 4 martie 2002 (§9 și 25 de mai sus).

Curtea constată apoi că Guvernul și judecătorii interni justifică durata procedurii prin conduita celor implicați care ar fi întârziat să sesizeze judecătorul de fond, au depus multe concluzii, au schimbat avocați și au așteptat prea mult pentru a cita ONIAM. Cu toate acestea, în ceea ce privește ultimul punct, ea consideră că nu le poate fi reproșat că au citat ONIAM la 7 mai 2010, dat fiind că decretele de aplicare ale legii din 2008, care condiționează competența acestei instituții, au fost publicate la 11 martie 2010. În orice caz, ea consideră că retardul eventual cauzat de comportamentul reclamanților nu este determinant în privința duratei globale a procedurii.

Curtea remarcă într-adevăr că importanța procedurii litigioase avea o semnificație crucială pentru JMS, având în vedere boala incurabilă de care suferea și speranța de viață redusă (X împotriva Franței din 31 martie 1992, seria A nr. 234-C, p. 94, § 47, G.N. și alții împotriva Italiei, nr. 43134/05, § 98, 1 decembrie 2009). Deci o diligență excepțională s-a impus autorităților, inclusiv vis-à-vis de reclamanți care au continuat procesul după decesul său, ținând cont de intervalul de timp care se scurseseră deja între sesizarea tribunalului și acest deces. Cu toate acestea, privind prima instanță, care a durat zece ani, Curtea remarcă în special că închiderea mise en état a avut loc la 23 martie 2015, în timp ce a fost inițial programată pentru 19 aprilie 2010, apoi, după decesul JMS, pentru 8 septembrie 2014. În plus, ea observă că între 2010 și 2015, judecătorul de caz a acordat foarte numeroase cereri de renvoi ale cauzei în vederea depunerii concluziilor părților și a tolerat că depunerea raportului expertului să fie amânată cu aproape șase luni în comparație cu data fixată. Curtea consideră că atât timp de a pune cauza în stare de a fi judecată sunt anormal de lungi. Cu titlu de comparație, ea amintește că a recunoscut deja, în cauze similare, „că o durată de mai mult de patru ani pentru a obține o hotărâre de prim grad depășește din plin termenul rezonabil" (G.N., citat mai sus, și referințele citate). Concluzie

Subliniind că circumstanțele cauzei obligau autoritățile să dovedească o diligență excepțională și că procedura de prim grad a durat zece ani, Curtea concluzionează, contrar instanțelor interne, că durata excesivă a judecății este în principal imputabilă comportamentului autorităților competente și că a avut loc o violare a articolului 6 § 1 din Convenție.

Reclamantul cere 50.000 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu moral suferit de JMS, precum și 40.000 EUR și 25.000 EUR cu titlu de prejudicii suferite de reclamantă și de el.

Guvernul susține că nicio satisfacție echitabilă nu poate fi acordată cu titlu de prejudiciu suferit de JMS și că același lucru se aplică reclamantului, prejudiciile lui fiind reparate de ONIAM. El consideră excesiv suma cerută cu titlu de prejudiciu suferit de reclamantă și consideră că o sumă de 10.000 EUR ar putea fi alocată.

Judecând în echitate, Curtea consideră că trebuie alocată reclamantului suma pe care o cere cu titlu de prejudiciu personal, și anume 25.000 EUR cu titlu de prejudiciu moral. Cheltuieli și costuri

Reclamantul cere suma de 11.723,94 EUR din care 8.123,89 EUR pentru cheltuieli și costuri suportate în fața instanțelor interne și 3.600 EUR pentru procedura în fața Curții.

Guvernul consideră că aceste sume, corespunzător justificate, pot fi acordate reclamantului.

