SECȚIUNEA A DOUA DECIZIE Cerere nr. 1102/22 Avni AKSOÂAN împotriva Türkiye Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 11 iulie 2023 într-un comitet compus din Egidijus Kūris, președintele Pauliine Koskelo, Frederic Krenc, judecători și Dorothee von Arnim, graffière de secțiune cererea n 11502/22, îndreptat împotriva Republicii Türkiye și al cărui resortisant al acestui stat, domnul Avni Akso După ce a intenționat, a făcut următoarea decizie privind neglijența medicală. În 2006, în timp ce Murat Aksoćan, fiul reclamantului, își făcea serviciul militar obligatoriu, el a avut o stare de indispoziție și a fost dus la spitalul militar. Medicii, pretinzând trombocitopenia imună, au decis să practice o puncție sternală asupra lui. La data de 5 iunie 2006, Comisia a decedat din cauza complicațiilor legate de această intervenție medicală. Reclamantul susține că ancheta penală desfășurată în scopul stabilirii circumstanțelor decesului fiului său nu a respectat cerințele articolelor 2 și 13 din convenție și consideră, de asemenea, că durata anchetei penale a fost rezonabilă și contrară articolului 6 din convenție. Prima decizie a Curții Constituționale La 22 iulie 2020, Curtea Constituțională a respins acțiunea individuală a reclamantului pentru neobosirea căilor de atac disponibile, pe motiv că obiectul cererii se referea la o acuzație de neglijență medicală și că, prin urmare, ar fi trebuit să inițieze calea de atac adecvată, și anume acțiunea în despăgubire în fața instanțelor administrative. Decizia Curții Europene a Drepturilor Omului din 14 octombrie 2021, printr-o decizie de judecător unic, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, hotărând cu privire la o cerere (n 16669/21) a reclamantului introdusă ca urmare a acestei prime decizii, declarația inadmisibilă pentru neobosirea căilor de atac interne. Decizia menționată se citește după cum urmează (traducere din limba engleză) ... Curtea, pe baza jurisprudenței sale (a se vedea în special Vo c. Franța [GC], n 53924/00, § 90, CEDO 2004 VIII, și Karakoca c. Turcia (dec.), n 46156/11, 21 mai 2013, constată că căile de atac interne nu au fost epuizate conform cerințelor art. 35 alin. (1) din Convenție. Întradevăr, reclamantul nu a invocat instanțele naționale competente, nici forma sau fondul și în conformitate cu cerințele procedurale aplicabile în acest domeniu, obiecțiile prezentate Curții. Curtea declară cererea inadmisibilă. Decizia Curții a fost notificată reclamantului la 21 octombrie 2021. A doua decizie a Curții Constituționale 10. La 6 mai 2021, prin intermediul avocatului său, reclamantul sesizează din nou Curtea Constituțională și printr-o decizie din 10 decembrie 2021, acțiunea sa individuală a fost respinsă din nou. 11. Curtea Constituțională a considerat că obiecțiunile ridicate de reclamant în ceea ce privește dreptul la viață erau în esență aceleași cu cele formulate anterior în fața sa și a reamintit că acestea fuseseră deja respinse, printr-o decizie din 22 iulie 2020, pentru neobosirea căilor de atac. 12. În ceea ce privește litigiul reclamantului întemeiat pe art. 6 din convenție privind durata anchetei penale, aceasta concluzionează că acesta era incompatibil cu dispozițiile Constituției și cu cele ale convenției. Curtea constată că, în cererea sa formulată la 21 februarie 2022 în fața acesteia, recurentul reiterează afirmațiile pe care le-a formulat anterior pe teren ale articolelor 2, 6 și 13 din Convenție în fața Curții Constituționale și în fața acestei Curți (a se vedea alineatul (5) de mai sus). (art. 35 alineatul (b) din Convenție), Curtea consideră că trebuie, în orice caz, să fie respinsă din motivele următoare. 14. În ceea ce privește obiecțiunile întemeiate pe articolele 2 și 13 din convenție, Curtea amintește că, în contextul specific al neglijenței medicale, obligația pozitivă care decurge din art. 2 din Convenție de a institui un sistem judiciar eficient nu este obligatorie în toate cazurile o acțiune de natură penală. O astfel de obligație poate fi îndeplinită, de exemplu, în cazul în care sistemul juridic în cauză oferă părților interesate o cale de atac în fața instanțelor civile sau administrative sau o cale de atac disciplinară, singur sau împreună cu o cale de atac în fața instanțelor penale, în scopul stabilirii răspunderii medicilor în cauză și, dacă