Yazici și alții împotriva Turciei

Tatăl reclamanților („de cujus”) a decedat la 3 mai 2021. La acea dată, un contencios privindu-l referitor la dreptul de proprietate era pendinte în fața jurisdicțiilor administrative. Hotărârea definitivă pronunțată în cadrul respectivului contencios a fost notificată avocatului de cujus la 3 august 2021. Acest avocat reprezentase persoana interesată pe tot parcursul procedurii în fața jurisdicțiilor ordinare, în baza unei procuri dată în 2002.

La 12 august 2021, avocatul a introdus, în numele de cujus, un recurs individual în fața Curții Constituționale.

La 1 noiembrie 2021, Curtea Constituțională a respins cererea pentru abuz al dreptului de recurs individual, bazându-se pe articolul 51 din legea nr. 6216 privind înființarea Curții Constituționale și procedura în fața acesteia și pe articolul 83 din regulamentul său intern, referitoare la abuzul dreptului de recurs individual (a se vedea pentru conținutul acestor dispoziții paragraful 11 de mai jos), precum și pe practica sa în materie. A citat în acest sens mai multe exemple pertinente din jurisprudența sa privind abuzul dreptului de recurs individual. A reamintit că, conform articolelor 43 și 513 din codul obligațiilor (legea nr. 6098), mandatul unui avocat înceta odată cu decesul clientului său, cu excepția cazului în care contrariul rezulta din contractul de mandat sau din natura cauzei. A notat că în speță, solicitantul decedase la 3 mai 2021, adică înainte de introducerea cererii la 12 august 2021, și că formularul de cerere nu conținea informații cu privire la acest subiect. Astfel, prin introducerea cererii în numele unei persoane decedate în timp ce nu avea competență să facă acest lucru, avocatul comisese un abuz al dreptului de recurs individual. A fost condamnat în consecință la o amendă de 2 000 lire turcești (aproximativ 180 euro conform cursului de schimb în vigoare la acea dată) pentru introducerea unei cereri de natură să înșele Curtea Constituțională.

La 9 și 15 noiembrie 2021, reclamanții au dat procură avocatului tatălui lor decedat în scopul introducerii prezentei cereri în fața Curții.

Reclamanții reproșează Curții Constituționale că a respins recursul individual fără a avea în vedere drepturile lor în calitate de moștenitori. Denunță o atingere a dreptului lor de acces la un tribunal, precum și o atingere a dreptului lor la un recurs efectiv, în sensul articolelor 6 și 13 din Convenție.

Reclamanții consideră, în acest sens, că introducerea recursului de către avocatul tatălui lor era conformă dreptului intern și în special articolului 513 din codul obligațiilor, care dispune după cum urmează: „Mandatul se sfârșește prin pierderea exercitării drepturilor civile, prin faliment, prin moarte sau prin declarația de absență fie a mandantului, fie a mandatarului, cu excepția cazului în care contrariul rezultă din contractul [de mandat] sau din natura cauzei. (...) Cu toate acestea, dacă stingerea mandatului pune în pericol interesele mandantului, mandatarul, moștenitorii acestuia sau reprezentantul său sunt obligați să continue să îl exercite până când mandantul, moștenitorii sau reprezentantul său sunt în măsură să asigure ei înșiși această sarcină.”

Aceasta nu consideră necesar să se pronunțe asupra excepției Guvernului întemeiată pe neepuizarea căilor de recurs interne, în măsura în care cererea este inadmisibilă din motivele următoare.

Principiile pertinente care se desprind din jurisprudența Curții privind dreptul de acces la un tribunal și, în special, accesul la jurisdicțiile superioare, sunt rezumate în cauza Zubac c. Croației ([MC], nr. 40160/12, §§ 76-86, 5 aprilie 2018). Dreptul de acces la un tribunal nu este absolut, ci poate fi supus unor limitări, care nu trebuie să restrângă accesul lăsat individului într-un mod sau într-o măsură care ar aduce atingere esenței însăși a dreptului în cauză. În plus, o limitare nu va fi compatibilă cu articolul 6 § 1 dacă nu urmărește un scop legitim și dacă nu există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat (ibidem, § 78, și Waite și Kennedy c. Germaniei [MC], nr. 26083/94, § 59, CEDO 1999-I).