Ținând cont de documentele disponibile și criteriile jurisprudenței sale, Curtea consideră rezonabilă suma de 11.723,94 EUR și o acordă reclamantului. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, Declară că reclamantul poate continua procedura în locul reclamantei; Declară cererea admisibilă; Declară că a existat o violare a articolului 6 § 1 din Convenție; Declară a) că Statul pârât trebuie să verseze reclamantului, într-un termen de trei luni, următoarele sume: 25.000 EUR (douăzeci și cinci de mii euro), plus orice sumă care poate fi datorată pe această sumă cu titlu de impozit, pentru prejudiciu moral; 11.723,94 EUR (unsprezece mii șapte sute douăzeci și trei euro și nouăzeci și patru de sutimi), plus orice sumă care poate fi datorată pe această sumă de reclamanți cu titlu de impozit, pentru cheltuieli și costuri; b) că de la expirarea acestui termen și până la plată, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu rata dobânzii de creditare marginale a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale; Respinge restul cererii de satisfacție echitabilă. Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris la 11 ianuarie 2024, în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din regulament. Martina Keller Stéphanie Mourou-Vikström Greffieră adjunctă Președintă

Le requérant est né en 1961 et réside à Schaeffersheim. Devant la Cour, lui et sa feue mère, la requérante, étaient représentés par M e G. Thuan Dit Dieudonné, avocat à Strasbourg.

Le Gouvernement est représenté par son agent, M. D. Colas, directeur des affaires juridiques au ministère de l’Europe et des Affaires étrangères.

Les requérants sont la veuve (elle-même décédée en 2021, paragraphes 34 et 35 ci-dessous) et le fils de Jean-Marie Suty (JMS). Entre 1976 et 1984, ce dernier subit plusieurs opérations chirurgicales. Au cours de l’année 1993, les personnes ayant subi une transfusion ou une intervention chirurgicale entre 1980 et 1985 furent invitées à pratiquer un dépistage de l’hépatite C. JMS effectua un dépistage qui se révéla positif.

Auparavant, le 25 mai 2008, JMS et la requérante avaient demandé au tribunal de statuer sur la question de la responsabilité de l’EFS, de liquider sans attendre certains postes de préjudice d’ores et déjà fixés et d’accorder une provision sur les autres.

La loi n o 2008-1330 du 17 décembre 2008 de financement de la sécurité sociale pour 2009 vint modifier les règles d’indemnisation des victimes de préjudices résultant de la contamination par le virus de l’hépatite C. L’article 67 de cette loi introduisit un système dérogatoire du droit commun de la responsabilité permettant aux victimes d’obtenir l’indemnisation de leur préjudice auprès de l’Office national d’indemnisation des accidents médicaux, des affections iatrogènes et des infections nosocomiales (ONIAM) dans le cadre d’une procédure amiable. Il prévoyait également que l’ONIAM se substituerait à l’EFS dans les contentieux en cours n’ayant pas donné lieu à une décision irrévocable. 12 . L’affaire fut ensuite renvoyée aux audiences de mise en état des 12 janvier 2009, 9 mars 2009 (injonction de conclure adressée à l’avocat de JMS), 25 mai 2009, 28 septembre 2009 (injonction de conclure adressée à l’avocat d’AXA) et 23 novembre 2009 (injonction de conclure adressée à l’avocat d’AXA à peine de clôture).

Le 20 novembre 2009, AXA conclut à la nécessité de mettre en cause l’ONIAM dans le contentieux en cours.

L’affaire fut renvoyée aux audiences de mise en état des 25 janvier et 22 mars 2010 (pour clôture à l’audience du 19 avril 2010) puis à celles des 19 avril et 7 juin 2010. 15 . Auparavant, le 7 mai 2010, JMS et son épouse assignèrent en intervention forcée l’ONIAM, en application de l’article 67 de la loi du 17 décembre 2008 et de ses décrets d’application du 11 mars 2010. 16 . Entre le 27 septembre 2010 et 12 mars 2012, l’affaire fut renvoyée à neuf reprises avec des injonctions de conclure aux défendeurs essentiellement.

