SECȚIUNEA I CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL A.C. C. ITALIA (solicitarea nr. 42488/12) HOTĂRÂREA STRASBURG 7 octombrie 2021 Această hotărâre este definitivă. Această hotărâre poate fi supusă unor modificări de formă. În cauza A.C. c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea întâi), care se află într-un comitet compus din Péter Paczolay, președintele Gilberto Felici, Raffaele Sabato, judecători și de Liv Tigerstedt, adjunct al secțiunii cererea (n 42488/12) adresată împotriva Republicii Italiene și al cărei resortisant al acestui stat, domnul A.C. ( În ceea ce privește durata excesivă a procedurii de soluționare a litigiilor inițiate de reclamant ca urmare a contaminării sale post-transfuzionale, decizia de a nu dezvălui identitatea reclamantului, decizia prin care Curtea a respins opoziția statului membru în cauză de către un comitet, observațiile părților, După deliberarea sa în camera Consiliului la 14 septembrie 2021, Tribunalul a adoptat, la această dată INTRODUCERE, prezenta cerere se referă la durata unei proceduri civile introduse de reclamant pentru a obține o despăgubire în urma contaminării sale post-transfuziune. DE FAPT Reclamantul s-a născut în 1962 și locuiește în Gabicce Mare. Acesta a fost reprezentat de M.A.G. Lana. , avocat. Guvernul a fost reprezentat de fostul său coagent, M. Acardo. Reclamantul a fost contaminat cu virusul hepatitic C ca urmare a transfuziilor de sânge efectuate într-un spital public. Începând cu 3 iulie 1996, a primit o indemnizație anuală de natură administrativă în temeiul Legii 210/92 (a se vedea G.N. și alții, Italia, nr. 43134/05, § 36, 1 decembrie 2009). La 3 august 1999, el a numit Ministerul Sănătății în fața tribunalului din Roma pentru a obține repararea prejudiciilor suferite din cauza contaminării sale. La 6 aprilie 2000, lacul a fost retrimis la 3 mai 2000 pentru a permite o soluționare pe cale amiabilă a cauzei; apoi a fost retrimisă la 12 iulie 2000. În acea zi, un expert a fost numit și a fost revocat la 17 mai 2001 pentru a permite depunerea de informații; mai târziu, aceaceasta a fost amânată până la 17 iulie 2001. printr-o hotărâre înaintată grefei la 7 ianuarie 2003, instanța a respins cererea reclamantului, ignorând că la data la care a obținut dreptul de a beneficia de această lege nu 210/92 acoperea, de asemenea, prejudiciul suferit. Daunele morale suferite de reclamant au fost, într-adevăr, calculate la 78 133 EUR (EUR). totalul indemnizațiilor deja percepute în temeiul Legii nr. 210/92 și la 56 913,10 EUR și capitalizarea anticipată a sumei viitoare a fost evaluată la 108 618,74 EUR pe baza unei speranțe medii de viață. Astfel, tribunalul a considerat că prejudiciul suferit era acoperit în mare măsură de suma percepută în temeiul actului administrativ. 10. Reclamantul a răspuns la apel și o audiere a fost stabilită la 5 mai 2004. În acea zi, judecătorul a reportat cauza la data de 12 iulie 2006.11 printr-o hotărâre depusă la grefa la 7 mai 2007, instanța de apel din Roma a respins cererea reclamantului. La 5 septembrie 2007, Ministerul Sănătății a formulat un recurs incident în fața Curții de Casație și, la 19 octombrie 2007, reclamantul a formulat unul la rândul său pentru a declara inadmisibilă cererea ministrului. 13. printr-o hotărâre depusă la grefă la 20 ianuarie 2014, Curtea de Casație l-a deranjat pe solicitant. PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 2 DIN CONVENȚIE14, care se referă la cauza G.N. și alte cauze c. Italia (citată anterior), reclamantul denunță încălcarea articolului 2 din Convenție, sub partea sa procedurală, din cauza duratei excesive a procedurii civile inițiate de acesta pentru a obține despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a contaminării sale. Dreptul oricărei persoane la viață este protejat de legea [...] privind admisibilitatea 15. Guvernul consideră că reclamantul a obținut deja suma la care avea dreptul prin exercitarea unei căi de atac interne, și anume cererea de a exercita o cale de atac administrativă formulată în temeiul legii nr. 