SECȚIUNEA A DOUA DECIZIE PARTIALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 32037/06, prezentată de către dl Kürșat ENÖN și de alții împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are sediul la octombrie 2010 într-o cameră compusă din Françoise Tulkens, președinte, Ireneu Cabral Barreto, Dragoljub Popović, Nona Tsotsoria, Ișl Karakaș, Kristina Pardalos, Guido Raimondi, judecători; și a lui Stanley Naismith, grefierul secțiunii, după ce a intenționat să facă următoarea decizie, face următoarea decizie: Tülin Pilveneli și Hamdiye Enön sunt cetățeni turci născuți în 1952, 1942, respectiv 1918. Ei își au reședința în Istanbul. Recurenta Boy-Ver Ticaret ve Sanayi este o societate cu răspundere limitată de drept turc al cărei sediu social este în Istanbul. Persoanele interesate sunt reprezentate în fața Curții de către domnul Güven, avocat în Istanbul. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către reclamanți, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamanții au un teren de construcție cu o suprafață de 197 m, situat la Bakulköy. Pe planul de ocupare a terenurilor din 12 august 1969, adoptat de municipalitatea Bak În 1992, cei interesați au obținut un permis de construcție prealabilă. În 1993, ei au început lucrările de construcție a unei clădiri. La 7 ianuarie 1994, li s-a emis un permis de construire definitivă. În timp ce lucrările de construcție erau în curs de desfășurare, la 14 aprilie 1994 municipalitatea din Bak În consecință, lucrările de construcție a clădirii au fost întrerupte. La 4 iunie 1996, municipalitatea a acceptat această modificare și a afectat, de asemenea, terenul de amenajare a unui spațiu verde. În 1997, această decizie a făcut obiectul unei cereri în anulare în fața instanței administrative din oraș. La 26 septembrie 1997, în timp ce procedura era în curs de desfășurare, municipalitatea Bakurköy a efectuat revizuirea planului de ocupare a terenurilor și a deschis în cele din urmă zona în care era situat terenul în cauză pentru construcții. La 23 martie 1998, instanța administrativă a informat reclamanții cu privire la cererea acestora. La 12 ianuarie 1999, cei interesați au obținut încă o dată un permis de construire definitivă și au reluat lucrările de construcție. Cu toate acestea, în planurile de ocupare a terenurilor a apărut o inconsecvență. Decizia municipiului din Bakurköy din 26 septembrie 1997 (la scară 1/1000) a fost contrară celei luate de municipalitate la data de 4 iunie 1996 (la scară 1/5000) pentru a pune capăt acestei contradicții, ambele municipalități au luat, la data de 30 Iulie 1999, 14 octombrie 1999 și 7 iulie 2000, noi decizii privind dreptul de proprietate asupra terenului în cauză pentru amenajarea unui spațiu verde. La 9 octombrie 2000, reclamanții au solicitat imediat anularea tuturor acestor decizii nefavorabile în fața instanței administrative da Printr-o hotărâre adițională din 26 iunie 2001, tribunalul a decis că cererile se potrivesc. Înainte de a se pronunța asupra fondului cauzei, instanța a dispus o expertiză. Experții au considerat că decizia de clasificare a terenului în litigiu în spațiu verde nu a fost suficient motivată de considerații concrete și științifice. În opinia lor, clasificarea în spațiu verde a zonei de 197 m și nu a parcelelor învecinate a pus în pericol credibilitatea unui astfel de plan și încrederea pe care acesta trebuia să o dea. Experții au subliniat, de asemenea, că motivul revizuirilor multiple ale planului de ocupație nu a fost expus de administrație și au considerat că principiul egalității și continuității în elaborarea unui plan de amenajare a teritoriului nu a fost respectat de autoritățile în cauză. Prin hotărârea din 29 mai 2002, tribunalul i-a exonerat pe reclamanți de cererea lor din 9 octombrie 2000, considerând că decizia de clasificare a terenului lor în spațiu verde era conformă cu interesul public și cu dreptul, reclamanții au formulat un recurs în Casație împotriva acestei hotărâri. În aprilie 2003, Consiliul municipal al orașului (Istanbul) a anulat din nou planul de ocupare a terenurilor în litigiu și a adoptat, printr-o decizie din 30 aprilie 2003, un nou plan. Printr-o hotărâre din 29 decembrie 