Decizie nr. 99 din 28.07.2025

La originea cauzei se află sesizarea privind excepția de neconstituționalitate a articolului 21 alineatele (1) și (2) din Codul de executare și a textului „până la data intrării în vigoare a prezentului cod, care nu au fost finalizate până la 1 aprilie 2019, se vor finaliza conform prevederilor legale valabile până la data intrării în vigoare a prezentului cod" din articolul 258 alin. (1) din Codul administrativ, ridicată de dl avocat Tudor Leșanu, în interesele SA „Scana", în dosarul nr. 3r-218/2024 pendinte la Curtea Supremă de Justiție.

Sesizarea a fost trimisă la Curtea Constituțională de un complet de judecători format din dl Ion Malanciuc și dnele Oxana Parfeni și Diana Stănilă de la Curtea Supremă de Justiție, pe baza articolului 135 alin. (1) literele a) și g) din Constituție.

La 4 septembrie 2024,

Printr-o încheiere din 16 septembrie 2024, Curtea de Apel Chișinău a respins cererea în discuție. În motivarea încheierii, instanța a menționat că hotărârea respectivă urma să fie pusă în executare de executorul judecătoresc, pe baza prevederilor articolului 21 din Codul de executare.

La 24 septembrie 2024, dl Anatolie Culcițchi, administrator statutar al

La 11 decembrie 2024, dl avocat Tudor Leșanu a ridicat, în interesele

Printr-o încheiere din 19 februarie 2025, completul de judecată care judecă cauza a admis ridicarea excepției de neconstituționalitate și a trimis sesizarea la Curtea Constituțională, în vederea soluționării acesteia.

Prevederile relevante ale Constituției sunt următoarele:

Prevederile relevante ale Codului de executare, adoptat prin Legea nr. 443 din 24 decembrie 2004, sunt următoarele:

Prevederile relevante ale Codului administrativ al Republicii Moldova, adoptat prin Legea nr. 116 din 19 iulie 2018, sunt următoarele:

Autorul sesizării susține că, potrivit articolului 249 alin. (2) din Codul administrativ, instanțele de apel sunt competente în legătură cu executarea hotărârilor judecătorești. Pe de altă parte, norma contestată prevede că executorul judecătoresc este unica persoană autorizată să efectueze executarea silită a documentelor executorii.

Potrivit autorului, în cazul său, instanța de apel, prin referire la prevederile contestate, a conchis că o hotărâre judecătorească pronunțată într-o procedură de contencios administrativ împotriva statului până la data intrării în vigoare a Codului administrativ trebuie să fie pusă în executare silită prin intermediul unui executor judecătoresc.

Autorul excepției afirmă că prevederile articolului 21 din Codul de executare contravin atât prevederilor Codului administrativ, cât și obligației statului de a executa benevol hotărârile pronunțate împotriva sa.

Prin urmare, autorul sesizării consideră că obligația de a-i solicita executorului judecătoresc să inițieze procedura executării silite a hotărârii judecătorești pronunțate împotriva statului îi afectează accesul liber la justiție, de vreme ce în aceste cazuri statul trebuie să execute benevol hotărârea.

În opinia autorului excepției de neconstituționalitate, prevederile contestate sunt contrare articolelor 1 alin. (3), 4, 8, 20, 23, 26, 46, 54 și 127 din Constituție.

Examinând admisibilitatea sesizării privind excepția de neconstituționalitate, Curtea constată următoarele.

În conformitate cu articolul 135 alin. (1) lit. a) din Constituție, controlul constituționalității legilor, în prezenta cauză a unor prevederi din Codul de executare și din Codul administrativ, ține de competența Curții Constituționale.

Sesizarea privind excepția de neconstituționalitate a fost ridicată de avocatul unei părți în proces. Astfel, Curtea constată că sesizarea este formulată de subiectul căruia i s-a acordat acest drept, pe baza articolului 135 alin. (1) literele a) și g) din Constituție.