În speță, Curtea Constituțională a respins pentru abuz al dreptului de recurs individual cererea introdusă de avocatul tatălui reclamanților și i-a aplicat o amendă. Pentru a face acest lucru, s-a bazat pe articolul 51 din legea nr. 6216 privind înființarea Curții Constituționale și procedura în fața acesteia, precum și pe articolul 83 din regulamentul său intern, care o autorizează să declare inadmisibilă o cerere abuzivă și să aplice o amendă, în special dacă autorul cererii a căutat în mod deliberat să o înșele prin întemeierea cererii pe fapte născocite.

Curtea trimite aici, în scopuri de comparație, la cauza Gross c. Elveției ([MC], nr. 67810/10, § 28, CEDO 2014), unde sunt rezumate principiile generale edictate de aceasta privind respingerea unei cereri în fața Curții pentru abuz al dreptului de recurs individual. Aceasta reamintește în special că o informație incompletă și deci înșelătoare se poate analiza drept un abuz al dreptului de recurs individual, în special atunci când privește inima cauzei și reclamantul nu explică în mod suficient de ce nu a dezvăluit informațiile pertinente (ibidem, și mai recent, Sigalova c. Türkiye (dec.) [comitet], nr. 20079/15, § 9, 25 februarie 2025).

Curtea consideră că regula aplicată de Curtea Constituțională, care restrânge accesul la aceasta, are drept scop asigurarea bunei administrări a justiției împiedicând ca respectiva jurisdicție să fie sesizată în mod abuziv și că nu este, ca atare, contrară articolului 6 § 1 din Convenție, cu excepția cazului în care decizia însăși îmbracă un caracter arbitrar (a se vedea, printre altele, Grüner c. Germaniei (dec.) nr. 38130/12, § 18, 17 octombrie 2017, și Șat și Horuș c. Turciei (dec.) [comitet], nr. 30504/10 și 33134/10, § 37, 16 iunie 2020).

În ceea ce privește chestiunea de a ști dacă maniera în care Curtea Constituțională a aplicat această regulă era proporțională cu obiectivul în cauză al bunei administrări a justiției și, în special, dacă era previzibilă (Zelenika c. Croației (dec.), nr. 39801/23, § 45, 21 mai 2024, și Arrozpide Sarasola și alții c. Spaniei, nr. 65101/16 și 2 altele, § 106, 23 octombrie 2018), Curtea reamintește că nu îi revine să repună în cauză interpretarea de către Curtea Constituțională a criteriilor de admisibilitate a recursurilor constituționale, care ține de unica competență a acestei jurisdicții. Sarcina sa constă mai degrabă în a verifica dacă efectele acestei interpretări sunt compatibile cu Convenția, înțelegându-se că condițiile de admisibilitate a recursurilor constituționale pot fi mai stricte decât cele ale recursurilor ordinare (a se vedea, printre altele, Radio-televiziunea croată c. Croației, nr. 52132/19 și 19 altele, § 164, 2 martie 2023).

Or, având în vedere practica bine stabilită a Curții Constituționale privind abuzul dreptului de recurs individual, avocatul putea prevedea cu ușurință că recursul introdus în numele clientului său decedat ar putea fi calificat drept abuziv de Înalta jurisdicție. În acest sens, o practică judiciară națională coerentă și o aplicare constantă a acesteia satisfac în mod normal criteriul previzibilității (Zubac, citată anterior, §§ 87 și 88).

În sfârșit, în ceea ce privește chestiunea de a ști dacă decizia Curții Constituționale avea un caracter arbitrar, Curtea notează că avocatul de cujus afirmă că a aflat despre decesul persoanei interesate odată cu notificarea deciziei Curții Constituționale. Susține că avocații nu pot consulta registrele de stare civilă ale clienților lor pentru a verifica dacă sunt încă în viață. Cât privește reclamanții, aceștia consideră că Curtea Constituțională nu a avut în vedere drepturile lor în calitate de moștenitori prin respingerea recursului litigios.

Curtea notează că formularul de cerere adresat Curții Constituționale de către avocat se baza pe declarația falsă conform căreia tatăl reclamanților dorea să introducă un recurs în fața acesteia, în timp ce decedase la 3 mai 2021, adică cu mai mult de trei luni mai înainte.

