Secțiunea a patra Cerere nr. 59932/15 Mihaela Radkova MARINOVA împotriva Bulgariei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), care are loc la 8 martie 2022 într-un comitet compus din Tim Eicke, președinte, Faris Vehabović, Pere Pastor Vilanova, judecători, și Ilse Freiwirth, graffière de secțiune cererea nr. 59932/15 împotriva Bulgariei și din care o resortisantă a acestui stat, domnul Mihaela Radkova Marinova, născută în 1974 și rezidentă în Bracknell, Regatul Unit, reprezentată de domnul S. Razboynikova, avocată la Sofia, a sesizat Curtea la 24 noiembrie 2015 în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( decizia de a aduce petiția la cunoștința guvernului bulgar (inclusiv a celui care este reprezentat de agentul său, dl A. Panova, de la Ministerul Justiției, observațiile părților, După ce a luat o decizie în cunoștință de cauză, face ca decizia următoare să fie luată de către A. Panova, de către Ministerul Justiției, Recurenta, născută în 1974, susține că este fiica naturală a A.N., care a fost președinte al lacunei până la moartea sa în 1979. Ea se plânge din punct de vedere al articolelor 6 și 8 din Convenția de respingere a acțiunii sale în căutare de paternitate de către instanțele bulgare. Din declarațiile făcute de reclamantă în cursul unui interviu dat la televiziunea angoleză în 2010, a cărui înregistrare și transcriere au fost făcute de guvern, reiese că mama ei i-a dezvăluit numele tatălui ei, A.N., când avea 15 ani. Până în acel moment, ea fusese crescută într-un cămin și nu locuia cu mama ei. Ca urmare a cercetărilor pe care le-a făcut, ea a intrat în contact cu un reprezentant al ambasadei din Ecuador în Rusia. În 1998, ea a întâlnit consulul din Ecuador și un membru al familiei d .N. Prin intermediul acestui intermediar, Comisia a efectuat, în 1999, un test comparativ de ADN cu copiii d'A.N., ale căror rezultate nu s-au dovedit a fi concludente cu privire la întrebarea dacă au fost sau nu obținute de la același tată. recurenta nu contestă exactitatea acestor informații. În 2013, recurenta a efectuat un test comparativ al ADN-ului cu un nepot d'A.N., care a dezvăluit 95% probabilitatea ca ei să fie veri. La 8 octombrie 2014, la câteva luni de la moartea mamei sale, aceasta a sesizat instanța din orașul Sofia cu o acțiune în căutare de paternitate în temeiul articolului 69 din Codul familiei, pe care a îndreptat-o împotriva moștenitorilor d'A.N. A declarat în cererea sa că mama sa l-a învățat identitatea tatălui său în 2011. La 17 octombrie 2014, în cadrul unei examinări din oficiu a admisibilității acțiunii, tribunalul a constatat că termenul de prescripție pentru introducerea acesteia, care era de trei ani și alerga de la majoritatea copiilor, expirase în februarie 1995. Prin urmare, a declarat acțiunea inadmisibilă și a pus capăt procedurii. Această ordonanță a fost confirmată în apel la 6 ianuarie 2015. La 18 iunie 2015, Curtea Supremă de Casație a declarat recursul recurentei neadmise. EVALUARE A CURȚII Recurenta se plânge de respingerea acțiunii sale în căutarea paternității din cauza unei aplicări prea rigide a termenelor prevăzute de dreptul intern, pe care o consideră necunoscătoare a dreptului său de a avea acces la o instanță, garantată prin art. 6 din Convenție, și a dreptului său la respectarea vieții sale private, astfel cum este protejat prin art. 8 din Convenție. Guvernul solicită Curții să declare cererea inadmisibilă pentru abuz de dreptul la o cale de atac individuală sau, alternativ, pentru neobosirea căilor de atac interne, pe motiv de prematuritate sau de lipsă evidentă de temei. Curtea amintește că o rejudecare poate fi declarată abuzivă în temeiul articolului 35 alineatul (3) litera (a) din convenție, în special dacă se bazează în mod deliberat pe fapte luate în considerare. O informație incompletă și, prin urmare, înșelătoare poate, de asemenea, să analizeze un abuz de drept de recurs individual, în special atunci când se referă la centrul cauzei și că reclamantul nu explică în mod suficient de ce nu a divulgat informațiile relevante. În orice caz, instanța în eroare trebuie să stabilească întotdeauna cu suficientă certitudine (a se vedea, printre altele, Gross c. Elveția [GC], nr. 67810/10, § 28, CEDH 2014, și Koychev c. Bulgaria, n 32495/15, § 41, 13 octombrie 2020). În speță, Curtea arată că reclamanta a declarat în cererea sa inițială că a fost informată cu privire la circumstanțele filiației sale din 2011. Or, din elementele obținute de guvern după comunicarea cererii, rezultă că nu a fost contestată, că mama sa i-a dezvăluit numele tatălui ei când avea 15 ani, fie în 1989, și că a efectuat încă din acel moment cercetări pentru a identifica cine era tatăl său, apoi demersuri nejudiciare pentru a vedea filiația sa recunoscută (punctul 2 de mai sus). Pentru a explica omisiunea sa de a informa Curtea cu privire la aceste împrejurări, recurenta indică faptul că a prezentat în sprijinul cererii sale aceleași elemente faptice ca și cele pe care le-a prezentat în cadrul procedurii interne și susține că informațiile vizate de guvern nu sunt relevante pentru soluționarea cazului său. Cu toate acestea, spre deosebire de ceea ce susține Comisia, Curtea consideră că aceste informații au fost de o importanță crucială pentru examinarea prezentei cereri, care se referă în mod specific la posibilitatea ca reclamanta să introducă o acțiune în termenele prevăzute de dreptul intern pe motiv că acestea expiraseră deja în momentul în care a avut cunoștință de identitatea tatălui său. (10) Având în vedere aceste considerente, Curtea nu poate decât să conchidă decât prin faptul că omitea în mod deliberat să aducă aceste informații la cunoștința sa, recurenta a intenționat să audieze în eroare o întrebare referitoare la substanța obiecțiilor ridicate în cererea sa. Comportamentul său se analizează, prin urmare, printr-un abuz de dreptul la acțiune individuală, în sensul articolului 35 alin. (3) lit. (a) din Convenție. Având în vedere această concluzie, Curtea nu consideră necesară examinarea celorlalte excepții ridicate de guvern. 11. În consecință, cererea trebuie respinsă în temeiul art. Ilse Freiwirth Tim Eicke Grefier Adjunct Președinte
Requête n
o
59932/15
Mihaela Radkova MARINOVA
contre la Bulgarie
La Cour européenne des droits de l’homme (quatrième section), siégeant le 8 mars 2022 en un comité composé de
:
Tim Eicke,
président,
Faris Vehabović,
Pere Pastor Vilanova,
juges,
et de Ilse Freiwirth,
greffière adjointe
de section
,
Vu
:
la requête n
o
59932/15 contre la Bulgarie et dont une ressortissante de cet État, M
me
Mihaela Radkova Marinova («
la requérante
») née en 1974 et résidant à Bracknell, au Royaume-Uni, représentée par M
e
en vertu de l’article
34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales («
la Convention
»),
la décision de porter la requête à la connaissance du gouvernement bulgare («
le Gouvernement
»), représenté par son agent, M
me
les observations des parties,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
OBJET DE l’AFFAIRE
1.
La requérante, née en 1974, prétend être la fille naturelle d’A.N., qui fut président de l’Angola jusqu’à son décès en 1979. Elle se plaint sous l’angle des articles 6 et 8 de la Convention du rejet de son action en recherche de paternité par les tribunaux bulgares.
2
.
Il ressort des déclarations faites par la requérante au cours d’une interview donnée à la télévision angolaise en 2010, dont un enregistrement et une transcription ont été produits par le Gouvernement, que sa mère lui révéla le nom de son père, A.N., lorsqu’elle avait 15 ans. Jusqu’à ce moment, elle avait été élevée dans un foyer et ne vivait pas avec sa mère. À la suite des recherches qu’elle entreprit, elle apprit qu’A.N. avait été le président de l’Angola. Elle se mit alors à la recherche de parents dans ce pays. En 1994, lorsqu’elle avait 20 ans, elle entra en contact avec un représentant de l’ambassade d’Angola en Russie. En 1998, elle rencontra au Zimbabwe le consul d’Angola et un membre de la famille d’A.N. Par cet intermédiaire, elle effectua en 1999 un test comparatif d’ADN avec les enfants d’A.N., dont les résultats ne se révélèrent pas conclusifs sur la question de savoir s’ils étaient ou non issus du même père. La requérante ne conteste pas l’exactitude de ces informations.