2004, Consiliul depe ë ă a atacat hotărârea pe motiv că instanța de primă instanță trebuia să se pronunțe din nou asupra fondului cauzei, luând în considerare noul plan de ocupare a terenurilor adoptat la 30 aprilie 2003. La 26 ianuarie 2006, Consiliul depe ă a respins acțiunea prin rectificarea hotărârii. La 7 februarie 2007, Tribunalul, hotărând prin trimitere, a decis că rejudecarea nu mai avea obiect în măsura în care planul de ocupație a fost anulat de administrația pârâtă în beneficiul unui nou plan de amenajare a teritoriului. La 22 aprilie 2009, Consiliul a pronunțat hotărârea din 7 februarie 2007 în acest sens. Subiectul litigiului este o cerere în anulare a unui plan de ocupare a terenului pe motiv că: un teren de construcție este clasificat ca spațiu verde. Noul plan de amenajare adoptat de administrația pârâtă prevede că terenul în cauză este alocat unui loc de odihnă și de jocuri pentru copii El nu răspunde la mijloacele de opoziție ale reclamanților și nu protejează clădirea construită după ce a fost construit un permis de construcție. Prin urmare, instanța de primă instanță trebuie să se pronunțe asupra fondului cauzei ținând cont de aceste elemente noi. Procedura este încă în curs de desfășurare în fața Consiliului de Stat. GRIEFS Invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție, reclamanții susțin că cauza lor nu a fost ascultată în mod echitabil în fața instanțelor naționale. În plus, se plâng de clasificarea în spațiu verde În acest sens, ei susțin că instanțele interne nu au pus capăt acestei încălcări a dreptului. În cele din urmă, cei interesați deplâng durata procedurii în dreptul intern, pe care o consideră nerațională în sensul art. 6 alin. (1) din Convenție. În ceea ce privește durata procedurii în fața instanțelor administrative, durata pe care reclamanții o consideră rezonabilă în sensul articolului 6 alin. (1) din Convenție, Curtea, în stadiul actual al dosarului, consideră că nu este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestui aspect și consideră necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât în conformitate cu art. 54 alin. (2) lit. (b) din Regulamentul său de procedură. În ceea ce privește echitatea procedurii și, în esență, la declarația de a aduce atingere dreptului reclamanților la respectarea bunurilor lor, Curtea constată că procedura în cauză rămâne în continuare pendinte în dreptul intern. Aceasta nu este în măsură să efectueze o examinare globală a procedurii și consideră că nu poate specula cu privire la ceea ce vor decide instanțele naționale. Cu alte cuvinte, Curtea consideră că este necesar să cunoască rezultatul acestei proceduri pentru a putea să se pronunțe cu privire la acest aspect al părților interesate. Prin urmare, în stadiul actual al procedurii în fața instanțelor interne, prezentarea acestui aspect apare ca prematură. Reclamanților li se permite să sesizeze din nou Curtea în cazul în care consideră încă, la sfârșitul procedurii interne, că sunt victime ale încălcării în cauză. Prin urmare, această parte a cererii trebuie să fie respinsă pentru neobosirea căilor de atac interne, în temeiul articolului 35 alineatul (1) și al articolului 4 din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, amână examinarea cauzei reclamanților întemeiat pe durata procedurii Declară cererea inadmisibilă pentru surplus. Stanley Naismith Françoise Tulkens Grefier Președinte
de la requête n
o
32037/06
présentée par İzzet Kürșat ENÖN et autres
contre la Turquie
La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant le
20
octobre 2010 en une chambre composée de
:
Françoise Tulkens,
présidente,
Ireneu Cabral Barreto,
Dragoljub Popović,
Nona Tsotsoria,
Ișıl Karakaș,
Kristina Pardalos,
Guido Raimondi,
juges,
et de Stanley Naismith,
greffier de section,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Les requérants, M. İzzet Kürșat Enön et M
mes
Tülin Pilevneli et Hamdiye Enön, sont des ressortissants turcs nés respectivement en 1952, 1942 et 1918. Ils résident à Istanbul. La requérante Boy-Ver İnșaat Ticaret ve Sanayi est une société à responsabilité limitée de droit turc dont le siège social est à Istanbul. Les intéressés sont représentés devant la Cour par M
e
C.