Dacă avocatul susține că a aflat despre decesul persoanei interesate în momentul notificării deciziei Curții Constituționale, trebuie constatat că nu a dat dovadă de diligență pentru a se interesa de o eventuală evoluție a situației clientului său. În special, după primirea notificării hotărârii definitive a jurisdicțiilor administrative la 3 august 2021, a introdus din propria sa inițiativă un recurs constituțional în numele tatălui reclamanților fără a considera util să informeze în prealabil persoana interesată asupra conținutului deciziei, nici să o consulte cu privire la oportunitatea formării respectivului recurs, deși o reprezenta în interesele sale de la începutul procedurii. Nici nu a căutat să o informeze după introducerea recursului constituțional. Or, asemenea demersuri i-ar fi permis să afle că clientul său decedase de mai bine de trei luni.

Curtea notează că avocatul nu furnizează nicio explicație pentru a justifica lipsa sa de diligență și că nu face în special vorbire de vreo dificultate pe care ar fi întâmpinat-o pentru a intra în contact cu clientul său. Or, în calitate de avocat, nu poate să nu cunoască îndatoririle speciale de diligență care îi revin, precum și consecințele juridice ale neîndeplinirii acestora (pentru o abordare similară, Avotiņš c. Letoniei [MC], nr. 17502/07, § 124, 23 mai 2016, și Grüner, decizia citată anterior, § 20). Curtea a hotărât de nenumărate ori că regulile de procedură prevăzute în dreptul intern vizează asigurarea bunei administrări a justiției și că reclamanții trebuie să se poată aștepta ca aceste reguli să fie aplicate în cauza lor (Migliore și alții c. Italiei (dec.), nr. 58511/13 și altele, § 31, 12 noiembrie 2013).

În ceea ce privește argumentul pe care îl extrag reclamanții din articolul 513 din codul obligațiilor (conform căruia mandatarul este obligat să își continue obligațiile ce decurg din mandat după decesul mandantului dacă faptul de a-i pune capăt pune în pericol interesele mandantului), Guvernul susține că această excepție nu se aplică în circumstanțele speței; ar privi doar cazurile în care mandantul decedează în cursul procedurii, după ce a angajat în mod valabil un recurs. Curtea relevă că reclamanții nu contestă argumentul Guvernului și nu furnizează nicio explicație cu privire la acest punct. De asemenea, interpretarea articolului 513 din codul obligațiilor de către Curtea Constituțională și faptul de a nu considera prezenta cauză în domeniul de aplicare al excepției prevăzute de această dispoziție nu apar nici arbitrare, nici vădit nerezonabile.

Curtea notează de altfel că reclamanții nu prezintă nicio plângere privind amenda aplicată avocatului. De asemenea, nu consideră că trebuie să examineze mai în detaliu această chestiune.

Curtea observă că reclamanții reproșează Curții Constituționale că nu a avut în vedere drepturile lor în calitate de moștenitori, prin faptul că aceasta ar fi respins recursul individual al de cujus fără avertisment prealabil. În acest sens, Curtea consideră că se impune distincția prezentei cauze de cele în care un recurs individual a fost mai întâi introdus în mod valabil în fața Curții Constituționale de un solicitant care a decedat ulterior, moștenitorii săi putând, într-un asemenea caz, să continue recursul introdus de de cujus al lor (a se vedea, de exemplu, hotărârea Elberan Vural și alții (recursul nr. 2018/30235)) pronunțată de Curtea Constituțională la 17 ianuarie 2023, și pentru o abordare similară a Curții, a se vedea Ergezen c. Turciei, nr. 73359/10, §§ 28-30, 8 aprilie 2014). Într-adevăr, în speță, tatăl reclamanților fiind decedat înainte de introducerea recursului constituțional, avocatul său nu putea sesiza în mod valabil Curtea Constituțională cu un recurs individual în numele persoanei interesate. Niciun recurs constituțional valabil nu a fost deci introdus de tatăl reclamanților (a se vedea, printre altele, decizia Abdurrehman Uray (recursul nr. 2013/6140)) pronunțată de Curtea Constituțională la 4 noiembrie 2014, și pentru o abordare similară a Curții, a se vedea Aizpurua Ortiz și alții c. Spaniei, nr. 42430/05, § 30, 2 februarie 2010). Prin urmare, nu se poate considera că principiul bunei administrări a justiției impunea Curții Constituționale o obligație de avertisment prealabil în prezenta cauză; reclamanții nu puteau, în calitatea lor de moștenitori ai tatălui lor, să continue un recurs constituțional care nu fusese introdus în mod valabil (pentru o abordare similară în cadrul unei cereri calificate drept abuzive în cursul instanței, a se vedea Grüner, decizia citată anterior, § 20).

