SECȚIUNEA 1 Cerere nr. 13331/15 Loredana PAVIGLIANIUL împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea I), care are loc la 5 iulie 2022 într-un comitet compus din Péter Paczolay, președinte, Raffaele Sabato, Davor Derenčinović, judecători, și din Liv Tigerstedt, grefier adjunct al secțiunii (n 13331/15) îndreptată împotriva Republicii Italiene și al cărei resortisant al acestui stat, dl Loredana Paviglianiti (inclusiv reclamanta mai mare), născută în 1977 și rezidentă în Reggio Calabria, reprezentată de domnul C. Bruniani, avocată în Rizziconi, a sesizat Curtea la 9 martie 2015 în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( decizia de a aduce la cunoștința guvernului italian (adică a celui care a fost reprezentat de agentul său, dl L. D. Ascia, obiecțiile formulate pe teren la art. 6 alin. (1) din Convenție, și de a declara cererea inadmisibilă pentru surplus, observațiile părților, după ce au intenționat acest lucru, face ca următoarea decizie să fie luată în conformitate cu art. 6 alin. (1) din Convenție. Cererea se referă la respingerea cererii recurentei de a obține o cale de atac în temeiul Legii nr. 210/92. În acest caz, este în discuție dreptul de acces la o instanță și la securitatea juridică, astfel cum este protejat de art. 6 alin. (1) din Convenție. La 12 septembrie 2002, în cadrul unui control medical, recurenta a fost informată că testul de hepatită C la care a fost supusă a fost pozitiv și își va repeta analizele la 4 septembrie 2003 și la 19 septembrie 2003. După ce a fost spitalizată la vârsta de cinci ani pentru leucemie, la o dată nespecificată, a solicitat dosarul medical, care i-a fost transmis la data de 12 septembrie 2003. Septembrie 2006. Din dosarul său a reieșit că a fost supusă la două transfuzii în timpul spitalizării. La 22 noiembrie 2006, aceasta a introdus în fața ASL (azienda sanitaria locală) o cerere de a obține o pensie administrativă prevăzută de legea nr. 210/92. Termenul de trei ani de la data la care a luat cunoștință de boala sa a fost depășit, această cerere a fost respinsă. La 12 martie 2008, Comisia a introdus o acțiune administrativă în fața Regiunii Calabria pentru a obține o cale de atac în litigiu. În cadrul acestei acțiuni, aceasta a susținut că, în cazul hepatitei post-transfuzare care a avut loc înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 238/97, astfel cum se menționează în speță, cererea în cauză ar fi putut fi introdusă în termen de 10 ani. La 11 noiembrie 2008, recurenta a introdus o acțiune în fața Tribunalului din Reggio de Calabria pentru a obține o cale de atac în litigiu. Într-o trecere a acțiunii sale, ea a recunoscut că a avut cunoștință de boala sa în 2002. Tribunalul a acceptat cererea sa conform căreia aceasta fusese informată cu privire la infecția sa și la legătura cauzală dintre transfuzii și infecția de la 12 În conformitate cu jurisprudența relevantă (hotărârea Curții de Casație nr. 25746/2009), Comisia a constatat că recurenta a avut cunoștință de infecția sa la 12 septembrie 2002, adică după data intrării în vigoare a Legii nr. 238/1997 (28 iulie 1997), iar termenul de prescripție de trei ani, stabilit prin această lege, a fost aplicat în speță 10. Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, recurenta se plânge că respingerea cererii sale de a-și exercita competența prevăzută de Legea nr. 210/92 a condus la încălcarea dreptului său de a avea acces la o instanță și la securitatea juridică, astfel cum sunt protejate de art. 6 alin. (1) din Convenție. EVALUARE A CURȚII 11. Guvernul susține că Curtea de Casație a considerat, pe bună dreptate, data de 12 septembrie 2002 ca fiind data quo-ului, ziua de la care termenul de trei ani era în curs de desfășurare în speță pentru a prezenta o cerere de a obține o cale de atac prevăzută de Legea nr. 210/92. Acesta susține, în special, că aceaceasta a fost data la care recurenta a avut cunoștință de boala sa. 12. El observă apoi că, în recursul său la instanță, ea însăși a admis că a fost informată cu privire la boala sa în 2002 (punctul 7 de mai sus). În orice caz, guvernul pledează pentru neobosirea căilor de atac interne, întrucât, în opinia sa, recurenta a avut posibilitatea de a introduce o cale de atac prin revocare, în cazul unor erori materiale sau de calcul sau în cazul unor erori de fapt, în sensul articolelor 391a și 395 alineatul (4) din Codul de procedură civilă 14. În cele din urmă, guvernul susține că prezenta cerere ar fi abuzivă în măsura în care recurenta ar fi omis să prezinte Curții informații esențiale, și anume hotărârea Curții de Casație, reunită în sesiune plenară, nr. 15352/2015. În această hotărâre, inalta instanță se exprimă cu privire la dies a quo privind cazurile în care infecția post-transfuzională a fost descoperită înainte de intrarea în vigoare a Legii nr 238/1997. 