TARIM c. TURQUIE
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Irrecevable
TARIM c. TURQUIE (CtEDO, 2010)
A DOUA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 54948/07 prezentate de Mustafa TARIM împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 9 martie 2010 într-o cameră compusă din Françoise Tulkens, președinte, Ireneu Cabral Barreto, Vladimiro Zagrebelsky, Danutė Jočienė, András Sajó, Nona Tsotsoria, Ișil Karakaș, judecători; și a lui Françoise Elens-Passos, graffiter adjunct de secțiune, având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 7 decembrie 2007, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie DEFINITIVĂ Recurentul, dl Mustafa Taram, este un resortisant turc născut în 1933 și are reședința în Istanbul. Acesta este reprezentat în fața Curții de către dl Gözneli Uysal, avocat la Istanbul. Guvernul turc este reprezentat de agentul său. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul este proprietarul a două terenuri agricole situate în Tavsanciul (Kocaeli), achiziționate la 28 februarie 1988 pentru parcela nr. 4182 (1 833 m) și la 25 mai 1998 pentru parcela nr. 750 (2 680 m Prin intermediul unui plan de dnaurbanism din 15 decembrie 1989, parcela nr. 4182 a fost clasificată zonă de împrejmuire. Prin deciziile din 3 și 17 mai 1994, zona pe care se află cele două parcele ale reclamantului a fost clasificată ca situl natural de primă clasă de către Consiliul pentru Protecția Culturii și a Resurselor Naturale D La o dată nespecificată, primăria din Tavsancel sesizează Tribunalul Administrativ din Sakarya cu privire la o cerere de anulare a acestor două decizii. Cererea a fost înregistrată cu numărul 2000/2157. Prin hotărârea din 4 octombrie 2001, devenită definitivă la 4 iulie 2002, Tribunalul a demisionat primăria cererii sale și a confirmat astfel deciziile de clasificare atacate. La 29 mai 1990, reclamantul a depus o cerere de acordare a unui permis de construcție pe parcela sa nr. 4182. Această cerere a fost respinsă de primăria din Tavsanc. La 24 decembrie 1996, reclamantul a solicitat primăriei autorizația de a construi un restaurant turistic pe parcela nr. 4182. La 6 iunie 1997, primăria a refuzat să-i acorde această autorizație pe motiv că zona pe care se afla terenul era clasificată ca zonă naturală. Toate cererile ulterioare de autorizare a construcției unui restaurant de către l mail (la 14 august și la 28 octombrie 1997 și la 5 și 11 martie 1998) au fost respinse de primărie pe motiv că zona în cauză era clasificată ca sit natural. La 14 mai 1998, reclamantul sesizează Tribunalul Administrativ din Sakarya cu privire la o acțiune în anulare a ultimului act de refuz al administrației, la cererea sa de permis de construcție pe parcela nr. 4182. Instanța a dispus o expertiză a locului pentru a stabili dacă decizia de Raportul de expertiză a precizat că parcela n 4182 era situat într-o zonă cu înclinație ridicată, astfel încât nu se prevăzuse o construcție. În plus, a menționat că, o parte a parcelei în cauză făcea parte din zona de coastă, construcția era în principiu interzisă. El a menționat în cele din urmă că parcela era situată într-o zonă de împrejmuire, care ulterior fusese clasificată ca sit natural. Printr-o hotărâre din 7 iulie 1999, Tribunalul, bazată în principal pe raportul de expertiză, l-a decăzut pe reclamant de la cererea sa și a considerat în special că decizia de clasificare a zonei în litigiu într-o zonă care urma să intre sub incidența principiilor de urbanism și de interes public. În consecință, refuzul administrației de a acorda un permis de construcție în lamaie a fost în conformitate cu dispozițiile legii în vigoare. La 19 aprilie 2001, Consiliul din regula hotărârea atacată pe motiv că trebuia să se aștepte la sfârșitul procedurii nr. 2000/2157. La 15 ianuarie 2002, instanța, hotărând prin