SECȚIUNEA A DOUA DECIZIE Cerere nr. 48855/20 Osman TEKEMEN împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului Secțiunea a doua, care are loc la 15 martie 2022 într-un comitet compus din Branko Lubarda, președinte, Jovan Ilievski, Diana Sârcu, judecători, și din Hasan Bak reclamanta, născută în 1974 și cu reședința în Bolu, a sesizat Curtea la 23 octombrie 2020 în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( Cererea se referă la acuzații de neglijență medicală ca urmare a întârzierii în îngrijirea medicală a reclamantului de către autoritățile din casa în care a fost arestat în momentul faptei. Durerile auriculare ale reclamantului existau înainte de detenție. Reclamantul invocă o încălcare a articolelor 3, 6 și 13 din Convenție. El susține că, din cauza întârzierii în administrarea îngrijirii medicale și a tratamentelor medicale, a avut o pierdere de audiție cu o inimă. Curtea arată că, în speță, reclamantul nu allegează nici explicit, nici implicit că pierderea audiției urechii sale a fost provocată în mod intenționat în timpul preluării sale medicale de către autoritățile interne competente. El susține că, din cauza întârzierii în administrarea de îngrijiri medicale și de tratamente medicale, acesta a suferit o pierdere de audiție cu o inimă. La 3 octombrie 2019, în urma unei acțiuni penale depuse de reclamant împotriva presupusilor autori care ar fi întârziat transferul la spital pentru a fi tratat, procurorul Republicii Competente a emis o decizie de neprovocare a procedurii. La 12 noiembrie 2019, Tribunalul Penal a confirmat ordinul de nejudiciare atacat. Prin decizia din 29 mai 2020, Curtea Constituțională a respins acțiunea individuală a reclamantului privind obiecțiile întemeiate pe încălcarea integrității sale fizice pentru a nu epuiza căile de atac interne. Reclamantul nu intentase o acțiune în despăgubire, în legătură cu acuzațiile sale de neglijență medicală, în fața instanțelor administrative competente. Comisia a respins obiecțiunile reclamantului întemeiate pe art. 6 pentru incompatibilitate materială În plus, în așteptările Curții Constituționale, Curtea Constituțională a arătat că autoritățile din casa de judecată în care reclamantul era deținut nu erau împiedicate să primească îngrijiri medicale. De asemenea, autoritățile medicale competente nu avuseseră nici o deficiență în ceea ce privește îngrijirea reclamantului, nici o disfuncie a serviciilor spitalicești în cauză. Curtea amintește că, în ceea ce privește clarificarea abordării adoptate de Curte cu privire la jurisprudența sa în materie de neglijență medicală sau la refuzul îngrijirii medicale, se face trimitere la principiile generale expuse în Hotărârea Lopes de Sousa Fernandes c. Portugalia [GC], nu 56080/13, §§ 168-196, 19 decembrie 2017. În cazul în care nu a fost cauzată intenționat dreptul la viață sau la integritate al persoanei respective, Curtea a afirmat că obligația procedurală de a institui un sistem judiciar efectiv și independent care decurge din art. 2 nu este neapărat o acțiune de natură penală (ibid. § 215). În acest sens, Curtea a amintit în repetate rânduri că acțiunea în despăgubire este efectivă și trebuie epuizată (Lopes de Sousa Fernandes) , citată anterior, § 191 și 194-196. Comisia a amintit, de asemenea, că, în acest context al eficacității unei acțiuni nu depinde de certitudinea rezultatului (a se vedea, printre multe altele, Calvelli și Cigli c. Italia [GC], n 32967/96, § 51 și 54, CEDH 2002-I și Vo. France [GC], n 53924/00, § 90, CEDH 2004-VIII). Curtea a respins deja obiecțiuni similare celor prezentate de reclamant pentru neobosirea căilor de atac interne pentru cereri introduse împotriva Turciei (a se vedea, printre multe altele, Karakoca c. Turcia (dec.), nr 46156/11, 21 mai 2013 și Tamer și alții (dec.), 60108/10, 26 august 2014). Într-adevăr, Curtea a statuat că un reclamant trebuia să introducă o acțiune în despăgubire atunci când a avut posibilitatea de a face acest lucru, în conformitate cu dreptul intern în vigoare. În acest caz, Curtea nu dispune de elemente de fapt sau de argument juridic care să pună în discuție jurisprudența sa în materie. 10. În consecință, obiecțiile formulate în art. 3 și 13 din Convenție trebuie respinse pentru a nu epuiza căile de atac interne, în conformitate cu art. Curtea arată că a inițiat o acțiune penală împotriva unor terțe persoane pentru a-i condamna la sancțiune. Curtea a statuat deja că art. 6 nu garantează dreptul de a acuza sau condamna penal terțe persoane (Perez c. Franța [GC], nr 47287/99, § 70, CEDH 2004-I, și Beyazgül c. Turcia, n 27899/03, § 34-36, 22 septembrie 2009). 12. Prin urmare, se consideră că acest aspect este incompatibil cu dispozițiile Convenției în sensul articolului 35 alineatul (a) și trebuie respins în conformitate cu articolul Cu aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Făcut în franceză și comunicat în scris la 7 aprilie 2022. Hasan Bak
Requête n
o
48855/20
Osman TEKEMEN
contre la Turquie
La Cour européenne des droits de l’homme deuxième section, siégeant le 15 mars 2022 en un comité composé de
:
Branko Lubarda,
président,
Jovan Ilievski,
Diana Sârcu,
juges,
et de Hasan Bakırcı,
greffier adjoint
de section
,
Vu
:
la requête n
o
48855/20 contre la Turquie et dont un ressortissant de cet État, M. Osman Tekemen («
le requérant
») né en 1974 et résidant à Bolu, a saisi la Cour le 23 octobre 2020
en vertu de l’article
34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales («
la Convention
»),
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
OBJET DE l’AFFAIRE
1.