Le 12 mars 2012, JMS et son épouse déposèrent un mémoire contenant leurs demandes indemnitaires à l’encontre de l’ONIAM. Des conclusions furent échangées entre mars et décembre 2012.

Le 9 janvier 2013, JMS décéda. La procédure fut poursuivie par ses ayants droit, la requérante, le requérant et un autre de ses fils. Le 15 mars 2013, ces derniers déposèrent des conclusions tendant à l’octroi de provisions.

Le 25 mars 2013, ils saisirent le juge de la mise en état d’une demande de retour du dossier à l’expert judiciaire et d’octroi de provisions. Le 13 mai 2013, l’ONIAM conclut au rejet des demandes, subsidiairement à la garantie d’AXA. Le même jour, l’affaire fut renvoyée à l’audience de mise en état du 24 juin 2013 avec injonction de conclure à l’EFS. En août 2013, le requérant et la requérante déposèrent des conclusions récapitulatives. L’affaire fut renvoyée à l’audience du 23 septembre 2013.

Par une ordonnance du 27 novembre 2013, le juge rejeta les demandes de provisions et ordonna le retour du dossier à l’expert, invité à déposer son rapport avant le 14 mars 2014. Il instaura un calendrier de procédure pour organiser les échanges de conclusions entre les parties et fixa la clôture de la procédure au 8 septembre 2014.

Par une ordonnance du 19 mai 2014, le juge répara, de sa propre initiative, une erreur matérielle et ajouta au dispositif de l’ordonnance du 27 novembre 2013 qu’il serait chargé du contrôle de la mesure d’expertise.

Par une ordonnance du 20 mai 2014, il refusa la demande de prolongation de délai de l’expert. Ce dernier rendit son rapport le 1 er septembre 2014.

Le requérant et la requérante déposèrent leurs dernières conclusions récapitulatives en novembre 2014. S’ensuivit des échanges d’observations des autres parties.

Le 23 mars 2015, le juge de la mise en état rendit son ordonnance de clôture. Le 20 avril 2015, AXA sollicita la révocation de cette ordonnance. 25 . Par un jugement du 10 juillet 2015, le TGI rejeta la demande de révocation de l’ordonnance de clôture. Après avoir appliqué la présomption d’imputabilité de la contamination à une transfusion sanguine, prévue par l’article 102 de la loi n o 2002-303 du 4 mars 2002 relative aux droits des malades et à la qualité du système de santé, et rappelé la conclusion de l’expert à cet égard (paragraphe 9 ci-dessus), il fit droit aux demandes d’indemnisation. Il condamna l’ONIAM à payer à la requérante, au requérant et à son frère la somme 145 410,10 euros (EUR) pour le préjudice spécifique de contamination ainsi que, au titre des autres préjudices, 61 178,80 EUR à la requérante et 12 000 EUR au requérant.

Le 9 août 2015, la requérante et le requérant firent appel de ce jugement. Le 13 août 2015, l’ONIAM fit de même.

Par un arrêt du 22 juin 2017, la cour d’appel confirma pour l’essentiel le jugement de première instance.

En juillet 2014, les requérants firent appel de ce jugement.

Dans ses conclusions du 13 octobre 2015, le ministère public conclut à l’infirmation du jugement en ce que le délai de la procédure n’était pas raisonnable au sens de l’article 6 § 1 de la Convention. Il soutint que la réforme législative n’était pas imputable aux requérants et que les autorités internes auraient dû faire preuve d’une diligence exceptionnelle.

Par un arrêt du 28 juin 2016, la cour d’appel de Paris confirma le jugement. Outre la complexité de l’affaire combinée à l’intervention de la loi de 2008, elle retint que les délais écoulés entre la mise en cause de l’ONIAM, le 7 mai 2010, et l’ordonnance du 27 novembre 2013, ainsi qu’entre la fin de l’année 2013 et l’année 2015, n’étaient pas déraisonnables, compte tenu des nombreux échanges de conclusions entre les parties.