210/92. Acesta arată că reclamantul dispunea la nivel intern de două acțiuni, unul prevăzut de Legea nr. 210/92 și altul fiind acțiunea în despăgubire prevăzută la art. 2043 din Codul civil, și că acesta a obținut câștig de cauză prin exercitarea primei acțiuni. În acest context, întrucât reclamantul a obținut o protecție adecvată în cadrul primei căi de atac, guvernul consideră că litigiul referitor la durata procedurii ar trebui să fie analizat din perspectiva articolului 6 alineatul (1) din convenție, în conformitate cu criteriile generale de satisfacție echitabilă, în lumina cărora sistemul italian a introdus acțiunea prevăzută de legea nr. 89 din 24 martie 2001 (adică, Legea Pinto mai). 16. În opinia guvernului, reclamantul nu poate pretinde că este victima încălcării respective și ar fi trebuit să exercite oricum acțiunea prevăzută de legea Pinto. În plus, potrivit guvernului, în cazul de față, instanțele interne au aplicat pe bună dreptate principiul concurenței lucricum damno 17. În plus, reclamantul susține că obligația care decurge din art. 2 din convenție este diferită de încălcarea materială a aceluiași articol 18. Curtea observă deja că aceasta se referă la problema menținerii calității de victimă a reclamanților care au obținut câștig de cauză în cadrul procedurii de despăgubire prevăzută de Legea nr. 210/92 G.N. și de alte dispoziții ale acesteia, citată anterior, §§ 53-59. Cu această ocazie, Curtea a concluzionat în special că, având în vedere caracteristicile procedurii de despăgubire prevăzută de Legea nr. 210/92, având în vedere circumstanțele din speță și necesitatea ca statele contractante să instituie un sistem judiciar eficace pentru a identifica cauzele presupuselor încălcări și, dacă este cazul, să oblige persoanele responsabile să răspundă la acțiunile lor (a se vedea mutatis mutandis Calvelli și Ciglio c. Italia [GC], 32967/96, § 49, CEDO 2002 I (...)), reclamanții pot fi considerați ca fiind Curtea reafirmă că această acțiune ar fi fost insuficientă în speță, deoarece nu era vorba doar de durata procedurii în cauză, ci și dacă, în circumstanțele cauzei luate în ansamblu, statul putea trece pentru că și-a îndeplinit obligațiile procedurale în temeiul articolului 2 din Convenție ( G.N. și altele, precum și Italia, citată anterior, punctul 101). 20. Prin urmare, este necesar să se respingă excepțiile de la Guvern care au dus la o lipsă de calitate de victimă a reclamantului și la o deficiență de epuizare a căilor de atac interne. Constatând că cererea nu este în mod vădit nefondată sau inadmisibilă pentru un alt motiv prevăzut la art. 35 din Convenție, Curtea o declară admisibilă. 21. Reclamantul își reiterează obiecția. 22. Guvernul consideră că această cerere este lipsită de temei. 23. Curtea amintește că prezenta cerere are ca obiect durata procedurii civile pe care reclamantul a introdus-o pentru a obține o despăgubire pentru contaminarea sa cu virusul hepatitei C ca urmare a transfuziilor de sânge. Prin urmare, pe fond, reclamantul nu se plânge în sine de calculul despăgubirii care i-a fost acordată. 24. Curtea subliniază că procedura inițiată de reclamant a durat aproximativ 14 ani, pentru trei instanțe. 25. Curtea constată apoi că, în hotărârile de principiu G.N. și altele (citată) și D.A. și altele c. Italia 68060/12 și 18 altele, 14 ianuarie 2016), aceasta a concluzionat că încălcarea referitoare la chestiuni similare celor care fac obiectul prezentei cauze. 26. După examinarea tuturor elementelor care i-au fost prezentate, Curtea nu identifică niciun fapt sau argument care să o convingă să ajungă la o concluzie diferită în ceea ce privește justificarea motivului în cauză. Având în vedere jurisprudența sa în această privință, Comisia consideră că durata procedurii în cauză a fost excesivă și că autoritățile italiene, în fața unui motiv care poate fi invocat în temeiul articolului 2 din convenție, nu au reușit să ofere un răspuns adecvat și rapid în conformitate cu obligațiile procedurale care decurg din această dispoziție. 27. În consecință, acest aspect dezvăluie o încălcare a art. 2 din Convenție. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite Ö Õ să se Õ Õ Õ impeda pe deplin consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. 29. Reclamantul solicită 50 000 EUR pentru prejudiciul moral pe care îl consideră a fi suferit. De asemenea, solicită 5 000 EUR pentru cheltuieli de judecată și cheltuieli de judecată efectuate în fața Curții, fără însă a produce înscrisuri în sprijinul acestora. 30. În ceea ce privește aceste revendicări. 31. Curtea consideră că este necesar să se acorde reclamantului 25 000 EUR pentru prejudiciul moral, plus orice sumă care poate fi datorată din această sumă cu titlu de impozit. 32. În plus, potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care se stabilesc realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor. În speță, având în vedere documentele de care dispune și jurisprudența sa, Curtea respinge cererea privind cheltuielile și cheltuielile efectuate în fața Curții. 33. Curtea consideră adecvată stabilirea ratei dobânzii moratorii pe rata dobânzii dobânzii la facilitatea de împrumut marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PE CES MOTIVE, CURȚIA, ÎN L că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni, 25 000 EUR (85 000 EUR), plus orice sumă care poate fi datorată din această sumă cu titlu de impozit, pentru daune morale de la data expirării termenului menționat și până la data de plată, această sumă va crește de la o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale restrâng surplusul cererii de satisfacție echitabilă. Adoptat în limba franceză și apoi comunicat în scris la 7 octombrie 2021, în temeiul articolului 2 și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. {semnătură_p_2} Liv Tigerstedt Péter Paczolay Grefier Adjunct Președinte
PREMIÈRE SECTION
AFFAIRE A.C. c. ITALIE
(Requête n
o
42488/12)
ARRÊT
7 octobre 2021
Cet arrêt est définitif. Il peut subir des retouches de forme.
En l’affaire A.C. c. Italie,
La Cour européenne des droits de l’homme (première section), siégeant en un comité composé de
:
Péter Paczolay,
président
,
Gilberto Felici,
Raffaele Sabato,
juges
,
et de Liv Tigerstedt,
greffière adjointe
de section
,
Vu
:
la requête (n
o
42488/12) dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant de cet État, M. A.C. («
le requérant
») a
saisi la Cour en vertu de l’article
34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales («
la Convention
»)
le 2 juillet 2012,
la décision de porter à la connaissance du gouvernement italien («
le Gouvernement
») le grief concernant la durée excessive de la procédure d’indemnisation engagée par le requérant à la suite de sa contamination post-transfusionnelle,
la décision de ne pas dévoiler l’identité du requérant,
la décision par laquelle la Cour a rejeté l’opposition du Gouvernement à l’examen de la requête par un comité,
les observations des parties,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 14 septembre 2021,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
La présente requête porte sur la durée d’une procédure civile introduite par le requérant afin d’obtenir une indemnisation à la suite de sa contamination post-transfusionnelle.
2.
Le requérant est né en 1962 et réside à Gabicce Mare. Il a été représenté par M
e
A.G. Lana
, avocat.
3.
Le Gouvernement a été représenté par son ancien coagent, M
me
P.
Accardo.
4.
Le requérant fut contaminé par le virus de l’hépatite C à la suite de transfusions de sang effectuées dans un hôpital public.
5.
À partir du 3 juillet 1996, il toucha une indemnité annuelle de caractère administratif au titre de la loi
n
o
210/92 (voir
G.N. et autres c.
Italie
, n
o
43134/05, § 36, 1
er
décembre 2009).
6.
Le 3 août 1999, il assigna le ministère de la Santé devant le tribunal de Rome afin d’obtenir la réparation du dommage qu’il estimait avoir subi en raison de sa contamination.
7.
Le 6 avril 2000, l’audience fut renvoyée au 3 mai 2000 pour permettre un règlement amiable de l’affaire
; puis elle fut renvoyée au 12
juillet 2000. À cette date, l’audience fut reportée au 22 novembre 2000.
