Decizie nr. 25 din 02.03.2020

La originea cauzei se află excepția de neconstituționalitate a articolului 395 alin. (1) pct. 5) din Codul de procedură penală, ridicată de dl avocat Alexandru Bot, în dosarul nr. 1a-1868/19, pendinte la Curtea de Apel Chișinău.

Sesizarea privind excepția de neconstituționalitate a fost trimisă la Curtea Constituțională de către un complet de judecată de la Curtea de Apel Chișinău format din dnii judecători Xenofon Ulianovschi, Igor Mânăscurtă și Stelian Teleucă, în baza articolului 135 alin. (1) lit. a) și g) din Constituție.

Pe 22 martie 2019, Judecătoria Chișinău, sediul Centru, a pronunțat o sentință prin care dl Ruslan Crivițchi a fost găsit vinovat de comiterea infracțiunii prevăzute de articolul 264 alin. (3) [

Apărătorul dlui Ruslan Crivițchi, dl avocat Alexandru Bot, a contestat cu apel sentința primei instanțe.

Pe 19 noiembrie 2019, în cadrul ședinței de judecată, dl avocat Alexandru Bot a ridicat excepția de neconstituționalitate a articolului 395 alin. (1) pct. 5) din Codul de procedură penală.

Printr-o încheiere din aceeași dată, Curtea de Apel Chișinău a admis cererea privind ridicarea excepției de neconstituționalitate și a trimis sesizarea la Curtea Constituțională, în vederea soluționării acesteia.

Prevederile relevante ale Constituției sunt următoarele:

Prevederile relevante ale Codului de procedură penală sunt următoarele:

Prevederile relevante ale Convenției Europene a Drepturilor Omului sunt următoarele:

Autorul excepției de neconstituționalitate susține că dispozițiile articolului 395 alin. (1) pct. 5) din Codul de procedură penală (care stabilesc că în dispozitivul sentinței de condamnare trebuie de indicat dispoziția privitoare la măsura preventivă ce se va aplica inculpatului până când sentința va deveni definitivă) permit primei instanțe la adoptarea sentinței de condamnare să aplice din oficiu arestul, contrar articolului 25 alineatele (2) și (4) din Constituție.

De asemenea, autorul excepției de neconstituționalitate menționează că privarea de libertate a persoanei în baza unei sentințe care nu este definitivă și, prin urmare, nici executorie contravine principiului prezumției de nevinovăție.

Examinând admisibilitatea sesizării privind excepția de neconstituționalitate, Curtea constată următoarele.

În conformitate cu articolul 135 alin. (1) lit. a) din Constituție, controlul constituționalității legilor, în prezenta cauză a Codului de procedură penală, ține de competența Curții Constituționale.

Curtea constată că excepția de neconstituționalitate a fost ridicată de reprezentantul unei părți în proces. Astfel, sesizarea este formulată de către subiectul căruia i s-a conferit acest drept, în baza articolului 135 alin. (1) literele a) și g) din Constituție, așa cum a fost interpretat acesta prin Hotărârea Curții Constituționale nr. 2 din 9 februarie 2016.

Curtea reține că o altă condiție pentru formularea excepției de neconstituționalitate o constituie aplicabilitatea prevederilor contestate în cauza în care a fost ridicată excepția (a se vedea HCC nr. 2 din 9 februarie 2016, § 82). Norma contestată trebuie să aibă incidență în soluționarea cauzei aflate pe rolul instanței de judecată (a se vedea DCC nr. 18 din 13 februarie 2020, § 16, și jurisprudența citată acolo).

Curtea reține că autorul sesizării contestă dispozițiile articolului 395 alin. (1) pct. 5) din Codul de procedură penală. Acest articol prevede că în dispozitivul sentinței de condamnare trebuie de arătat dispoziția privitoare la măsura preventivă ce se va aplica inculpatului până când sentința va deveni definitivă.

Excepția de neconstituționalitate a fost ridicată într-o cauză în care se examinează legalitatea și temeinicia unei sentințe de condamnare (a se vedea

). Curtea admite că instanța de apel va verifica modul în care au fost aplicate dispozițiile contestate. Așadar, prevederile contestate sunt aplicabile litigiului.

Curtea constată că prevederile criticate au făcut anterior obiect al examinării în instanța de control constituțional. În acest sens, Curtea a pronunțat Deciziile nr. 72 din 27 iulie 2017 și nr. 15 din 9 februarie 2018 prin care a declarat inadmisibile sesizările nr. 94g/2017 și, respectiv, nr. 11g/2018.