15. Recurenta retorcă că, în conformitate cu legea aplicabilă în cazul său și cum ar fi instanța de apel a lui Reggio de Calabriala a confirmat la 4 martie 2011, dies a quo să ia în considerare în speță ar fi trebuit să fie ziua în care a avut cunoștință de legătura cauzală dintre transfuziile de sânge și boala sa, și anume la 12 septembrie 2006, și nu data la care a fost informată că a fost infectată cu virusul hepatitic C. 16. Mai mult decât atât, Curtea a statuat că aceasta ar fi putut introduce în mod eficient o acțiune în revocare, deoarece, în speță, nu este vorba despre o eroare materială conținută în hotărârea Curții de Casație și nici despre o eroare în evaluarea faptelor, ci pur și simplu de o interpretare greșită a acestei instanțe care, potrivit legii în vigoare, a considerat ca fiind dies a quo în termen de trei ani, data la care a fost infectată persoana respectivă, adică 12 septembrie 2002.17. Curtea consideră că nu este necesar să se examineze dacă recurenta a epuizat căile de atac care i-au fost oferite în dreptul intern sau asupra excepiei întemeiate pe caracterul abuziv al acestei cereri, deoarece aceaceasta este în orice caz inadmisibilă din următoarele motive 18. Astfel cum s-a observat în hotărârea pronunțată în cauza Lauila, recurenta însăși a admis, în cadrul acțiunii sale în fața Tribunalului din Reggio de Calabria (punctul de mai sus), că a avut cunoștință de boala sa în 2002. În plus, Curtea arată că această situație rezultă și din acțiunea administrativă introdusă în fața Regiunii Calabria (punctul 6 de mai sus). În plus, recurenta și-a reiterat analizele de două ori în 2003, ceea ce consolidează teza privind cunoașterea bolii, cel puțin începând cu aceste date. De asemenea, trebuie remarcat faptul că o perioadă considerabilă de timp a trecut între momentul în care persoana respectivă a refăcut analizele, în 2003, și cel în care a solicitat accesul la dosarul medical, în 2006, și că recurenta a omis să furnizeze explicații care să justifice această situație. 19. În sfârșit, trebuie subliniat faptul că, așa cum a observat Curtea de Casație pe bună dreptate, recurenta a avut cunoștință de boala sa după intrarea în vigoare a Legii nr 238/1997 (28 iulie 1997) și că termenul de prescripție de trei ani, stabilit prin această lege, a fost aplicat în speță. Prin urmare, această decizie pare justificată și nu arbitrară. 20. Prin urmare, Curtea constată, având în vedere toate elementele aflate în posesia sa, că prezenta cerere este în mod evident greșit întemeiată și trebuie respinsă în temeiul articolului Õ§ 3 și 4 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Făcut în franceză și comunicat în scris la 1 septembrie 2022. Liv Tigerstedt Peter Paczolay Modulul Președinte adjunct
Requête n
o
13331/15
Loredana PAVIGLIANITI
contre l’Italie
La Cour européenne des droits de l’homme (première section), siégeant le 5
juillet 2022 en un comité composé de
:
Péter Paczolay,
président,
Raffaele Sabato,
Davor Derenčinović,
juges,
et de Liv Tigerstedt,
greffière adjointe
de section
,
Vu
:
la requête (n
o
13331/15) dirigée contre la République italienne et dont une ressortissante de cet État, M
me
Loredana Paviglianiti («
la requérante
»), née en 1977 et résidant à Reggio Calabria, représentée par M
e
en vertu de l’article
34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales («
la Convention
»),
la décision de porter à la connaissance du gouvernement italien («
le Gouvernement
»), représenté par son agent, M. L. D’Ascia, les griefs formulés sur le terrain de l’article 6 § 1 de la Convention, et de déclarer la requête irrecevable pour le surplus,
les observations des parties,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
OBJET DE l’AFFAIRE
1.
