SECȚIUNEA A DOUA DECIZIE Cerere nr. 45307/18 EROL împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 13 octombrie 2020 într-un comitet compus din Valeriu Gritsco, președinte, Branko Lubarda, Pauliine Koskelo, judecători, și din Hasan Bak Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de către reclamant, După ce a deliberat, face următoarea decizie DE FAPT recurentul, dl Erol, este un resortisant turc născut în 1973 și are reședința la Ankara. El a fost reprezentat în fața Curții de către domnul Alsan, avocat la Ankara. Guvernul turc ( Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. La 17 iulie 2007, reclamantul a cumpărat părți (corespunzând la 24 de ani) dintr-un teren situat în Ankara. La momentul cumpărării, bunul în cauză era clasificat în planul de Începând cu data de 14 octombrie 2016, a fost modificat planul local de urbanism și, prin urmare, bunul a fost neconstructibil, după care a putut fi construit într-o a doua etapă. La o dată nespecificată, reclamantul a primit o cerere de inițiere a unei proceduri de expropriere cu privire la proprietate. Această cerere a fost respinsă de către administrație. La 20 ianuarie 2012, reclamantul sesizează instanța în instanță de mare instanță din Ankara pentru ca acesta să pronunțe transferul de proprietate către administrație și stabilește suma la care are dreptul. La 19 ianuarie 2015, reclamantul sesizează instanța administrativă din Ankara. La 30 noiembrie 2016, instanța a respins această cerere fără a se pronunța asupra fondului cauzei. La 29 noiembrie 2017, Curtea Administrativă Regională din Ankara a decis să se pronunțe asupra fondului cauzei. La 29 noiembrie 2017, Curtea Administrativă Regională din Ankara a constatat mai întâi că nu a avut nici o putere asupra municipalității pe teren. Aceasta a stat la baza faptului că, la 14 octombrie 2016, planul de amenajare a terenului la scară de 1/1000 a fost modificat și că bunul în cauză era clasificat în planul de urbanism în Zona de comerț și de recreere, care permitea astfel construirea de complexe comerciale și de agrement, închirierea sau vânzarea bunurilor către terți. În opinia Curții Administrative, nu era deci posibil să se concluzioneze că dreptul de proprietate al reclamantului a fost limitat pentru o perioadă nedeterminată. La 11 iunie 2018, Curtea Constituțională a declarat acțiunea individuală introdusă de recurentul inadmisibil pentru lipsa vădită a temeiului. Această decizie a fost notificată reclamantului la 18 iunie 2018. 14. Mai târziu, la 28 martie 2019, tribunalul administrativ din Ankara a anulat planul de amenajare a terenului la scară de 1/1000 pe motiv că nu era în conformitate cu normele privind urbanismul. GRIFS 15. Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1 și art. 6 din Convenție, reclamantul afirmă că dreptul de proprietate asupra terenului său, fără nicio obligație, la construirea unei zone de comerț și recreere, a redus potențialul de utilizare a acestui teren și i-a afectat dreptul de a-și respecta bunurile. Guvernul contestă această teză și invită Curtea să declare cererea inadmisibilă pentru neatenție vădită de temei. În această privință, acesta susține în special că reclamantul nu a trebuit să suporte o sarcină specială și exorbitantă care a încălcat echilibrul corect care trebuie să conducă între, pe de o parte, cerințele de interes general și, pe de altă parte, protecția dreptului la respectarea bunurilor. Acesta atrage, de asemenea, atenția Curții asupra faptului că planul de urbanism în litigiu a fost anulat, ceea ce a avut drept consecință faptul că a avut mai multă restricție pe teren care îi aparține reclamantului. 17. Reclamantul își reiterează obiecțiunile cu privire la hotărârea Ziya quévik c. Turcia, n 19145/08, 21 iunie 2011. Curtea amintește că, în temeiul principiului Jura novit curia , nu este ținută prin mijloace de drept avansate de un reclamant în temeiul Convenției și al Protocoalelor acesteia și poate decide calificarea juridică care trebuie acordată faptelor de la un singur om prin examinarea acestuia pe teren de la articole sau a dispozițiilor convenției, altele decât cele invocate de reclamant (Guerra și alții c. Italia, 19 februarie 1998, § 44). Rec., 1998, Radomilja și alții, c. Croația [GC], n 37685/10 și 22768/12, § 126, 20 martie 2018). Prin urmare, Curtea, amanta calificării faptelor, consideră că este necesar să se examineze obiecțiunile reclamantului numai din punctul de vedere al articolului 1 din Protocolul nr. 19. În continuare, Curtea amintește că este în mod constant o jurisprudență că faptul că un teren este supus unei interdicții de a construi, ca urmare a atribuirii sale, în planul de urbanism, la edificarea unui echipament public în vederea exproprierii sale ulterioare constituie o interferență care intră sub incidența primei teze a articolului 1 din Protocolul nr 1 (Hakan Ar 13331/07, § 37, 11 ianuarie 2011 și Ziya quevik , citată anterior, § 46. 