este cazul, în vederea aplicării oricărei sancțiuni civile adecvate ( Calvelli și Ciglio c. Italia [GC], n 32967/96, § 51, CEDO 2002 I). Întradevăr, în unele dintre cauzele de acest tip a fost deja chemată să judece, Curtea, având în vedere caracteristicile sistemului juridic al statului pârât, a putut reproșa reclamanților că nu au exercitat căile de drept care le-ar fi permis să obțină că obiecțiile lor sunt examinate în mod corespunzător, pe baza acestui scop pe baza prezumției reprobabile potrivit căreia fiecare dintre procedurile în cauză, în special cele care oferă posibilitatea de a primi o despăgubire civilă, erau, în principiu, apte să satisfacă obligația de a institui un sistem judiciar efectiv care îi revine statului în temeiul articolului 2 din Convenție ( Lopes de Sousa Fernandes c. Portugalia [GC], n 56080/13, § 137, 19 decembrie 2017). 16. În această privință, în circumstanțe similare celor din prezenta cauză, Curtea a afirmat deja că, în dreptul turc, calea pe care trebuie să o urmeze reclamanții este, în principiu, de natură civilă și/sau administrativă (Kakoca c. Turcia (dec.), nr 46156/11, 21 mai 2013 și Bilsen Tamer și alții (dec.), 60108/10, § 45, 26 august 2014), în funcție de faptul că serviciul de sănătate pus în discuție se încadrează în sectorul privat sau în sectorul public. 17. Curtea observă că reclamantul a introdus o singură cale de drept, și anume o plângere penală împotriva personalului medical pe care îl consideră responsabil. Or, în măsura în care dreptul la viață nu era voluntar, obligaia pozitivă care decurge din art. 2 din Convenie de a institui un sistem judiciar eficient nu impunea o cale de atac de natură penală ( În schimb, sistemul judiciar turc oferea procedura în despăgubire în fața instanțelor administrative, care era calea de atac adecvată în circumstanțele cauzei. 19. Această cale de atac deschisă în dreptul intern a fost de natură să stabilească răspunderea posibilă a personalului medical pus în discuție și ar fi permis reclamantului, după caz, să obțină despăgubiri pentru nerespectarea obligațiilor de serviciu administrativ (Delice c. Turcia (dec.), nr. 38804/09, § 56, 10 noiembrie 2015, K mai 2015 (dec.) [comitet], nr. 1858/13, § 35, 3 iulie 2018, și Prin urmare, având în vedere că reclamantul nu a luat calea corectă de reparare, obiecțiile ridicate la art. 2 și la art. 13 din convenție trebuie respinse pentru neobosirea căilor de atac interne, în conformitate cu art. 35 alineatul (1) și art. 4 din convenție. 21. În ceea ce privește litigiul referitor la art. 6 din Convenție privind durata anchetei penale desfășurate pentru a stabili circumstanțele decesului fiului reclamantului, Curtea constată că reclamantul insistă în special asupra necesității de a vedea personalul medical pe care îl consideră responsabil în mod penal, într-un termen rezonabil. Or, Curtea a statuat deja că art. 6 nu garantează dreptul de a fi acuzat sau condamnat penal de terți (Perez c. Franța [GC], nr 47287/99, § 70, CEDH 2004-I, și Beyazgül c. Turcia, n 27849/03, §§ 34-36, 22 Septembrie 2009). În la fel ca Curtea Constituțională, Curtea Constituțională nu menționează în speță nici un element sau argument care ar putea să o determine să plece de la această concluzie. 22. În consecință, această parte a cererii este inadmisibilă pentru incompatibilitate materială, în sensul art. 35 alin. (3) lit. (a) și 4, cu dispozițiile Convenției. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, Declară cererea inadmisibilă. În limba franceză și apoi comunicat în scris la 14 septembrie 2023. Dorothee von Arnim Egidijus Kūris Grefier Adjunct Președinte
Requête n
o
11502/22
Avni AKSOĞAN
contre la Türkiye
La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant le 11 juillet 2023 en un comité composé de
:
Egidijus Kūris
, président
,
Pauliine Koskelo,
Frédéric Krenc
, juges
,
et de Dorothee von Arnim,
greffière adjointe
de section
,
Vu
la requête n
o
11502/22, dirigée contre la République de Türkiye et dont un ressortissant de cet État, M. Avni Aksoğan («
le requérant
»), né en
1953 et résidant à Kayseri, représenté par M
e
A.L. Koçer, avocat à Ankara, a saisi la Cour le 21 février 2022
en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales («
la Convention
»),
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
OBJET DE l’AFFAIRE
1.