La requête concerne le rejet de la demande de la requérante visant à l’obtention de l’indemnité prévue par la loi n
o
210/92. En l’espèce, est en cause le droit d’accès à un tribunal et à la sécurité juridique, tel que protégé par l’article 6 § 1 de la Convention.
2.
Le 12 septembre 2002, dans le cadre d’un contrôle médical, la requérante fut informée que le test de l’hépatite C auquel elle avait été soumise était positif.
3.
Elle réitéra ses analyses le 4 septembre 2003 et le 19 septembre 2003.
4.
Ayant été hospitalisée à l’âge de cinq ans pour une leucémie, à une date non précisée, elle demanda son dossier médical, qui lui fut transmis le 12
septembre 2006. Il ressortait de son dossier qu’elle avait été soumise à deux transfusions au cours de son hospitalisation.
5.
Le 22 novembre 2006, elle introduisit devant l’ASL (
azienda sanitaria locale
) une demande visant à l’obtention de l’indemnité administrative prévue par la loi n
o
210/92. Le délai de trois ans à compter de la date à laquelle elle avait pris connaissance de sa maladie ayant été dépassé, cette demande fut rejetée.
6
.
Le 12 mars 2008, elle introduisit un recours administratif devant la Région Calabre pour obtenir l’indemnité litigieuse. À l’occasion de ce recours, elle fit valoir que dans le cas d’hépatites post-transfusionnelles ayant eu lieu avant l’entrée en vigueur de la loi n
o
238/97, tel qu’en l’espèce, la demande en question aurait pu être introduite dans un délai de dix ans. Ce recours fut aussi rejeté.
7
.
Le 11 novembre 2008, la requérante entama un recours devant le tribunal de Reggio de Calabre pour obtenir l’indemnité litigieuse. Dans un passage de son recours, elle admit avoir eu connaissance de sa maladie en 2002. Le tribunal fit droit à sa demande estimant que l’intéressée avait été informée de son infection et du lien de causalité entre les transfusions et l’infection le 12
septembre 2006. Sa demande n’était donc pas tardive.
8.
Ce jugement fut confirmé par la cour d’appel de Reggio de Calabre le 4 mars 2011.
9.
À la suite du pourvoi formé par le ministère de la Santé, par un arrêt du 22
septembre 2014, la Cour de cassation cassa le jugement d’appel et rejeta la demande de la requérante. En application de la jurisprudence pertinente (arrêt de la Cour de cassation n
o
25746/2009), elle constata que la requérante avait eu connaissance de son infection le 12 septembre 2002, soit après la date d’entrée en vigueur de la loi n
o
238/1997 (28 juillet 1997), et que le délai de prescription de trois ans, fixé par cette loi, trouvait application en l’espèce.
10.
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, la requérante se plaint de ce que le rejet de sa demande visant à l’obtention de l’indemnité prévue par la loi n
o
210/92 a entraîné la violation de son droit d’accès à un tribunal et à la sécurité juridique, tels que protégés par l’article 6 § 1 de la Convention.
11.