În sfârșit, Curtea reamintește că le revine justițiabililor să acționeze cu diligența cerută (Kamenova c. Bulgariei, nr. 62784/09, §§ 52-55, 12 iulie 2018). Aceasta notează că reclamanții nu precizează dacă în momentul decesului tatălui lor, aveau cunoștință de contenciosul atunci pendinte în fața jurisdicțiilor administrative. Prin urmare, fie erau la curent cu existența procedurii respective și nu l-au informat pe avocat despre decesul tatălui lor, fie nu aveau cunoștință de aceasta și nu au căutat să se intereseze de cauzele curente ale defunctului. De asemenea, reclamanții, prin inacțiunea lor și lipsa lor de diligență, au contribuit în mare măsură la crearea situației de care se plâng în fața Curții, situație pe care ar fi putut să o evite în așa fel încât să nu sufere niciun prejudiciu (a se compara cu Avotiņš, citată anterior, §§ 123 și 124).

Curtea nu observă niciun alt element care să sugereze că prin declararea inadmisibilă a recursului constituțional introdus de de cujus al reclamanților, Curtea Constituțională ar fi restrâns în mod disproporționat dreptul lor de acces la justiție. Rezultă că cererea este vădit nefondată și trebuie respinsă în aplicarea articolului 35 §§ 3 a) și 4 din Convenție. Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate, Declară cererea inadmisibilă. Întocmită în limba franceză apoi comunicată în scris la 11 decembrie 2025. Dorothee von Arnim Jovan Ilievski Grefieră adjunctă Președinte ANEXĂ Lista reclamanților Cererea nr. 13722/22 Nr. Prenume NUME Anul nașterii Naționalitate Locul de reședință 1. Abdulkerim YAZICI 1985 turc Istanbul 2. Nazmiye ERSOY 1974 turcă Bursa 3. Yüksel YAZICI 1977 turc Bursa

La requête concerne le rejet par la Cour constitutionnelle, pour abus du droit de recours individuel, d’une requête introduite par l’avocat du père des requérants après le décès de celui-ci.

Le père des requérants (le « de cujus ») décéda le 3 mai 2021. À cette date, un contentieux le concernant relatif au droit de propriété était pendant devant les juridictions administratives. L’arrêt définitif rendu dans le cadre dudit contentieux fut notifié à l’avocat du de cujus le 3 août 2021. Cet avocat avait représenté l’intéressé tout au long de la procédure devant les juridictions ordinaires, en vertu d’un pouvoir donné en 2002.

Le 12 août 2021, l’avocat introduisit, au nom du de cujus , un recours individuel devant la Cour constitutionnelle.

Le 1 er novembre 2021, la Cour constitutionnelle rejeta la requête pour abus du droit de recours individuel, se fondant sur l’article 51 de la loi n o 6216 sur l’établissement de la Cour constitutionnelle et la procédure devant celle ‑ ci et sur l’article 83 de son règlement intérieur, relatifs à l’abus du droit de recours individuel (voir pour le contenu de ces dispositions le paragraphe 11 ci-dessous), ainsi qu’à sa pratique en la matière. Elle cita à cet égard plusieurs exemples pertinents de sa jurisprudence relative à l’abus du droit de recours individuel. Elle rappela que selon les articles 43 et 513 du code des obligations (loi n o 6098), le mandat d’un avocat prenait fin avec le décès de son client, à moins que le contraire ne résultât du contrat de mandat ou de la nature de l’affaire. Elle nota qu’en l’espèce, le demandeur était décédé le 3 mai 2021, soit avant l’introduction de la requête le 12 août 2021, et que le formulaire de requête ne contenait pas d’information à ce sujet. Ainsi, en introduisant la requête au nom d’une personne décédée alors qu’il n’avait pas compétence pour ce faire, l’avocat avait commis un abus du droit de recours individuel. Il fut condamné en conséquence à une amende de 2 000 livres turques (environ 180 euros selon le taux de change en vigueur à cette date) pour avoir introduit une requête de nature à tromper la Cour constitutionnelle.