trimitere, a respins cererea reclamantului. În opinia sa, parcela nr. 4182 fiind situat într-o zonă clasificată ca sit natural, refuzul administrației de a acorda un permis de construcție în lamaie a fost conform cu dreptul. Prin hotărârea din 3 martie 2004, Consiliul d a confirmat hotărârea atacată în toate dispozițiile sale. În ceea ce privește parcela nr 750 La 30 martie 2005, reclamantul și-a retras din nou cererea la primărie și a solicitat un permis de construcție pe cealaltă parcelă, nr 750. La 4 aprilie 2005, primăria și-a respins cererea pe motiv că terenul în cauză era clasificat ca amplasament natural. La 21 iunie 2005, reclamantul a solicitat Consiliului de protecție să clarifice situația juridică a terenului său. La 22 august 2005, Consiliul de Protecție i-a răspuns că terenul său se afla într-o zonă clasificată ca fiind de primă clasă ca sit natural. La 31 octombrie 2005, a reieșit că consiliul de protecție a fost reținut. Printr-o decizie din 23 decembrie 2005, consiliul de protecție a respins această cerere, pe motiv că nu era posibil să se declasifice terenurile în cauză din cauza caracteristicilor naturale și de mediu ale acestora. În ceea ce privește cererea de expropriere de facto a celor două parcele. La 27 martie 2006, reclamantul a solicitat Ministerului Culturii să-și desfășoare activitatea de expropriere a terenurilor. La 10 aprilie 2006, Ministerul i-a răspuns că, din motive bugetare, era imposibil să procedeze la expropriere solicitată. La 22 mai 2006, reclamantul sesizează Tribunalul de Mare Instanță din Gebze cu privire la o acțiune în despăgubire pentru expropriere de facto La 18 octombrie 2006, tribunalul l-a exonerat pe reclamant de cererea sa pe motiv că nu erau întrunite condițiile de expropriere de facto. La 29 martie 2007, Curtea de Casație a confirmat hotărârea atacată. La 9 iulie 2007, Curtea de Casație a respins acțiunea prin rectificarea hotărârii pronunțate de reclamant. Dreptul intern relevant în speță este descris în cauza Sinan Y Guvernul exclude neobosirea căilor de atac interne. El susține că, în speță, cea mai adecvată cale de atac internă efectivă a fost calea de atac prevăzută la art. 15 litera (f) din Legea nr. 2863 din 21 iulie 1983 privind protecția patrimoniului cultural și natural. În conformitate cu dispozițiile acestui articol, reclamantul putea, potrivit guvernului, să solicite administrației să-și schimbe bunurile situate într-o zonă clasificată ca fiind naturală împotriva unui alt teren aparținând Trezoreriei Publice. În plus, în opinia guvernului, refuzul primăriei de a acorda reclamantului permisele de construcție solicitate a fost legal și rezonabil din moment ce, prin deciziile din 3 și 17 mai 1994, zona în care se aflau cele două parcele aparținând . ............................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................... Referindu-se la jurisprudența Curții (Immobilitate Saffi c. Italia [GC], n 2774/93, § 49, CEDH 1999 V, și Longobardi și alții c. Italia (dec.), n 7670/03, 26 iunie 2007), guvernul concluzionează că echilibrul corect impus prin art. 1 din Protocolul nr 1 a fost pus în discuție între imperativele interesului general și cele ale protejării drepturilor fundamentale ale reclamantului. Reclamantul combate teza guvernului. Susține că a epuizat căile de atac conform prevederilor art. 35 alin. (1) din Convenție și, referindu-se la hotărârea Sporrong și Lönnroth c. Suedia (23 septembrie 1982, seria A n 52) al Curții, acesta își reiterează argumentul conform căruia lacunul pentru el să obțină un permis de construire ca urmare a clasificării terenurilor sale în situri naturale constituie o atingere disproporționată a dreptului său la respectarea proprietăților sale în sensul art. 1 din protocol Curtea constată că cele două parcele în cauză sunt înregistrate pe registrul