L’affaire concerne une allégation de négligence médicale.
2.
En 2006, alors que Murat Aksoğan, le fils du requérant, faisait son service militaire obligatoire, il eut un malaise et fut transporté à l’hôpital militaire.
3.
Les médecins, présumant une thrombocytopénie immunitaire, décidèrent de pratiquer une ponction sternale sur lui.
4.
Le 5 juin 2006, l’intéressé décéda des suites de complications liées à cette intervention médicale.
5
.
Le requérant soutient que l’enquête pénale menée aux fins de la détermination des circonstances du décès de son fils n’a pas respecté les exigences des articles 2 et 13 de la Convention. Il estime également que la durée de l’enquête pénale était déraisonnable et contraire à l’article 6 de la Convention.
Première décision de la Cour constitutionnelle
6.
Le 22 juillet 2020, la Cour constitutionnelle rejeta le recours individuel du requérant pour non-épuisement des voies de recours disponibles, au motif que l’objet de la requête portait sur une allégation de négligence médicale et que l’intéressé aurait dû, par conséquent, intenter la voie de recours adéquate, à savoir l’action en indemnisation devant les juridictions administratives.
Décision de la Cour européenne des droits de l’homme
7.
Le 14 octobre 2021, par une décision de juge unique, la Cour européenne des droits de l’homme, statuant sur une requête (n
o
16669/21) du requérant introduite à la suite de cette première décision, la déclara irrecevable pour défaut d’épuisement des voies de recours internes.
8.
Ladite décision se lit comme suit (
traduction depuis l’anglais
)
:
«
... La Cour, se fondant sur sa jurisprudence (voir, notamment,
Vo c. France
[GC], n
o
53924/00, § 90, CEDH 2004 VIII, et
Karakoca c. Turquie
(déc.), n
o
46156/11, 21
mai 2013, constate que les voies de recours internes n’ont pas été épuisées comme l’exige l’article
35 § 1 de la Convention. En effet, le requérant n’a pas soulevé devant les juridictions nationales compétentes, ni sur la forme ni sur le fond, et conformément aux exigences procédurales applicables en la matière, les griefs soumis devant la Cour.
La Cour déclare la requête irrecevable.
»
9.
La décision de la Cour fut notifiée au requérant le 21
octobre 2021.
Deuxième décision de la Cour constitutionnelle
10.
Le 6 mai 2021, par l’intermédiaire de son avocat, le requérant saisit une nouvelle fois la Cour constitutionnelle et par une décision du 10
décembre 2021 son recours individuel fut à nouveau rejeté.
11.
La Cour constitutionnelle considéra que les griefs soulevés par le requérant relativement au droit à la vie étaient essentiellement les mêmes que ceux qu’il avait précédemment formulés devant elle, et elle rappela que ceux-ci avaient déjà été rejetés, par une décision du 22 juillet 2020, pour non
‑
épuisement des voies de recours.
12.
Quant au grief du requérant fondé sur l’article 6 de la Convention concernant la durée de l’enquête pénale, elle conclut qu’il était incompatible
ratione materiae
avec les dispositions de la Constitution et avec celles de la Convention.
13.
La Cour constate que dans sa requête introduite le 21 février 2022 devant elle, le requérant réitère les allégations qu’il avait précédemment formulées sur le terrain des articles 2, 6 et 13 de la Convention devant la Cour constitutionnelle et devant cette Cour (voir paragraphe 5 ci-dessus). À supposer même que la requête ne soit pas considérée comme étant «
essentiellement la même
» que celle précédemment examinée (article
35 §
2
b) de la Convention), la Cour estime qu’elle doit, en toute hypothèse, être rejetée pour les motifs qui suivent.
14.