20. Curtea amintește că, într-un domeniu atât de complex și de dificil ca amenajarea teritoriului, statele contractante au o marjă largă de apreciere pentru a-și desfășura politica urbanistică (Sporrong și Lönnroth c. Suedia, 23 septembrie 1982, § 69, seria A n 52. Cu toate acestea, Curtea nu poate renunța la puterea sa de control. 21. În speță, Curtea reieșea din Cu toate acestea, cea de-a doua măsură a făcut ca bunul să fie construit, cu condiția ca construcția să fie în conformitate cu scopul vizat în planul local de urbanism. Cu alte cuvinte, restricția privitoare la utilizarea terenului de sine este atenuată. 23. Curtea constată că reclamantul, susținând că aceste măsuri de ingerință nu au condus la un echilibru corect. între imperativele de interes general și cele de protecție a drepturilor sale fundamentale, a sesizat instanțele interne. Cererea de despăgubire a reclamantului a fost examinată în mod corespunzător de instanțele naționale, care, după ce au ascultat în contradictoriu argumentele părților și au examinat toate elementele corespunzătoare, au considerat că prejudiciul suferit de reclamant nu ar fi permis despăgubirea. Curtea nu descoperă niciun element care să permită să se concluzioneze că deciziile lor ar fi afectate sau ar fi în mod evident nerațional. 24. Întradevăr, Curtea observă că, în momentul în care bunul în cauză a fost achiziționat de către reclamant, acest bun era deja clasificat în Prin urmare, la data la care a fost cumpărată de către un terț (punctul 4 de mai sus), acesta a fost afectat de incapacitatea de a deține proprietatea. Cu alte cuvinte, restricția în cauză exista atunci când reclamantul a achiziționat proprietatea. 25. Prin urmare, Curtea consideră că reclamantul știa sau ar fi trebuit să știe în mod rezonabil că, în conformitate cu planul d În consecință, nu se putea aștepta în mod rezonabil să obțină un permis de amenajare, în special pentru construirea acestuia, și, prin urmare, trebuie să se considere că acesta a acceptat un astfel de risc în momentul dobândirii terenului în litigiu (Matczyński c. Polonia, n 32794/07, § 109, 15 decembrie 2015 26). În plus, Curtea arată că planul de amenajare a terenului la scară de 1/1000 a fost ulterior anulat de instanța administrativă (punctul 14 de mai sus), ceea ce are drept consecință faptul că terenul nu este, prin urmare, mai afectat de restricia în cauză. 27. citată anterior, la care se referă reclamantul, Curtea nu vede în ce mod această hotărâre ar consolida teza de la . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Prin urmare, Curtea concluzionează că, în speță, reclamantul nu a trebuit să suporte o sarcină specială și exorbitantă de natură să rupă echilibrul corect care trebuie să domine între, pe de o parte, cerințele de interes general și, pe de altă parte, protecția dreptului la respectarea bunurilor. 29. Prin urmare, cererea este în mod evident greșit întemeiată și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 §§ 3 (a) și 4 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Făcut în franceză și comunicat în scris la 12 noiembrie 2020. Hasan Bak
Requête n
o
45307/18
İsa EROL
contre la Turquie
La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant le 13 octobre 2020 en un comité composé de
:
Valeriu Grițco,
président,
Branko Lubarda,
Pauliine Koskelo,
juges,
et de Hasan Bakırcı,
greffier adjoint de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 21 septembre 2018,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
1.
Le requérant, M. İsa Erol, est un ressortissant turc né en 1973 et résidant à Ankara. Il a été représenté devant la Cour par M
e
Le gouvernement turc («
le Gouvernement
») a été représenté par son agent.
2.