Le 12 juillet 2017, la Cour de cassation déclara non admis une partie du pourvoi et rejeta l’autre partie par une décision ainsi motivée : « (...) l’arrêt constate que l’intervention de la loi du 17 décembre 2008 et de ses décrets d’application du 11 mars 2010 substituant l’ONIAM à l’EFS ont contraint l’assureur de ce dernier à demander la mise en cause de l’ONIAM et les consorts X... à assigner cet organisme en intervention forcée ; qu’il ajoute que le juge de la mise en état, qui avait prévu de clôturer l’instruction de l’affaire au mois d’avril 2010, a dû la différer, que, par la suite, l’ONIAM s’est vu délivrer à deux reprises une injonction de conclure et que le conseil de [JMS] a demandé de répliquer aux conclusions adverses ; qu’en l’état de ces constatations et énonciations, la cour d’appel a pu retenir que la durée de la procédure, rendue complexe par l’intervention de la loi nouvelle, n’avait pas été excessive ; (...) » appréciation de la cour

Constatant que la requête n’est pas manifestement mal fondée ni irrecevable pour un autre motif visé à l’article 35 de la Convention, la Cour la déclare recevable. Sur le fond Thèses des parties a) Les requérants

Selon les requérants, la procédure litigieuse a débuté avec l’engagement du premier référé en 1998. À titre subsidiaire, et si la Cour devait considérer que la période à considérer a débuté le 23 août 2005, ils font valoir que les autorités internes n’ont pas respecté les exigences de l’article 6 en matière de délai raisonnable compte tenu de l’enjeu de la procédure pour JMS.

Les requérants ne partagent pas l’analyse du Gouvernement sur la complexité de l’affaire dès lors que la détermination de la source de la contamination était résolue au dépôt du rapport d’expertise en 2008 et que le système d’indemnisation reposait sur une simple probabilité. Ils soutiennent également que l’expert et le juge savaient que l’état de JMS ne serait jamais consolidé et qu’il y avait lieu de contrôler davantage l’expertise à cet égard. Ils désapprouvent la justification du délai de jugement par l’entrée en vigueur de la loi de 2008, précisant que celle-ci était claire et prévisible tant pour les parties que les juridictions. Enfin, ils indiquent que leur affaire était similaire à de nombreuses affaires relatives à la sécurité transfusionnelle portées devant les tribunaux dans les années 1990. 40. À l’exception d’un retard en août 2007, les requérants soutiennent qu’ils n’ont pas participé à la durée déraisonnable de la procédure. Ils auraient agi au mieux face à l’inertie de l’expert, et sollicité tant la reconnaissance de principe du droit à indemnisation que le versement de provisions. Ils ajoutent que le Gouvernement ne peut pas leur reprocher d’avoir attendu la publication des décrets d’application de la loi de 2008 pour diriger leur demande vers l’ONIAM, et qu’ils n’ont pas fait de demandes de renvois intempestives.

Les requérants soutiennent que le contrôle de l’expertise par le juge de la mise en état était déficient, tout comme la mise en état dans son ensemble, en l’absence de calendrier de procédure clair et strict. Ils déplorent le manque d’explication du Gouvernement sur les périodes de latence de la première instance. Se référant à l’historique du dossier versé par l’Agent judiciaire de l’État dans la procédure en responsabilité, ils indiquent qu’il fait état de quarante-sept audiences de mise en état du dossier. b) Le Gouvernement

Le Gouvernement soutient que la procédure a débuté avec l’assignation de l’EFS le 23 août 2005.

Il reconnaît que le type de litige dont relève la présente requête fait partie de ceux pour lesquels la Cour impose une célérité particulière.

Toutefois, le Gouvernement soutient que l’affaire était complexe en raison de la détermination de l’imputabilité de la contamination de JMS et de l’absence de consolidation de son état de santé. Il plaide également que l’identification de l’organisme chargé de l’indemnisation était délicate et que l’intervention de la loi de 2008 a apporté une complexité supplémentaire à cet égard.