Obiectul sesizării îl constituie articolul 21 alineatele (1) și (2) din Codul de executare și textul „până la data intrării în vigoare a prezentului cod, care nu au fost finalizate până la 1 aprilie 2019, se vor finaliza conform prevederilor legale valabile până la data intrării în vigoare a prezentului cod" din articolul 258 alin. (1) din Codul administrativ.

Curtea notează că prevederile contestate nu au constituit anterior obiect al controlului de constituționalitate.

Excepția de neconstituționalitate a fost ridicată în cadrul unui recurs, într-o cauză de contencios administrativ în care s-a solicitat executarea unei hotărâri judecătorești. Curtea observă că, în încheierea sa, instanța de recurs a menționat că normele contestate sunt aplicabile în acest caz. Prin urmare, Curtea admite că prevederile contestate ar putea fi avute în vedere de instanța de recurs în cauza în care a fost ridicată excepția.

Curtea notează că o altă condiție obligatorie pentru ca excepția de neconstituționalitate să poată fi examinată în fond este incidența unui drept fundamental. Curtea trebuie să analizeze, prin prisma argumentelor autorului sesizării, dacă prevederile contestate reprezintă o ingerință într-un drept fundamental (a se vedea DCC nr. 145 din 21 noiembrie 2024, § 23).

Autorul excepției consideră că prevederile contestate sunt contrare articolelor 1 alin. (3) (

Referitor la incidența articolelor 1, 4, 8, 23 și 54 din Constituție, Curtea reiterează că acestea nu au o aplicabilitate de sine stătătoare. Pentru a fi aplicabile, autorul excepției trebuie să demonstreze existența unei ingerințe în drepturile fundamentale garantate de Constituție (a se vedea DCC nr. 90 din 25 iulie 2023, § 19; DCC nr. 125 din 10 octombrie 2024, § 15).

Cu referire la articolele 26, 46 și 127 din Constituție, Curtea constată că autorul sesizării nu a formulat critici de neconstituționalitate, ci doar a enumerat aceste norme constituționale. În acest sens, simpla enumerare a unor articole din Constituție nu reprezintă o veritabilă critică de neconstituționalitate (a se vedea DCC nr. 16 din 14 martie 2024, § 15).

Referitor la incidența articolului 20 din Constituție, Curtea reține că acesta stabilește că orice persoană are dreptul la satisfacție efectivă din partea instanțelor judecătorești împotriva actelor care violează drepturile, libertățile și interesele sale legitime (a se vedea DCC nr. 78 din 4 iulie 2024, § 27). Curtea reamintește că dreptul la executarea unei hotărâri judecătorești definitive constituie o parte integrantă a dreptului de acces la justiție (a se vedea HCC nr. 5 din 3 martie 2022, § 86).

În jurisprudența sa, Curtea a constatat că dreptul la executarea hotărârilor judecătorești definitive pe baza articolului 20 din Constituție a fost interpretat de Curte ca impunându-le autorităților statului obligația de a pune la dispoziția creditorului mecanisme și garanții suficiente pentru a asigura executarea hotărârilor judecătorești definitive (a se vedea DCC nr. 165 din 4 noiembrie 2021, § 25; DCC nr. 78 din 4 iulie 2024, § 28). Totodată, persoana care beneficiază de o hotărâre judecătorească împotriva statului nu trebuie în mod necesar să inițieze o procedură de executare forțată pentru a obține satisfacție. În acest sens, în virtutea obligațiilor pozitive, statul trebuie să execute hotărârile în care are calitatea de debitor fără o intervenție a executării silite din partea executorului judecătoresc (a se vedea HCC nr. 32 din 17 noiembrie 2016, § 75).