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
3.
Le 17 juillet 2007, le requérant acheta des parts (correspondant à 24
m
2
) d’un terrain situé à Ankara.
4.
Au moment de l’achat, le bien en question était classé dans le plan d’urbanisme d’abord en «
zone à arboriser
», et ce depuis le 29 juin 2001, et ensuite en «
zone de commerces et de loisirs
», et ce depuis le 14 octobre 2016, date de la modification du plan local d’urbanisme. Le bien était dès lors «
inconstructible
» dans un premier temps, puis «
constructible sous réserve
» dans un second temps.
5.
À une date non précisée, le requérant saisit l’administration d’une demande visant à engager une procédure d’expropriation concernant le bien.
6.
Cette demande fut rejetée par l’administration.
7.
Le 20 janvier 2012, le requérant saisit alors le tribunal de grande instance d’Ankara pour que celui-ci prononce le transfert de propriété à l’administration et fixe le montant de l’indemnité lui revenant.
8.
Le 19 janvier 2015, le requérant saisit alors le tribunal administratif d’Ankara.
9.
Le 30 novembre 2016, le tribunal rejeta cette demande sans statuer sur le fond de l’affaire.
10.
Le requérant fit appel de cette décision.
11.
Le 29 novembre 2017, la Cour administrative régionale d’Ankara décida de statuer sur le fond de l’affaire. Elle constata d’abord qu’il n’y avait pas eu de mainmise de la municipalité sur le terrain. Elle releva ensuite que le 14 octobre 2016 le plan d’aménagement des sols à l’échelle de 1/1000
e
avait été modifié et que le bien en question était désormais classé dans le plan d’urbanisme en «
zone de commerces et de loisirs
», permettant ainsi de construire des complexes commerciaux et de loisir, de louer ou de vendre le bien à des tiers. Pour la Cour administrative, il n’était pas dès lors possible de conclure que le droit de propriété du requérant avait été restreint pour une durée indéterminée. Elle débouta ainsi l’intéressé de sa demande.
12.
Le requérant saisit la Cour constitutionnelle d’un recours individuel.
13.
Le 11 juin 2018, la Cour constitutionnelle déclara le recours individuel introduit par le requérant irrecevable pour défaut manifeste de fondement. Cette décision fut notifiée au requérant le 18 juin 2018.
14.
Par la suite, le 28 mars 2019, le tribunal administratif d’Ankara annula le plan d’aménagement des sols à l’échelle de 1/1000
e
au motif qu’il n’était pas conforme aux règles d’urbanisme.
15.
Invoquant l’article 1 du Protocole n
o
1 et l’article 6 de la Convention, le requérant allègue que l’affectation de son terrain, sans contrepartie, à l’édification d’une zone de commerces et de loisirs a restreint l’usage potentiel de ce terrain et a porté atteinte à son droit au respect de ses biens.
16.
Le Gouvernement conteste cette thèse et invite la Cour à déclarer la requête irrecevable pour défaut manifeste de fondement. À cet égard, il soutient notamment que le requérant n’a pas eu à supporter une charge spéciale et exorbitante qui a rompu le juste équilibre devant régner entre, d’une part, les exigences de l’intérêt général et, d’autre part, la sauvegarde du droit au respect des biens. Il attire également l’attention de la Cour sur le fait que le plan d’urbanisme litigieux a été annulé, ce qui a eu pour conséquence qu’il n’y a plus de restriction sur le terrain appartenant au requérant.
17.
Le requérant réitère ses griefs en se référant à l’arrêt
Ziya Çevik c.
Turquie
, n
o
19145/08, 21 juin 2011.
18.
La Cour rappelle qu’en vertu du principe
jura novit curia
, elle n’est pas tenue par les moyens de droit avancés par un requérant en vertu de la Convention et de ses Protocoles, et elle peut décider de la qualification juridique à donner aux faits d’un grief en examinant celui-ci sur le terrain d’articles ou de dispositions de la Convention autres que ceux invoqués par le requérant (
Guerra et autres c. Italie
, 19 février 1998, § 44,
Recueil des arrêts et décisions
1998
‑
I,
Radomilja et autres c. Croatie
[GC], n
os
37685/10 et 22768/12, § 126, 20 mars 2018). La Cour, maîtresse de la qualification des faits, estime donc, qu’il convient d’examiner les griefs du requérant sous le seul angle de l’article 1 du Protocole n
o
1.