funciar în numele reclamantului ca terenuri agricole și nu ca terenuri de construcție. În continuare, Comisia observă că refuzul autorităților de a acorda licența de construcție pe care a solicitat-o intră sub incidența reglementărilor privind utilizarea bunurilor, în sensul celui de-al doilea alineat al art. 1 din Protocolul nr. În plus, aceasta arată că, la 14 mai 1998, reclamantul a sesizat instanța administrativă pentru a solicita anularea actului de refuz al administrației în ceea ce privește cererea sa de permis de construire pe parcela nr. 4182 și că, la 3 martie 2004, acesta a fost definitiv decăzut din cererea sa printr-o hotărâre de confirmare a Consiliului de Stat. Întrucât reclamantul și-a prezentat cererea că, la 7 decembrie 2007, Curtea concluzionează că acest aspect se confruntă cu nerespectarea termenului de șase luni în sensul articolului 35 alineatul (1) din convenție. 750, Curtea constată că nu a intentat în fața instanței administrative o acțiune în anulare a refuzului pe care administrația l-a opus cererii sale de permis de construcție. Or, Curtea amintește că simplul fapt de a nutri îndoieli cu privire la perspectivele de succes ale unei acțiuni date care nu este în mod evident condamnată la eșec nu constituie un motiv întemeiat pentru a justifica neutilizarea unor acțiuni interne ( Brusco c. Italia (dec.), nr. 69789/01, CEDH 2001-IX și nr. 56271/00, CEDH 2004-I). Prin urmare, Curtea concluzionează că reclamantul nu poate trece pentru că a epuizat căile de atac interne în sensul articolului 35 alineatul (1) din Convenție. În fața Tribunalului de Mare Instană din Gebze, Curtea constată că . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . În plus, Curtea constată că art. 15 litera (f) din Legea nr. 2863 prevede că bunurile private clasificate ca situri arheologice și situri naturale pot fi schimbate împotriva unui alt bun. Deși inițierea acestei proceduri se face la inițiativa ministerelor competente, reclamantul nu pare să fi făcut demersurile necesare pentru a beneficia de un astfel de schimb ( În plus, chiar dacă reclamantul ar putea trece pentru că a epuizat căile de atac interne, Curtea consideră că nu se poate demonstra în ce măsură a avut loc o încălcare disproporționată a dreptului său la respectarea bunurilor sale în sensul articolului 1 din Protocolul nr. Într-adevăr, din elementele dosarului reiese că singura dorință a reclamantului a fost de a construi un restaurant turistic pe un teren pe care acesta nu și-a manifestat niciodată intenția de a face agricultură. Terenurile sale nu erau terenuri de construcție, ci terenuri agricole, așa cum se arată în mod clar în registrul funciar. Prin urmare, în opinia Curții, faptul că administrația a refuzat să acorde reclamantului un permis de construire a unui restaurant pe terenuri agricole, situate în plus într-o zonă clasificată ca loc natural de primă categorie, nu a fost lipsit de o bază rezonabilă. Cu alte cuvinte, Curtea consideră că acest refuz a urmărit un scop legitim și că a fost proporțional, având în vedere faptul că, în ceea ce privește aspectul major reprezentat de protecția mediului (Tașken și alții c. Turcia, nr. 46117/99, CEDH 2004-X, Moreno Gómez c. Spania, nr. 4343/02, CEDH 2004 Fadeieva c. Rusia, nr. 55723/00, CEDH 2005 IV și Giacomelli c. Italia, nr. 59909/00, CEDH 2006 XII. În acest sens, Comisia reafirmă că imperativele economice nu trebuie să fie acordate în fața considerentelor privind protecția mediului (Homer c. Belgia, n 21861/03, § 79, CEDO 2007 XIII). În lumina acestor considerații, Curtea consideră că, presupunând chiar că reclamantul a suferit o anumită sarcină, aceasta nu este nici excesivă, nici disproporționată pentru scopul legitim urmărit. Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Françoise Elens-Passos Françoise Tulkens Grefier Adjunct Președinte