Les 9 et 15 novembre 2021, les requérants donnèrent pouvoir à l’avocat de leur père défunt aux fins de l’introduction de la présente requête devant la Cour.

Les requérants reprochent à la Cour constitutionnelle d’avoir rejeté le recours individuel sans avoir égard à leurs droits en tant qu’héritiers. Ils dénoncent une atteinte à leur droit d’accès à un tribunal ainsi qu’une atteinte à leur droit à un recours effectif, au sens des articles 6 et 13 de la Convention.

Les requérants estiment, à cet égard, que l’introduction du recours par l’avocat de leur père était conforme au droit interne, et notamment à l’article 513 du code des obligations, qui dispose ce qui suit : « Le mandat finit par la perte de l’exercice des droits civils, par la faillite, par la mort ou par la déclaration d’absence soit du mandant, soit du mandataire, à moins que le contraire ne résulte du contrat [de mandat] ou de la nature de l’affaire. (...) Toutefois, si l’extinction du mandat met en péril les intérêts du mandant, le manda ­ taire, les héritiers de celui-ci ou encore son représentant sont tenus de continuer à l’exercer jusqu’à ce que le mandant, ou ses héritiers ou représentant, soient en mesure d’y pourvoir eux-mêmes. »

Elle n’estime pas nécessaire de se prononcer sur l’exception du Gouvernement tirée du non-épuisement des voies de recours internes, dans la mesure où la requête est irrecevable pour les motifs suivants.

Les principes pertinents qui se dégagent de la jurisprudence de la Cour concernant le droit d’accès à un tribunal et, en particulier, l’accès aux juridictions supérieures, sont résumés dans l’affaire Zubac c. Croatie ([GC], n o 40160/12, §§ 76-86, 5 avril 2018). Le droit d’accès à un tribunal n’est pas absolu, mais peut être soumis à des limitations, qui ne doivent pas restreindre l’accès laissé à l’individu d’une manière ou dans une mesure qui porterait atteinte à l’essence même du droit en question. En outre, une limitation ne sera pas compatible avec l’article 6 § 1 si elle ne poursuit pas un but légitime et s’il n’y a pas de rapport raisonnable de proportionnalité entre les moyens employés et le but visé ( ibidem , § 78, et Waite et Kennedy c. Allemagne [GC], n o 26083/94, § 59, CEDH 1999‑I). 11 . En l’espèce, la Cour constitutionnelle a rejeté pour abus du droit de recours individuel la requête introduite par l’avocat du père des requérants et lui a infligé une amende. Pour ce faire, elle s’est fondée sur l’article 51 de la loi n o 6216 sur l’établissement de la Cour constitutionnelle et la procédure devant celle-ci ainsi que sur l’article 83 de son règlement intérieur, qui l’autorisent à déclarer irrecevable une requête abusive et à infliger une amende, notamment si l’auteur de la requête a délibérément cherché à la tromper en fondant la requête sur des faits controuvés.

La Cour renvoie ici, à des fins de comparaison, à l’affaire Gross c. Suisse ([GC], n o 67810/10, § 28, CEDH 2014), où sont résumés les principes généraux édictés par elle concernant le rejet d’une requête devant la Cour pour abus du droit de recours individuel. Elle rappelle en particulier qu’une information incomplète et donc trompeuse peut s’analyser en un abus du droit de recours individuel, particulièrement lorsqu’elle concerne le cœur de l’affaire et que le requérant n’explique pas de façon suffisante pourquoi il n’a pas divulgué les informations pertinentes ( ibidem , et plus récemment, Sigalova c. Türkiye (déc.) [comité], n o 20079/15, § 9, 25 février 2025).

La Cour considère que la règle appliquée par la Cour constitutionnelle, qui restreint l’accès à celle-ci, a pour but d’assurer la bonne administration de la justice en empêchant que ladite juridiction ne soit saisie de manière abusive, et qu’elle n’est pas, en tant que telle, contraire à l’article 6 § 1 de la Convention, à moins que la décision elle-même ne revête un caractère arbitraire (voir, entre autres, Grüner c. Allemagne (déc.) n o 38130/12, § 18, 17 octobre 2017, et Șat et Horuș c. Turquie (déc.) [comité], n os 30504/10 et 33134/10, § 37, 16 juin 2020).