19.
Elle rappelle ensuite qu’il est de jurisprudence constante que la circonstance qu’un terrain soit soumis à une interdiction de construire en raison de son affectation, dans le plan d’urbanisme, à l’édification d’un équipement public en vue de son expropriation ultérieure constitue une ingérence relevant de la première phrase de l’article 1 du Protocole n
o
1 (
Hakan Arı c. Turquie
, n
o
13331/07, § 37, 11
janvier 2011, et
Ziya Çevik
, précité, § 46).
20.
La Cour rappelle enfin que, dans un domaine aussi complexe et difficile que l’aménagement du territoire, les États contractants jouissent d’une large marge d’appréciation pour mener leur politique urbanistique (
Sporrong et Lönnroth c. Suède
, 23 septembre 1982, § 69, série A n
o
52). Néanmoins, la Cour ne saurait renoncer pour autant à son pouvoir de contrôle.
21.
En l’espèce, la Cour relève d’emblée qu’il n’y a jamais eu de mainmise de la municipalité sur le terrain du requérant.
22.
Elle constate ensuite que le bien en question a été classé d’abord en «
zone à arboriser
» et qu’il a été frappé d’inconstructibilité, puis en «
zone de commerces et de loisirs
». La seconde mesure a rendu le bien constructible sous réserve cependant que la construction soit en conformité avec le but visé dans le plan local d’urbanisme. Autrement dit, la restriction visant l’usage du terrain s’est trouvée atténuée.
23.
La Cour note que le requérant, soutenant que ces mesures d’ingérences n’ont pas ménagé un «
juste équilibre
» entre les impératifs de l’intérêt général et ceux de la sauvegarde de ses droits fondamentaux, a saisi les tribunaux internes. La demande d’indemnisation du requérant a été dûment examinée par les juridictions nationales, lesquelles ont estimé, après avoir entendu contradictoirement les arguments des parties et examiné tous les éléments appropriés, que le préjudice subi par le requérant n’ouvrait pas droit à indemnisation. La Cour ne décèle aucun élément permettant de conclure que leurs décisions seraient entachées d’arbitraire ou seraient manifestement déraisonnables.
24.
En effet, elle observe qu’au moment de l’acquisition du bien litigieux par le requérant, ce bien était déjà classé en «
zone à arboriser
» (paragraphe 4 ci-dessus). Il était donc frappé d’inconstructibilité à la date de l’achat par l’intéressé. Autrement dit, la restriction en cause existait lorsque le requérant a fait l’acquisition du bien.
25.
La Cour estime dès lors que le requérant savait ou aurait raisonnablement dû savoir que, selon le plan d’urbanisme en vigueur au moment de l’acquisition du terrain en question, la propriété était classée en «
zone à arboriser ». Il ne pouvait donc raisonnablement s’attendre à obtenir un permis pour l’aménager, notamment pour y construire, et, par conséquent, il doit ainsi être considéré comme ayant accepté un tel risque lors de l’acquisition du terrain litigieux (
Matczyński c. Pologne
, n
o
32794/07, §
109, 15
décembre 2015).
26.
De plus, la Cour relève que le plan d’aménagement des sols à l’échelle de 1/1000
e
a par la suite été annulé par le tribunal administratif (paragraphe 14 ci-dessus), ce qui a pour conséquence que le terrain n’est donc plus frappé de la restriction en cause.
27.
Par ailleurs, quant à l’arrêt
Ziya Çevik
précité auquel se réfère le requérant, la Cour ne voit pas en quoi cet arrêt conforterait la thèse de l’intéressé dans la mesure où la situation dénoncée est différente en l’espèce, dès lors que le terrain était déjà frappé d’inconstructibilité au moment de son acquisition par le requérant, ce qui n’était pas le cas dans l’affaire
Ziya Çevik
.
28.
Aussi, la Cour conclut qu’en l’espèce, le requérant n’a pas eu à supporter une charge spéciale et exorbitante de nature à rompre le juste équilibre devant régner entre, d’une part, les exigences de l’intérêt général et, d’autre part, la sauvegarde du droit au respect des biens.
29.
Dès lors, la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l’article 35
§§ 3 a) et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Fait en français puis communiqué par écrit le 12 novembre 2020.
Hasan Bakırcı
Valeriu Grițco
Greffier adjoint
Président