Totuși, în jurisprudența sa, Curtea Europeană a reținut că o persoană care are câștig de cauză poate fi obligată să parcurgă anumite etape procedurale pentru a permite sau pentru a accelera executarea unei hotărâri judecătorești. Cerința cooperării creditorului nu trebuie, totuși, să depășească ceea ce este strict necesar și nu exonerează autoritățile de obligațiile lor în vederea executării hotărârii judecătorești pronunțate împotriva statului (a se vedea

Curtea observă că articolul 21 alin. (1) din Codul de executare stabilește că executorul judecătoresc este unica persoană autorizată să efectueze executarea silită a documentelor executorii, iar alin. (2) din același articol prevede că efectuarea actelor de executare silită de către alte persoane atrage răspunderea prevăzută de lege.

De altfel, Curtea reține că executarea silită reprezintă un ansamblu de măsuri prin care creditorul își realizează, prin intermediul executorului judecătoresc, cu concursul organelor de stat competente, drepturile sale recunoscute printr-un document executoriu, dacă debitorul nu-și îndeplinește în mod benevol obligațiile (a se vedea articolul 10 alin. (1) din același Cod). Mai mult, hotărârile pronunțate de instanțele de judecată în cauzele de contencios administrativ se consideră documente executorii (a se vedea articolul 11 lit. b) din Cod).

În acest context, având în vedere argumentele din sesizare și textul articolului 21 din Codul de executare, Curtea reține că necesitatea de a-i solicita executorului judecătoresc să inițieze procedura executării silite a hotărârii judecătorești pronunțate împotriva statului nu limitează dreptul la executarea hotărârii judecătorești definitive, drept garantat pe baza articolului 20 din Constituție. Dimpotrivă, prin aceste reglementări legislatorul a prevăzut mecanisme și garanții suplimentare pentru a asigura executarea silită a hotărârilor judecătorești în cazul în care autoritățile publice nu-și îndeplinesc în mod normal obligația pozitivă de a executa benevol hotărârile judecătorește pronunțate împotriva lor.

Totodată, Curtea observă că, în această cauză, deși autorul sesizării susține că formularea din articolul 21 din Codul de executare împiedică realizarea efectivă a dreptul de acces liber la justiție, garantat de articolul 20 din Constituție, acesta își manifestă, de fapt, dezacordul cu modul în care instanța de apel a interpretat și a aplicat în cazul său prevederile menționate și dispozițiile tranzitorii din articolul 258 alin. (1) din Codul administrativ

De asemenea, Curtea observă că autorul excepției pretinde existența unei neconcordanțe dintre articolul 21 din Codul de executare și prevederile articolului 249 alin. (2) din Codul administrativ. Din această perspectivă, Curtea reiterează că o pretinsă incompatibilitate sau neconcordanță între două sau mai multe norme infraconstituționale, cuprinse în acte normative distincte sau în același act normativ, nu constituie o problemă de constituționalitate, ci una de interpretare și aplicare a legii, a cărei rezolvare le revine, de asemenea, instanțelor de judecată (a se vedea DCC nr. 55 din 4 iunie 2024, § 35).

Cu referire la textul articolului 258 alin. (1) din Codul administrativ, Curtea observă că, în sesizare, autorul nu a formulat niciun argument privind neconstituționalitatea. Anterior, Curtea a subliniat că nu-l poate substitui pe autorul excepției la formularea argumentelor de neconstituționalitate, pentru că ar efectua un control din oficiu (a se vedea DCC nr. 46 din 14 mai 2024, § 20).

Pentru că nu s-a demonstrat incidența unui drept fundamental prevăzut de Constituție, Curtea notează că nu poate porni o analiză separată prin prisma articolelor 1, 4, 8, 23 și 54 din Constituție.

Prin urmare, Curtea reține că sesizarea privind excepția de neconstituționalitate în discuție nu întrunește condițiile de admisibilitate și nu poate fi acceptată pentru examinare în fond.

Prezenta decizie este definitivă, nu poate fi supusă niciunei căi de atac, intră în vigoare la data adoptării și se publică în Monitorul Oficial al Republicii Moldova.