Concernant la question de savoir si la manière dont la Cour constitutionnelle a appliqué cette règle était proportionnée à l’objectif en question de bonne administration de la justice et, en particulier, si elle était prévisible ( Zelenika c. Croatie (déc.), n o 39801/23, § 45, 21 mai 2024, et Arrozpide Sarasola et autres c. Espagne , n os 65101/16 et 2 autres, § 106, 23 octobre 2018), la Cour rappelle qu’il ne lui appartient pas de remettre en cause l’interprétation par la Cour constitutionnelle des critères de recevabilité des recours constitutionnels, qui relève de la seule compétence de cette juridiction. Sa tâche consiste plutôt à vérifier si les effets de cette interprétation sont compatibles avec la Convention, étant entendu que les conditions de recevabilité des recours constitutionnels peuvent être plus strictes que celles des recours ordinaires (voir, entre autres, Radio-télévision croate c. Croatie , n os 52132/19 et 19 autres, § 164, 2 mars 2023).

Or, au vu de la pratique bien établie de la Cour constitutionnelle concernant l’abus du droit de recours individuel, l’avocat pouvait aisément prévoir que le recours introduit au nom de son client décédé pourrait être qualifié d’abusif par la Haute juridiction. À cet égard, une pratique judiciaire nationale cohérente et une application constante de celle-ci satisfont normalement au critère de prévisibilité ( Zubac , précité, §§ 87 et 88).

Enfin, concernant le point de savoir si la décision de la Cour constitutionnelle revêtait un caractère arbitraire, la Cour note que l’avocat du de cujus affirme avoir appris le décès de l’intéressé avec la notification de la décision de la Cour constitutionnelle. Il soutient que les avocats ne peuvent consulter les registres d’état civil de leurs clients pour vérifier s’ils sont encore en vie. Quant aux requérants, ils estiment que la Cour constitutionnelle n’a pas eu égard à leurs droits en tant qu’héritiers en rejetant le recours litigieux.

La Cour note que le formulaire de requête adressé à la Cour constitutionnelle par l’avocat reposait sur la fausse déclaration selon laquelle le père des requérants souhaitait introduire un recours devant elle, alors même qu’il était décédé le 3 mai 2021, soit plus de trois mois auparavant.

Si l’avocat allègue avoir appris le décès de l’intéressé au moment de la notification de la décision de la Cour constitutionnelle, force est de constater qu’il n’a pas fait preuve de diligence pour s’enquérir d’une éventuelle évolution de la situation de son client. En particulier, après avoir reçu notification de l’arrêt définitif des juridictions administratives le 3 août 2021, il a introduit de sa propre initiative un recours constitutionnel au nom du père des requérants sans juger utile d’informer au préalable l’intéressé du contenu de la décision, ni de le consulter sur l’opportunité de former ledit recours, alors qu’il représentait ses intérêts depuis le début de la procédure. Il n’a pas davantage cherché à l’informer après avoir introduit le recours constitutionnel. Or, de telles démarches lui auraient permis d’apprendre que son client était décédé depuis plus de trois mois.

La Cour note que l’avocat ne fournit aucune explication pour justifier son manque de diligence, et qu’il ne fait notamment pas état d’une quelconque difficulté qu’il aurait rencontrée pour entrer en contact avec son client. Or, en tant qu’avocat, il n’est pas sans savoir les devoirs particuliers de diligence qui pèsent sur lui ainsi que les conséquences juridiques des manquements à ceux-ci (pour une approche similaire, Avotiņš c. Lettonie [GC], n o 17502/07, § 124, 23 mai 2016, et Grüner , décision précitée, § 20). La Cour a jugé maintes fois que les règles de procédure prévues en droit interne visent à assurer la bonne administration de la justice et que les requérants doivent pouvoir s’attendre à ce que ces règles soient appliquées dans leur affaire ( Migliore et autres c. Italie (déc.), n o 58511/13 et autres, § 31, 12 novembre 2013).