8.
Ce jour-là, un expert fut nommé et l’audience fut renvoyée au 17
mai 2001 pour permettre le dépôt de l’expertise
; par la suite, elle fut encore reportée au 17
juillet 2001.
9.
Par un jugement déposé au greffe le 7 janvier 2003, le tribunal rejeta la demande du requérant, estimant que l’indemnité qu’il avait obtenue au titre de la loi n
o
210/92 couvrait également le préjudice subi. Le dommage moral subi par le requérant avait en effet été chiffré à 78
133
euros (EUR).
Or
le total des indemnités déjà perçues en vertu de la loi n
o
210/92 s’élevait à 56
913,10 EUR et la capitalisation anticipée du montant à venir était évaluée à 108
618,74 EUR sur la base d’une espérance de vie moyenne.
Ainsi, le tribunal estima que le dommage subi était largement couvert par le montant perçu au titre de l’indemnité administrative.
10.
Le requérant interjeta appel et une audience fut fixée au 5 mai 2004. Ce jour-là, le juge reporta l’affaire au 12 juillet 2006.
11.
Par un arrêt déposé au greffe le 7 mai 2007, la cour d’appel de Rome rejeta la demande du requérant.
12.
Celui-ci se pourvut en cassation. Le 5 septembre 2007, le ministère de la Santé forma un pourvoi incident devant la Cour de cassation et, le 19
octobre 2007, le requérant en forma un à son tour afin de faire déclarer irrecevable la demande du ministère.
13.
Par un arrêt déposé au greffe le 20 janvier 2014, la Cour de cassation débouta le requérant.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 2 DE LA CONVENTION
14.
Se référant à l’affaire
G.N. et autres c. Italie
(précitée), le requérant dénonce la violation de l’article 2 de la Convention, sous son volet procédural, en raison de la durée excessive de la procédure civile engagée par lui afin d’obtenir réparation du préjudice subi à la suite de sa contamination.
L’article 2 de la Convention énonce
:
«
Le droit de toute personne à la vie est protégé par la loi (...)
»
Sur la recevabilité
15.
Le Gouvernement estime que le requérant a déjà obtenu la somme à laquelle il avait droit grâce à l’exercice d’un recours interne, à savoir la demande d’indemnité administrative introduite au titre de la loi n
o
210/92. Il expose que le requérant disposait au niveau interne de deux recours, l’un prévu par la loi n
o
210/92 et l’autre étant l’action en indemnisation prévue par l’article 2043 du code civil, et que l’intéressé a obtenu gain de cause en exerçant le premier de ces recours. Dans ce contexte, le requérant ayant obtenu une protection adéquate dans le cadre du premier recours, le Gouvernement considère que le grief relatif à la durée de la procédure devrait être analysé sous l’angle de l’article 6 § 1 de la Convention selon les critères généraux de satisfaction équitable, à la lumière desquels le système italien a mis en place le recours prévu par la loi n
o
89 du 24 mars 2001 («
loi Pinto
»).
16.
De l’avis du Gouvernement, le requérant ne peut donc se prétendre victime de la violation alléguée et il aurait dû de toute manière exercer le recours prévu par la «
loi Pinto
». De plus, selon le Gouvernement, dans le cas d’espèce les juridictions internes ont à juste titre appliqué le principe
compensatio lucri cum damno
.
17.
Le requérant fait valoir que l’indemnité perçue au titre de la loi n
o
210/92 a la nature d’une aide financière et ne correspond pas au redressement d’un dommage. De plus, il soutient que l’obligation procédurale découlant de l’article 2 de la Convention se distingue de la violation matérielle du même article.
18.
La Cour observe qu’elle s’est déjà penchée sur la question du maintien de la qualité de victime de requérants qui avaient obtenu gain de cause dans le cadre de la procédure d’indemnisation prévue par la loi n
o
210/92
(
G.N. et autres c. Italie
, précité, §§ 53-59). À cette occasion, elle a conclu notamment que «
eu égard aux caractéristiques de la procédure d’indemnisation visée par la loi n
o
210/92, aux circonstances de l’espèce et à la nécessité que, face à des griefs défendables tirés des articles 2 et 3 de la Convention, les États contractants mettent en place un système judiciaire efficace visant à identifier les causes des violations alléguées et, le cas échéant, à obliger les responsables à répondre de leurs actes (voir,
mutatis mutandis
,
Calvelli et Ciglio c.