Le Gouvernement soutient que la Cour de cassation a considéré, à juste titre, la date du 12 septembre 2002 comme
dies a quo
, jour à partir duquel le délai de trois ans courait en l’espèce pour présenter une demande visant à l’obtention de l’indemnité prévue par la loi n
o
210/92. Il fait valoir notamment que c’était bien à cette date que la requérante avait eu connaissance de sa maladie.
12.
Il note ensuite que, dans son recours devant le tribunal, l’intéressée a elle-même admis avoir été informée de sa maladie en 2002 (paragraphe 7 ci
‑
dessus).
13.
En tout état de cause, le Gouvernement plaide le non-épuisement des voies de recours internes, la requérante ayant eu selon lui la possibilité d’introduire un recours en révocation, dans le cas d’erreurs matérielles ou de calcul ou dans le cas d’erreurs de fait, au sens des articles 391
bis
et 395, alinéa 4, du code de procédure civile.
14.
Enfin, le Gouvernement soutient que la présente requête serait abusive en ce que la requérante aurait omis de soumettre à la Cour des informations essentielles, à savoir l’arrêt de la Cour de cassation, réunie en section plénière, n
o
15352/2015. Dans cet arrêt, la haute juridiction s’est exprimée sur le
dies a quo
concernant les affaires dans lesquelles l’infection post-transfusionnelle avait été découverte avant l’entrée en vigueur de la loi n
o
238/1997.
15.
La requérante rétorque que, selon la loi applicable dans son cas et tel que la cour d’appel de Reggio de Calabre l’a confirmé le 4 mars 2011, le
dies a quo
à considérer en l’espèce aurait dû être le jour où elle a eu connaissance du lien de causalité entre la transfusion de sang et sa maladie, à savoir le 12
septembre 2006, et non pas la date à laquelle elle a été informée qu’elle avait été infectée par le virus de l’hépatite C.
16.
De plus, elle conteste qu’elle aurait pu efficacement introduire un recours en révocation car, en l’espèce, il ne s’agissait ni d’une erreur matérielle contenue dans l’arrêt de la Cour de cassation ni d’une erreur dans l’évaluation des faits, mais simplement d’une mauvaise interprétation faite par cette juridiction qui, selon la loi en vigueur, avait considéré comme
dies a quo
du délai de trois ans la date à laquelle l’intéressée avait été infectée, soit le 12 septembre 2002.
17.
La Cour estime qu’il n’y a pas lieu de se pencher sur la question de savoir si la requérante a épuisé les voies de recours qui lui étaient offertes en droit interne ni sur l’exception tirée du caractère abusif de cette requête, car celle-ci est en tout cas irrecevable pour les raisons suivantes.
18.
Tel que le Gouvernement l’a observé, la requérante a elle-même admis, dans le cadre de son recours devant le tribunal de Reggio de Calabria (paragraphe
7
ci-dessus) avoir eu connaissance de sa maladie en 2002. Par ailleurs, la Cour relève que cette circonstance ressort également du recours administratif introduit devant la Région Calabre (paragraphe 6 ci-dessus). De plus, la requérante a réitéré ses analyses à deux reprises en 2003, ce qui renforce la thèse de la connaissance de la maladie, tout au moins, à partir de ces dates. Il y a lieu de noter aussi qu’un laps de temps considérable s’est écoulé entre le moment où l’intéressée a refait des analyses, en 2003, et celui où elle a demandé l’accès à son dossier médical, en 2006, et que la requérante a omis de fournir des explications justifiant cette circonstance.
19.
Il convient de relever enfin que, comme l’a observé à juste titre la Cour de cassation, la requérante a eu connaissance de sa maladie après l’entrée en vigueur de la loi n
o
238/1997 (28 juillet 1997) et que le délai de prescription de trois ans, fixé par cette loi, trouvait application en l’espèce. Cette décision apparaît donc dûment motivée et non arbitraire.
20.
La Cour constate donc, au vu de l’ensemble des éléments en sa possession, que la présente requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l’article
35
§§ 3 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour,
à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Fait en français puis communiqué par écrit le 1
er
septembre 2022.
Liv Tigerstedt
Péter Paczolay
Greffière adjointe
Président