Quant à l’argument que les requérants tirent de l’article 513 du code des obligations (selon lequel le mandataire est tenu de poursuivre ses obligations résultant du mandat après le décès du mandant si le fait d’y mettre fin met en péril les intérêts du mandant), le Gouvernement soutient que cette exception ne s’applique pas dans les circonstances de l’espèce ; elle ne concernerait que les cas où le mandant décède en cours de procédure, après avoir valablement engagé un recours. La Cour relève que les requérants ne contestent pas l’argument du Gouvernement et n’apportent aucune explication sur ce point. Aussi l’interprétation de l’article 513 du code des obligations par la Cour constitutionnelle et le fait de ne pas considérer la présente affaire dans le champ d’application de l’exception prévue par cette disposition n’apparaissent ni arbitraires ni manifestement déraisonnables.

La Cour note par ailleurs que les requérants ne présentent aucun grief concernant l’amende infligée à l’avocat. Aussi, elle n’estime pas devoir examiner plus avant cette question.

La Cour observe que les requérants reprochent à la Cour constitutionnelle de n’avoir pas eu égard à leurs droits en tant qu’héritiers, en ce qu’elle aurait rejeté le recours individuel du de cujus sans avertissement préalable. À cet égard, la Cour estime qu’il convient de distinguer la présente affaire de celles où un recours individuel a d’abord été valablement introduit devant la Cour constitutionnelle par un demandeur qui est décédé par la suite, ses héritiers pouvant, dans un tel cas, poursuivre le recours introduit par leur de cujus (voir, par exemple, l’arrêt Elberan Vural et autres (recours n o 2018/30235)) rendu par la Cour constitutionnelle le 17 janvier 2023, et pour une approche similaire de la Cour, voir Ergezen c. Turquie , n o 73359/10, §§ 28-30, 8 avril 2014). En effet, en l’espèce, le père des requérants étant décédé avant l’introduction du recours constitutionnel, son avocat ne pouvait saisir valablement la Cour constitutionnelle d’un recours individuel au nom de l’intéressé. Aucun recours constitutionnel valable n’a donc été introduit par le père des requérants (voir, entre autres, la décision Abdurrehman Uray (recours n o 2013/6140)) rendue par la Cour constitutionnelle le 4 novembre 2014, et pour une approche similaire de la Cour, voir Aizpurua Ortiz et autres c. Espagne , n o 42430/05, § 30, 2 février 2010). Dès lors, on ne saurait considérer que le principe de bonne administration de la justice imposait à la Cour constitutionnelle une obligation d’avertissement préalable dans la présente affaire ; les requérants ne pouvaient pas, en leur qualité d’héritiers de leur père, poursuivre un recours constitutionnel qui n’avait pas été valablement introduit (pour une approche similaire dans le cadre d’une requête qualifiée d’abusive en cours d’instance, voir Grüner , décision précitée, § 20).

Enfin, la Cour rappelle qu’il appartient aux justiciables d’agir avec la diligence requise ( Kamenova c. Bulgarie , n o 62784/09, §§ 52-55, 12 juillet 2018). Elle note que les requérants ne précisent pas si au moment du décès de leur père, ils avaient connaissance du contentieux alors pendant devant les juridictions administratives. Dès lors, soit ils étaient au courant de l’existence de la procédure en question, et ils n’ont pas informé l’avocat du décès de leur père, soit ils n’en avaient pas connaissance, et ils n’ont pas cherché à se renseigner sur les affaires courantes du défunt. Aussi, les requérants ont, de par leur inaction et leur manque de diligence, largement contribué à créer la situation dont ils se plaignent devant la Cour, situation qu’ils auraient pu éviter de manière à ne subir aucun préjudice (comparer avec Avotiņš , précité, §§ 123 et 124).

La Cour n’aperçoit aucun autre élément suggérant qu’en déclarant irrecevable le recours constitutionnel introduit par le de cujus des requérants, la Cour constitutionnelle ait restreint de manière disproportionnée leur droit d’accès à la justice. Il s’ensuit que la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l’article 35 §§ 3 a) et 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare la requête irrecevable. Fait en français puis communiqué par écrit le 11 décembre 2025. Dorothee von Arnim Jovan Ilievski Greffière adjointe Président ANNEXE Liste des requérants Requête n o 13722/22 N o Prénom NOM Année de naissance Nationalité Lieu de résidence 1. Abdulkerim YAZICI 1985 turc Istanbul 2. Nazmiye ERSOY 1974 turque Bursa 3. Yüksel YAZICI 1977 turc Bursa