Italie
[GC], n
o
‑
I (...)), les requérants peuvent être considérés comme étant «
victimes
» des violations qu’ils allèguent.
»
19.
Pour ce qui est de l’argument du Gouvernement selon lequel le requérant aurait dû exercer le recours prévu par la «
loi Pinto
», permettant de se plaindre de la durée excessive d’une procédure, la Cour réaffirme que ce recours aurait été insuffisant en l’espèce, dès lors que ce n’était pas simplement la durée de la procédure qui était en cause, mais la question de savoir si, dans les circonstances de l’affaire prise globalement, l’État pouvait passer pour avoir satisfait à ses obligations procédurales au regard de l’article 2 de la Convention (
G.N. et autres c. Italie
, précité, § 101).
20.
Dès lors, il y a lieu de rejeter les exceptions du Gouvernement tirées d’un défaut de qualité de victime du requérant et d’un défaut d’épuisement des voies de recours internes. Constatant que la requête n’est pas manifestement mal fondée ni irrecevable pour un autre motif visé à l’article
35 de la Convention, la Cour la déclare recevable.
Sur le fond
21.
Le requérant réitère son grief.
22.
Le Gouvernement estime que cette requête est dépourvue de fondement.
23.
La Cour rappelle d’emblée que la présente requête a pour objet la durée de la procédure civile que le requérant avait introduite afin d’obtenir une indemnisation au titre de sa contamination par le virus de l’hépatite C à la suite de transfusions sanguines. Sur le fond, le requérant ne se plaint donc pas en soi du calcul de l’indemnité qui lui a été octroyée.
24.
La Cour relève que la procédure entamée par le requérant a duré environ quatorze ans, pour trois instances.
25.
Elle observe ensuite que, dans les arrêts de principe
G.N. et autres c.
Italie
(précité) et
D.A. et autres c. Italie
(n
os
68060/12 et 18 autres, 14
janvier 2016), elle a conclu à la violation relativement à des questions similaires à celle qui fait l’objet de la présente affaire.
26.
Après examen de l’ensemble des éléments qui lui ont été soumis, la Cour ne décèle aucun fait ou argument propre à la convaincre de parvenir à une conclusion différente quant au bien-fondé du grief en question. Compte tenu de sa jurisprudence en la matière, elle estime que la durée de la procédure en cause a été excessive et que les autorités italiennes, face à un grief défendable tiré de l’article 2 de la Convention, ont manqué à offrir une réponse adéquate et rapide conforme aux obligations procédurales qui découlent de cette disposition.
27.
Il s’ensuit que ce grief révèle une violation de l’article 2 de la Convention.
SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE
28.
Aux termes de l’article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
29.
Le requérant réclame 50
000 EUR au titre du préjudice moral qu’il estime avoir subi. Il demande également 5
000 EUR pour frais et dépens engagés devant la Cour, sans toutefois produire les justificatifs à l’appui.
30.
Le Gouvernement s’oppose à ces prétentions.
31.
La Cour considère qu’il y a lieu d’octroyer au requérant 25
000 EUR au titre du préjudice moral, plus tout montant pouvant être dû sur cette somme à titre d’impôt.
32.
En outre, selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En l’espèce, compte tenu des documents dont elle dispose et de sa jurisprudence, la Cour rejette la demande concernant les frais et dépens engagés devant la Cour.
33.
La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.
,
Déclare
la requête recevable
;
Dit
qu’il y a eu violation de l’article 2 de la Convention
;
Dit
,
a)
que l’État défendeur doit verser au requérant, dans un délai de trois mois, 25
000 EUR (vingt-cinq mille euros), plus tout montant pouvant être dû sur cette somme à titre d’impôt, pour dommage moral
;
b)
qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ce montant sera à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage
;
Rejette
le surplus de la demande de satisfaction équitable.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 7 octobre 2021, en application de l’article
77
§§
2 et
3 du règlement.
{signature_p_2}
Liv Tigerstedt
Péter Paczolay
Greffière adjointe
Président