Güven, avocat à Istanbul.
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les requérants, peuvent se résumer comme suit.
Les requérants sont propriétaires d’un terrain constructible d’une superficie de 197 m
2
, situé à Bakırköy.
Sur le plan d’occupation des sols du 12 août 1969, adopté par la municipalité de Bakırköy, ledit terrain se trouvait dans une zone d’habitation.
En 1992, les intéressés obtinrent un permis de construire préalable.
En 1993, ils commencèrent les travaux de construction d’un immeuble.
Le 7 janvier 1994, un permis de construire définitif leur fut délivré.
Alors que les travaux de construction étaient en cours, le 14 avril 1994 la municipalité de Bakırköy modifia le plan d’occupation des sols et classa le terrain des requérants en «
espace vert
». En conséquence, les travaux de construction de l’immeuble furent interrompus.
Le 4 juin 1996, la municipalité d’Istanbul accepta cette modification et affecta également le terrain litigieux à l’aménagement d’un espace vert.
En 1997, cette décision fit l’objet d’une demande en annulation devant le tribunal administratif d’Istanbul.
Le 26 septembre 1997, alors que la procédure était en cours, la municipalité de Bakırköy procéda à la révision du plan d’occupation des sols et ouvrit finalement la zone dans laquelle était situé le terrain litigieux à la construction.
Le 23 mars 1998, le tribunal administratif d’Istanbul débouta les requérants de leur demande.
Les requérants se pourvurent d’abord en cassation contre ce jugement, puis, le 19 octobre 1998, ils décidèrent de retirer leur pourvoi en cassation.
Le 12 janvier 1999, les intéressés obtinrent une nouvelle fois un permis de construire définitif et reprirent leurs travaux de construction.
Cependant, une incohérence apparut dans les plans d’occupation des sols. La décision de la municipalité de Bakırköy du 26 septembre 1997 (à l’échelle
1/1000
e
) était contraire à celle prise par la municipalité d’Istanbul en date du 4 juin 1996 (à l’échelle 1/5000
e
).
Pour mettre fin à cette contradiction, les deux municipalités prirent, le 30
juillet 1999, le 14 octobre 1999 et le 7 juillet 2000, de nouvelles décisions visant à l’affectation du terrain en question à l’aménagement d’un espace vert.
Le 9 octobre 2000, les requérants demandèrent aussitôt l’annulation de l’ensemble de ces décisions défavorables devant le tribunal administratif d’Istanbul.
Par un jugement additionnel du 26 juin 2001, le tribunal décida de la jonction des requêtes.
Avant de statuer sur le fond de l’affaire, le tribunal ordonna une expertise.
Les experts estimèrent que la décision de classement du terrain litigieux en espace vert n’était pas suffisamment motivée par des considérations concrètes et scientifiques. Selon eux, le classement en espace vert de la zone de 197 m
2
et non pas des parcelles voisines compromettait la crédibilité d’un tel plan et la confiance que celui-ci se devait d’inspirer. Les experts soulignèrent également que la raison des révisions multiples du plan d’occupation n’avait pas été exposée par l’administration. Ils estimèrent que le principe d’égalité et de continuité dans l’élaboration d’un plan d’aménagement du territoire n’avait pas été respecté par les autorités concernées.
