ATASAGUN c. TURQUIE

Publicat la 27 iunie 2022 A DOUA RĂSPUNSIUNE nr. 24621/21 Cahit ATASA La sfârșitul lucrărilor, considerat conform cu permisul emis, acesta obține permisul de amenajare. Or, din anii 1990, terenul în care a fost construită casa reclamantului se afla într-o zonă sensibilă la eroziune. În 2009, diverse fisuri și deformări au apărut în casă. În 2011, la cererea Ministerului Lucrărilor Publice și Amenajării Teritoriului, s-a realizat un studiu geologic care a permis să se constate că casa reclamantului se afla într-o zonă cu risc de alunecare și că aceasta urma să fie evacuată. În 2012, zona a fost declarată de către autoritățile din zona expusă unui risc natural. Reclamantul a intentat o acțiune în despăgubire în fața instanțelor administrative și-a exprimat regretul că și-a pierdut uzul propriei sale proprietăți fără a atinge vreo compensație.

El a susținut că, din cauza caracteristicilor terenului, municipalitatea nu ar fi trebuit să-i acorde niciodată un permis de construcție și că aceasta era pe deplin responsabilă pentru această situație. Cererea sa a fost respinsă de tribunalele administrative pe motivul principal că acordarea unui permis de construcție de către administrație într-o zonă expusă unui risc natural mai puțin a fost un motiv suficient în sine pentru a obține despăgubiri.

Curtea Constituțională, sesizată cu o acțiune individuală de către reclamant, a considerat, în ceea ce îl privește, faptul că A fost încălcat dreptul reclamantului de a-și respecta bunurile, în sensul articolului 1 din Protocolul nr Reclamantul a fost privat de casa sa În acest caz, această privare a impus reclamantului o sarcină excesivă (a se vedea Imobiliar Saffi c. Italia, [GC], nr. 2774/93, CEDH 1999-V, § 59) În special, în fața unei probleme de interes general, autoritățile publice au acționat în timp util, în mod corect și cu cea mai mare coerență, în conformitate cu cerințele prevăzute la art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția (Beyeler c. Italia [GC], n 33202/96, § 120, CEDH 2000

Publié le 27 juin 2022

DEUXIÈME SECTION

Requête n o 24621/21 Cahit ATASAĞUN contre la Turquie introduite le 26 avril 2021 communiquée le 9 juin 2022

OBJET DE L’AFFAIRE

La requête porte sur l’article 1 du Protocole n o 1. En 2002, le requérant obtint de la municipalité de Samsun un permis de construire d’une maison de 3 étages. À l’issue de l’achèvement des travaux, considéré comme conforme au permis délivré, il obtint le permis d’aménager. Or depuis les années 1990, le terrain où la maison du requérant avait été construite se situait dans une zone sensible à l’érosion. En 2009, diverses fissures et déformations apparurent dans la maison. En 2011, à la demande du ministère des Travaux publics et de l’Aménagement du territoire, une étude géologique fut réalisée. Elle permit de constater que la maison du requérant se trouvait dans une zone à risque de glissement de terrain et qu’elle devait être évacuée.

En 2012, la zone fut déclarée par les autorités « zone exposée à un risque naturel ». Le requérant intenta une action en indemnisation devant les juridictions administratives. Il déplora avoir perdu l’usage de son bien sans toucher la moindre indemnisation. Il soutint qu’en raison des caractéristiques du terrain, la municipalité n’aurait jamais dû lui octroyer un permis de construire et qu’elle en était l’unique responsable de cette situation. Il fut débouté de sa demande par les tribunaux administratifs au motif principal que l’octroi d’un permis de construire par l’administration dans une « zone exposée à un risque naturel » n’était pas un motif suffisant en soi pour obtenir une indemnisation.

La Cour constitutionnelle, saisie d’un recours individuel par le requérant, considéra quant à lui que le grief de l’intéressé fondé sur le droit au respect des biens était manifestement mal fondé. Le requérant allègue que la situation dénoncée a emporté violation de l’article 1 du Protocole n o 1.

QUESTIONS AUX PARTIES

1. Y a-t-il eu atteinte au droit du requérant au respect de ses biens, au sens de l’article 1 du Protocole n o 1 ? Le requérant a-t-il été privé de sa maison ? Dans l’affirmative, cette privation a-t-elle imposé au requérant une charge excessive (voir Immobiliare Saffi c. Italie , [GC], n o 22774/93, CEDH 1999-V, § 59) ? 2. En particulier, face à une question d’intérêt général, les pouvoirs publics ont-ils agi en temps utile, de façon correcte et avec la plus grande cohérence, conformément aux exigences de l’article 1 du Protocole n o 1 à la Convention ( Beyeler c. Italie [GC], n o 33202/96, § 120, CEDH 2000 ‑ I) ?