Le Gouvernement reproche aux requérants d’avoir contribué à l’allongement de la procédure, notamment par les changements d’avocat, la saisine du juge de la mise en état aux fins d’expertise et de provision alors qu’il pouvait dès le début demander la reconnaissance de principe du droit à l’indemnisation, le retard dans la communication de pièces ou dans la formulation de ses demandes à l’ONIAM et les demandes de renvois. Il soutient par ailleurs que les parties ont contribué à allonger la procédure en demandant des renvois et en ne produisant pas leurs conclusions dans les temps.

Selon le Gouvernement, le juge en charge du suivi et du contrôle de la procédure a fait usage de toutes ses prérogatives pour assurer la bonne conduite de l’instance, mais ses intentions de clôture ont été contrariées par l’intervention de la loi de 2008 et le comportement des parties à la procédure. Appréciation de la Cour a) Principes généraux

La Cour renvoie aux principes généraux maintes fois réaffirmés depuis l’arrêt Frydlender c. France ([GC], n o 30979, § 43, CEDH 2000-VII) et rappelés dans l’arrêt Tabouret c. France (n o 43078/15, §§ 83 à 87, 12 mai 2022). b) Application en l’espèce Période à considérer

A l’instar des juridictions internes et du Gouvernement, la Cour estime que la période à considérer a débuté le 23 août 2005, date à laquelle la requérante a saisi le TGI, avec JMS, d’une action au fond, car cette saisine ne dépendait pas de l’introduction d’une action en référé ( Gozalvo c. France , n o 38894/97, § 20, 9 novembre 1999, et, a contrario , s’agissant d’une action préalable obligatoire à la saisine du juge du fond, X c. France du 31 mars 1992, § 31, série A n o 234-C). Ayant pris fin le 22 juin 2017, la procédure s’étend donc sur onze années, dix mois et deux jours pour deux degrés d’instance. Caractère raisonnable de la procédure

La Cour considère que l’affaire revêtait une certaine complexité. D’une part, sa mise en état a exigé une expertise médicale, en plus de celles qui avaient déjà été réalisées. D’autre part, la réforme des règles d’indemnisation des victimes de préjudice résultant de la contamination par le virus de l’hépatite C issue de la loi du 17 décembre 2008 a compliqué cette phase de l’instance du fait de l’intervention d’une nouvelle partie au litige en 2010, l’ONIAM, et des questions inédites qui en ont résulté pour les parties.

Toutefois, ce fait ne pouvait justifier à lui seul la longueur de la procédure en question dans la mesure où, d’une part, cinq années s’étaient déjà écoulées entre la saisine du tribunal et l’assignation de l’ONIAM, et que le délai de cinq années qui a suivi l’intervention de cet organisme à l’instance ne s’explique pas par la réforme législative, étant rappelé que les parties ont sollicité de très nombreux renvois d’audience. En outre, la Cour observe, à l’instar du requérant, que dès 2008, la source de contamination était identifiée, fondée sur la présomption d’imputabilité édictée par la loi du 4 mars 2002 (paragraphes 9 et 25 ci-dessus).

La Cour constate ensuite que le Gouvernement et les juges internes justifient la durée de la procédure par la conduite des intéressés qui auraient tardé à saisir le juge du fond, déposé de nombreuses conclusions, changé d’avocats et attendu trop longtemps pour assigner l’ONIAM. Or, sur ce dernier point, elle considère qu’il ne saurait leur être reproché d’avoir assigné l’ONIAM le 7 mai 2010 dès lors que les décrets d’application de la loi de 2008, conditionnant la compétence de cet organisme, ont été publiés le 11 mars 2010. En tout état de cause, elle estime que le retard éventuellement causé par le comportement des requérants n’est pas déterminant au regard de la durée globale de la procédure.