Par un jugement du 29 mai 2002, le tribunal débouta les requérants de leur demande du 9 octobre 2000, considérant que la décision de classement de leur terrain en espace vert était «
conforme à l’intérêt public et au droit
».
Les requérants formèrent un pourvoi en cassation contre ce jugement.
Le 1
er
avril 2003, le conseil municipal d’Istanbul décida d’annuler une nouvelle fois le plan d’occupation des sols litigieux et adopta, par une décision du 30 avril 2003, un nouveau plan.
Par un arrêt du 29 décembre 2004, le Conseil d’Etat cassa le jugement attaqué au motif que la juridiction de première instance devait statuer de nouveau sur le fond de l’affaire en prenant en considération le nouveau plan d’occupation des sols adopté le 30 avril 2003.
Le 26 janvier 2006, le Conseil d’Etat rejeta le recours en rectification de l’arrêt.
Le 7 février 2007, le tribunal, statuant sur renvoi, décida que la requête n’avait plus d’objet dans la mesure où le plan d’occupation litigieux avait été annulé par l’administration défenderesse au profit d’un nouveau plan d’aménagement du territoire.
Le 22 avril 2009, le Conseil d’Etat cassa le jugement du 7 février 2007 en ces termes
:
«
L’objet du litige est une demande en annulation d’un plan d’occupation des sols au motif qu’un terrain constructible est classé «
espace vert
». Le nouveau plan d’aménagement adopté par l’administration défenderesse prévoit que le terrain litigieux est affecté à une «
aire de repos et de jeux pour enfants
». Il ne répond pas aux moyens d’opposition des requérants et ne protège pas l’immeuble édifié après l’obtention d’un permis de construire. Dès lors, la juridiction de première instance doit statuer sur le fond de l’affaire en prenant en considération ces nouveaux éléments.
»
La municipalité d’Istanbul fit un recours en rectification de l’arrêt.
La procédure est toujours pendante devant le Conseil d’Etat.
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, les requérants soutiennent que leur cause n’a pas été entendue équitablement devant les juridictions nationales.
Ils se plaignent en outre du classement en «
espace vert
» de leur terrain alors que celui-ci figurait comme constructible sur le registre foncier et qu’il se trouvait dans une zone d’habitation. A cet égard, ils allèguent que les tribunaux internes n’ont pas mis un terme à cette atteinte au droit.
Les intéressés déplorent enfin la durée de la procédure en droit interne, qu’ils estiment déraisonnable au sens de l’article 6 § 1 de la Convention.
1.
En ce qui concerne la durée de la procédure devant les juridictions administratives, durée que les requérants estiment déraisonnable au sens de l’article
6 § 1 de la Convention, la Cour, en l’état actuel du dossier, ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur conformément à l’article 54 § 2 b) de son règlement.
2.
En ce qui concerne l’équité de la procédure et, en substance, l’allégation d’atteinte au droit des requérants au respect de leur bien, la Cour observe que la procédure en question demeure toujours pendante en droit interne.
Elle n’est pas en mesure de procéder à un examen global de la procédure et estime ne pouvoir spéculer sur ce que décideront les juridictions nationales.
Autrement dit, la Cour juge nécessaire de connaître l’issue de cette procédure pour pouvoir statuer sur ce grief des intéressés.
Il s’ensuit que, au stade actuel de la procédure devant les tribunaux internes, la présentation de ce grief apparaît comme étant prématurée. Il est loisible aux requérants de saisir de nouveau la Cour s’ils estiment toujours, à l’issue de la procédure interne, qu’ils sont victimes de la violation alléguée.
Par conséquent, cette partie de la requête doit être rejetée pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35 §§
1 et
4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Ajourne
l’examen du grief des requérants tiré de la durée de la procédure
;
Déclare
la requête irrecevable pour le surplus.
Stanley Naismith
Françoise Tulkens
Greffier
Présidente