La requête concerne des allégations de négligences médicales en raison du retard dans la prise en charge médicale du requérant par les autorités de la maison d’arrêt où il était en détention au moment des faits. Les douleurs auriculaires du requérant existaient avant son placement en détention.
2.
Le requérant invoque une violation des articles 3, 6 et 13 de la Convention. Il soutient qu’en raison du retard pris dans l’administration de soins et de traitements médicaux, il a eu une perte d’audition d’une oreille.
3.
La Cour relève qu’en l’espèce le requérant n’allègue ni explicitement ni implicitement que la perte d’audition de son oreille ait été provoqué intentionnellement lors de sa prise en charge médicale par les autorités internes compétentes. Il soutient qu’en raison du retard pris dans l’administration de soins et de traitements médicaux, il a eu une perte d’audition d’une oreille.
4.
Le 3 octobre 2019, à la suite d’une action pénale déposée par le requérant contre les prétendus auteurs qui auraient retardé son transfert à l’hôpital pour y être soigné, le procureur de la République compétent rendit une décision de non-lieu à poursuivre. Le 12 novembre 2019, le tribunal pénal confirma l’ordonnance de non-lieu attaquée.
5.
Par décision du 29 mai 2020, la Cour constitutionnelle rejeta le recours individuel du requérant pour les griefs tirés d’une atteinte à son intégrité physique pour non-épuisement des voies de recours internes. Le requérant n’avait pas intenté une action en dommages-et-intérêts, en relation avec ses allégations de négligences médicales, devant les juridictions administratives compétentes. Elle rejeta les griefs du requérant tirés de l’article 6 pour incompatibilité
ratione
materiae
.
6.
De plus, dans ses attendus le Cour constitutionnelle indiqua que les autorités de la maison d’arrêt où le requérant était détenu ne l’avaient pas empêché de se faire soigner. Il n’y avait pas non plus eu une défaillance des autorités médicales compétentes dans la prise en charge du requérant ni un dysfonctionnement des services hospitaliers concernés.
7.
La Cour rappelle que concernant désormais la clarification de l’approche adoptée par la Cour sur sa jurisprudence en matière de négligence médicale ou sur le refus de soins, elle se réfère aux principes généraux exposés dans l’arrêt
Lopes de Sousa Fernandes c. Portugal
[GC], n
o
56080/13, §§ 168 à 196, 19 décembre 2017. Lorsque l’atteinte au droit à la vie ou à l’intégrité de la personne n’avait pas été causée intentionnellement, la Cour a dit que l’obligation procédurale de mettre en place un système judiciaire effectif et indépendant découlant de l’article 2 n’imposait pas nécessairement un recours de nature pénale (
ibid
. §
215).
8.
S’agissant des allégations qui relèvent du domaine de la négligence médicale, comme dans la présente affaire, la Cour a rappelé à maintes reprises que le recours en indemnisation est effectif et doit être épuisé (
Lopes de Sousa Fernandes
, précité, §§ 191 et 194 à 196). Elle a également rappelé que dans ce contexte l’effectivité d’un recours ne dépend pas de la certitude du résultat (voir, parmi beaucoup d’autres,
Calvelli et Cigli c. Italie
[GC], n
o
32967/96, §§
51 et 54, CEDH 2002-I, et
Vo c. France
[GC], n
o
9.
La Cour a déjà rejeté des griefs similaires à ceux présentés par le requérant pour non-épuisement des voies de recours internes pour des requêtes introduites contre la Turquie (voir, parmi beaucoup d’autres,
Karakoca c. Turquie
(déc.), n
o
46156/11, 21 mai 2013, et
Tamer et autres c.
Turquie
(déc.), n
o
60108/10, 26 août 2014). En effet, la Cour a jugé qu’un requérant devait intenter un recours en indemnisation alors qu’il avait la possibilité de le faire, conformément au droit interne en vigueur. En l’occurrence, la Cour ne dispose pas d’élément factuel ou d’argument juridique pouvant remettre en cause sa jurisprudence en la matière.
10.
Il s’ensuit que les griefs tirés des articles 3 et 13 de la Convention doivent être rejetés pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35
§§
1 et
4 de la Convention.
11.
Pour ce qui concerne le grief du requérant tiré de l’article 6
de la Convention, la Cour relève qu’il a engagé une action pénale contre des tierces personnes pour les faire condamner au pénal. Elle a déjà jugé que l’article
6 ne garantit pas le droit de faire poursuivre ou condamner pénalement de tierces personnes (
Perez c. France
[GC], n
o
47287/99, § 70, CEDH 2004-I, et
Beyazgül c. Turquie
, n
o
27849/03, §§ 34-36, 22 septembre 2009).
12.
Il s’ensuit que ce grief est incompatible
ratione materiae
avec les dispositions de la Convention au sens de l’article
35 §
3
a) et doit être rejeté en application de l’article
35
§
4.
Par ces motifs, la Cour,
à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Fait en français puis communiqué par écrit le 7 avril 2022.
Hasan Bakırcı
Branko Lubarda
Greffier adjoint
Président