La Cour relève en effet que l’enjeu de la procédure litigieuse revêtait une importance cruciale pour JMS, eu égard au mal incurable dont il souffrait et à son espérance de vie réduite ( X c. France du 31 mars 1992, série A n o 234-C, p. 94, § 47, G.N. et autres c. Italie , n o 43134/05, § 98, 1 er décembre 2009). Une diligence exceptionnelle s’imposait donc aux autorités, y compris à l’égard des requérants qui ont poursuivi l’instance après son décès, compte tenu du laps de temps qui s’était déjà écoulé entre la saisine du tribunal et ce décès. Or, s’agissant de la première instance, qui a duré dix ans, la Cour relève en particulier que la clôture de la mise en état a eu lieu le 23 mars 2015 alors qu’elle était initialement prévue le 19 avril 2010 puis, après le décès de JMS, le 8 septembre 2014. De plus, elle note qu’entre 2010 et 2015, le juge de la mise en état a accordé de très nombreuses demandes de renvois de l’affaire aux fins de dépôt des conclusions des parties et toléré que la remise du rapport de l’expert soit différée de près de six mois par rapport à la date fixée. La Cour considère que de tels délais à mettre l’affaire en état d’être jugée sont anormalement longs. À titre de comparaison, elle rappelle avoir déjà reconnu, dans des affaires similaires « qu’une durée de plus de quatre ans pour obtenir un jugement de première instance dépasse largement le délai raisonnable » ( G.N. , précité , et les références citées). Conclusion

Soulignant que les circonstances de la cause obligeaient les autorités à faire preuve de diligence exceptionnelle et que la procédure en première instance a duré dix ans, la Cour conclut, contrairement aux juridictions internes, que le délai de jugement excessif est principalement imputable au comportement des autorités compétentes, et qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention.

Le requérant réclame 50 000 euros (EUR) au titre du préjudice moral qu’aurait subi JMS, ainsi que 40 000 EUR et 25 000 EUR au titre des préjudices subis par la requérante et par lui.

Le Gouvernement soutient qu’aucune satisfaction équitable ne peut être accordée au titre du préjudice subi par JMS, et qu’il en est de même pour le requérant, ses préjudices ayant été réparés par l’ONIAM. Il estime excessif le montant demandé au titre du préjudice subi par la requérante, et considère qu’une somme de 10 000 EUR pourrait être allouée.

Statuant en équité, la Cour considère qu’il y a lieu d’allouer au requérant la somme qu’il réclame au titre de son préjudice personnel, soit 25 000 EUR au titre du préjudice moral. Frais et dépens

Le requérant réclame la somme de 11 723,94 EUR dont 8 123,89 EUR pour les frais et dépens engagés devant les juridictions internes et 3 600 EUR pour la procédure devant la Cour.

Le Gouvernement considère que ces sommes, dûment justifiées, peuvent être octroyée au requérant.

Compte tenu des documents dont elle dispose et des critères de sa jurisprudence, la Cour estime raisonnable la somme de 11 723,94 EUR et l’accorde au requérant. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, Dit que le requérant peut poursuivre la procédure en lieu et place de la requérante ; Déclare la requête recevable ; Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention ; Dit a) que l’État défendeur doit verser au requérant, dans un délai de trois mois les sommes suivantes : 25 000 EUR (vingt-cinq mille euros), plus tout montant pouvant être dû sur cette somme à titre d’impôt, pour dommage moral ; 11 723,94 EUR (onze mille sept cent vingt-trois euros et quatre ‑ vingt-quatorze centimes), plus tout montant pouvant être dû sur cette somme par les requérants à titre d’impôt, pour frais et dépens ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; Rejette le surplus de la demande de satisfaction équitable. Fait en français, puis communiqué par écrit le 11 janvier 2024, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Martina Keller Stéphanie Mourou-Vikström Greffière adjointe Présidente