3.
En 2013, la requérante fit réaliser un test comparatif d’ADN avec un neveu d’A.N., qui révéla 95 % de probabilité qu’ils soient cousins.
4.
Le 8 octobre 2014, quelques mois après le décès de sa mère, elle saisit le tribunal de la ville de Sofia d’une action en recherche de paternité en application de l’article 69 du code de la famille, qu’elle dirigea contre les héritiers d’A.N. Elle déclara dans sa demande que sa mère lui avait appris l’identité de son père en 2011.
5.
Le 17 octobre 2014, dans le cadre d’un examen d’office de la recevabilité de l’action, le tribunal constata que le délai de prescription pour son introduction, qui était de trois ans et courait à compter de la majorité de l’enfant, avait expiré en février 1995. En conséquence, il déclara l’action irrecevable et mit fin à la procédure. Cette ordonnance fut confirmée en appel le 6 janvier 2015. Le 18 juin 2015, la Cour suprême de cassation déclara le pourvoi de la requérante non admis.
6.
La requérante se plaint du rejet de son action en recherche de paternité en raison d’une application trop rigide des délais prévus par le droit interne, qu’elle estime en méconnaissance de son droit d’accès à un tribunal, garanti par l’article 6 de la Convention, et de son droit au respect de sa vie privée, tel que protégé par l’article 8 de la Convention.
7.
Le Gouvernement demande à la Cour de déclarer la requête irrecevable pour abus du droit de recours individuel ou, alternativement, pour non
‑
épuisement des voies de recours internes, à raison de son caractère prématuré ou pour défaut manifeste de fondement.
8.
La Cour rappelle qu’une requête peut être déclarée abusive sur le fondement de l’article 35 § 3 a) de la Convention notamment si elle se fonde délibérément sur des faits controuvés. Une information incomplète et donc trompeuse peut également s’analyser en un abus du droit de recours individuel, particulièrement lorsqu’elle concerne le cœur de l’affaire et que le requérant n’explique pas de façon suffisante pourquoi il n’a pas divulgué les informations pertinentes. Dans tous les cas, l’intention de l’intéressé d’induire la Cour en erreur doit toujours être établie avec suffisamment de certitude (voir, parmi d’autres,
Gross c. Suisse
[GC], n
o
67810/10, §
28, CEDH 2014, et
Koychev c. Bulgarie
, n
o
32495/15, § 41, 13 octobre 2020).
9.
En l’espèce, la Cour relève que la requérante a déclaré dans sa requête initiale n’avoir été informée des circonstances de sa filiation qu’en 2011. Or, il ressort des éléments produits par le Gouvernement après la communication de la requête, que l’intéressée n’a pas contestés, que sa mère lui avait révélé le nom de son père lorsqu’elle avait 15 ans, soit en 1989, et qu’elle avait dès cette époque entrepris des recherches pour identifier qui était son père, puis des démarches non judiciaires dans le but de voir sa filiation reconnue (paragraphe 2 ci-dessus). Pour expliquer son omission d’informer la Cour de ces circonstances, la requérante indique qu’elle a présenté à l’appui de sa requête les mêmes éléments factuels que ceux dont elle s’était prévalue dans la procédure interne et soutient que les informations visées par le Gouvernement ne sont pas pertinentes pour la résolution de son affaire. Toutefois, contrairement à ce que soutient l’intéressée, la Cour estime que ces informations étaient d’une importance cruciale pour l’examen de la présente requête, qui porte précisément sur l’impossibilité alléguée pour la requérante d’introduire une action dans les délais prévus par le droit interne au motif que ceux-ci avaient déjà expiré au moment où elle a eu connaissance de l’identité de son père.
10.
Au vu de ces considérations, la Cour ne peut que conclure qu’en omettant délibérément de porter ces informations à sa connaissance, la requérante entendait l’induire en erreur relativement à une question portant sur la substance des griefs soulevés dans sa requête. Son comportement s’analyse dès lors en un abus du droit de recours individuel, au sens de l’article
35 § 3 a) de la Convention. Au vu de cette conclusion, la Cour ne juge pas nécessaire d’examiner les autres exceptions soulevées par le Gouvernement.
11.
Il s’ensuit que la requête doit être rejetée en application de l’article
35
§§ 3 a) et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour,
à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Fait en français puis communiqué par écrit le 31 mars 2022.
Ilse Freiwirth
Tim Eicke
Greffière adjointe
Président