En ce qui concerne les griefs fondés sur les articles 2 et 13 de la Convention, la Cour rappelle que dans le contexte spécifique des négligences médicales, l’obligation positive découlant de l’article 2 de la Convention de mettre en place un système judiciaire efficace n’exige pas nécessairement dans tous les cas un recours de nature pénale. Pareille obligation peut être également remplie, par exemple, si le système juridique en cause offre aux intéressés un recours devant les juridictions civiles ou administratives ou un recours disciplinaire, seul ou conjointement avec un recours devant les juridictions pénales, aux fins d’établir la responsabilité des médecins en cause et, le cas échéant, d’obtenir l’application de toute sanction civile appropriée (
Calvelli et Ciglio c. Italie
[GC], n
o
‑
I).
15.
En effet, dans certaines des affaires de ce type qu’elle a déjà été appelée à juger, la Cour, ayant égard aux caractéristiques du système juridique de l’État défendeur, a pu reprocher aux requérants de ne pas avoir exercé les voies de droit qui leur auraient permis d’obtenir que leurs griefs fussent dûment examinés, s’appuyant à cet effet sur la présomption réfragable selon laquelle chacune des procédures en cause, notamment celles offrant la possibilité de se voir accorder une réparation civile, étaient en principe aptes à satisfaire à l’obligation de mettre en place un système judiciaire effectif qui incombe à l’État au titre de l’article 2 de la Convention (
Lopes de Sousa Fernandes c. Portugal
[GC], n
o
56080/13, § 137, 19
décembre 2017).
16.
À cet égard, dans des circonstances similaires à celles de la présente affaire, la Cour a déjà dit que, en droit turc, la voie à emprunter par les requérants est, en principe, de nature civile et/ou administrative (
Karakoca c.
Turquie
(déc.), n
o
46156/11, 21
mai 2013, et
Bilsen Tamer et autres c.
Turquie
(déc.), n
o
60108/10, § 45, 26 août 2014), selon que le service de santé mis en cause relève du secteur privé ou du secteur public.
17.
L’établissement hospitalier concerné en l’espèce étant public et nul n’ayant évoqué une quelconque illicéité des actes médicaux en question, la voie du contentieux administratif devait donc être envisagée (
Karakoca
, décision précitée).
18.
La Cour observe que le requérant a usé d’une seule voie de droit, à savoir une plainte pénale dirigée contre le personnel médical qu’il estimait responsable. Or dans la mesure où l’atteinte au droit à la vie n’était pas volontaire, l’obligation positive découlant de l’article 2 de la Convention de mettre en place un système judiciaire efficace n’exigeait pas un recours de nature pénale (
Vo c. France
[GC], n
o
‑
VIII). Le système judiciaire turc offrait en revanche la procédure en indemnisation devant les juridictions administratives, qui était la voie de recours adéquate dans les circonstances de la cause.
19.
Ce recours ouvert en droit interne était de nature à faire établir la responsabilité éventuelle du personnel médical mis en cause, et il aurait permis au requérant, le cas échéant, d’obtenir un dédommagement pour faute de service de l’administration (
Delice c. Turquie
(déc.), n
o
38804/09, §
56, 10
novembre 2015,
Kızıl c. Turquie
(déc.) [comité], n
o
1858/13, § 35, 3
juillet 2018, et
Ișıldak c. Turquie
[comité], n
o
44052/11, § 44, 18
décembre 2018).
20.
Dès lors, le requérant n’ayant pas emprunté la voie de réparation adéquate, les griefs soulevés sous l’angle des articles 2 et 13 de la Convention doivent être rejetés pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.
21.
Pour ce qui est du grief relatif à l’article 6 de la Convention concernant la durée de l’enquête pénale menée pour déterminer les circonstances du décès du fils du requérant, la Cour observe que le requérant insiste notamment sur la nécessité de voir le personnel médical qu’il juge pour responsable condamné pénalement, et ce dans un délai raisonnable. Or la Cour a déjà jugé que l’article 6 ne garantit pas le droit de faire poursuivre ou condamner pénalement de tierces personnes (
Perez c. France
[GC], n
o
47287/99, §
70, CEDH 2004-I, et
Beyazgül c. Turquie
, n
o
27849/03, §§ 34-36, 22
septembre 2009). À l’instar de la Cour constitutionnelle, elle ne relève en l’espèce aucun élément ou argument susceptible de la conduire à se départir de cette conclusion.
22.
Il s’ensuit que cette partie de la requête est irrecevable pour incompatibilité
ratione materiae
, au sens de l’article 35 §§ 3 a) et 4, avec les dispositions de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Fait en français puis communiqué par écrit le 14 septembre 2023.
Dorothee von Arnim
Egidijus Kūris
Greffière adjointe
Président