Astfel, excepția de neconstituționalitate este una repetată. Totuși, de principiu, această situație nu poate să constituie un impediment pentru a solicita controlul de constituționalitate al unor prevederi din perspectiva altor critici de neconstituționalitate. În astfel de cazuri, Curtea trebuie să verifice dacă sesizarea conține argumente noi sau dacă există circumstanțe de ordin general care să justifice o altă soluție privind admisibilitatea (a se vedea DCC nr. 124 din 25 noiembrie 2019, § 17).

Analizând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că autorul acesteia a invocat aceleași critici de neconstituționalitate cu privire la pretinsa încălcare a articolului 25 din Constituție, în privință cărora Curtea s-a pronunțat prin deciziile menționate

În Hotărârea nr. 3 din 23 februarie 2016, Curtea a reținut că, în sensul articolului 25 alin. (4) din Constituție, arestul preventiv poate fi aplicat pentru o perioadă totală de cel mult 12 luni, care include atât etapa urmăririi penale, cât și etapa judiciară, până la emiterea încheierii judecătorești prin care persoana este eliberată din arest sau momentul pronunțării sentinței de către instanța de fond [a se vedea pct. 1) lit. a) din dispozitivul HCC nr. 3 din 23 februarie 2016]. Efectele hotărârii citate nu se extind asupra persoanelor care se află în stare de arest, în privința cărora există o sentință de condamnare, iar cauza se examinează în instanța de apel [a se vedea pct. 4) lit. c) din dispozitivul HCC nr. 3 din 23 februarie 2016].

Totodată, potrivit articolului 5 § 1 lit. a) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepția dacă este deținut legal pe baza condamnării pronunțate de către un tribunal competent. Prin termenul de „condamnare", în sensul articolului 5 § 1 lit. a) din Convenție, trebuie să se înțeleagă atât declararea vinovăției, în urma stabilirii legale a existenței unei infracțiuni, cât și aplicarea unei pedepse sau a oricărei alte măsuri privative de libertate. Expresia „pe baza unei condamnări" nu poate fi interpretată ca limitându-se la ipoteza unei condamnări definitive, deoarece acest lucru ar exclude arestarea în cursul ședinței de judecată a persoanelor condamnate care au compărut fiind în libertate (a se vedea DCC nr. 72 din 27 iulie 2017 §§ 19-22; DCC nr. 15 din 9 februarie 2018, §§ 20-23, și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului citată acolo).

Mai mult, în cauza

Așadar, din momentul în care prima instanță a pronunțat sentința de condamnare, articolul 25 alin. (4) din Constituție nu mai este incident. Din aceleași raționamente, Curtea nu constată nici incidența articolului 120 din Constituție, care prevede că este obligatorie respectarea sentințelor și a altor hotărâri definitive ale instanțelor judecătorești.

Cu privire la pretinsa încălcare a prezumției de nevinovăție (garantată de articolul 21 din Constituție), Curtea subliniază că acest principiu presupune că orice persoană acuzată de comiterea unui delict este prezumată nevinovată până atunci când vinovăția sa va fi dovedită în mod legal, în cursul unui proces judiciar public, în cadrul căruia i s-au asigurat toate garanțiile necesare apărării sale. În același sens, potrivit articolului 6 § 2 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, orice persoană acuzată de o infracțiune este prezumată nevinovată până atunci când vinovăția sa va fi legal stabilită. Astfel, Curtea subliniază că orice persoană este considerată nevinovată până la rămânerea definitivă a unei hotărâri judecătorești de condamnare (a se vedea DCC nr. 4 din 20 ianuarie 2020, § 22). Faptul că persoana este privată de libertate în baza unei sentințe de condamnare pronunțate în primă instanță nu ridică o problemă din perspectiva articolului 21 din Constituție.

Așadar, pentru că nu au intervenit elemente noi, de natură să determine reconsiderarea jurisprudenței Curții Constituționale, Curtea reține că atât soluția, cât și considerentele Deciziilor nr. 72 din 27 iulie 2017 și nr. 15 din 9 februarie 2018 sunt aplicabile și în prezenta cauză.

Prin urmare, în baza celor menționate

Prezenta decizie este definitivă, nu poate fi supusă niciunei căi de atac, intră în vigoare la data adoptării și se publică în Monitorul Oficial al Republicii Moldova.