SECȚIUNEA 1 Cerere nr. 30286/15 E.V. împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea I), care se află la 13 aprilie 2020 într-un comitet compus din Alena Poláčková, președinte, Gilberto Felici, Raffaele Sabato, judecători, și Liv Tigerstedt, graffière de secțiune, având în vedere cererea formulată mai sus la 23 iulie 2014, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de recurentă, După ce a deliberat, face următoarea decizie FACE recurenta, M.V., este un resortisant italian născut în 1966 și rezident la Roma. Președinta secțiunii a acceptat cererea de refuz divulgarea identităii sale formulate de recurentă [art. 47 alineatul (4) din Regulamentul de procedură]. Aceaceasta a fost reprezentată în fața Curii de către domnul A.G. Lana, avocat care își exercită funcia la Roma. Guvernul italian ( Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. La 28 iunie 2002, recurenta a introdus o acțiune în fața Tribunalului din Roma pentru a obține repararea prejudiciului suferit de aceasta din cauza infecției sale posttransfuzionale. Prin hotărârea din 15 decembrie 2004, tribunalul a acceptat această cerere și a considerat în special că termenul limită pentru introducerea căii de atac era de zece ani, situația aparent asemănătoare celei a unei epidemii involuntare. a fost, prin urmare, în acest caz la 21 martie 2000, data la care recurenta a primit un aviz pozitiv din partea comisiei medicale spitalicești cu privire la cererea depusă în sensul Legii nr. 210/92. Ca urmare a cererii depuse de Ministerul Sănătății, printr-o hotărâre din 16 iunie 2008, Curtea de Apel din Roma a respins cererea recurentei și a considerat, în special, că termenul limită era de cinci ani, și nu de zece ani, situația recurentei care intră sub incidența articolului 2947 din Codul civil (responsabilitate extracontractuală). A fugit deja din momentul în care reclamanta și-a depus cererea de despăgubire administrativă în sensul Legii nr. 210/92, deoarece, în acel moment, avea cunoștință de legătura cauzală dintre patologia sa și transfuziile pe care le-a efectuat. Prin hotărârea din 23 ianuarie 2014, Curtea de Casație a confirmat această hotărâre, susținând, printre altele, jurisprudența care a clarificat faptul că termenul limită era de cinci ani și nu de zece ani (hotărârea Curții de Casație care se afla în sesiunea plenară 576 din 11 ianuarie 2008). Între timp, la 13 ianuarie 2010, recurenta a depus o cerere pentru a intra în procedura amiabilă a cauzei sale, în sensul Legii nr. 222 și 244 din 2007. Cererea sa a fost ulterior respinsă. Dreptul intern relevant Dreptul intern relevant se reamintește în hotărârea D.A. și în alte cauze, precum Italia 68060/12 și 18 altele, § 32-46, 14 ianuarie 2016). GRIFS 10. Invocând art. 2 și 6 alin. (1) din Convenție, recurenta se plânge de respingerea acțiunii sale în despăgubire pentru cauză de decădere. ÎN  11. Guvernul susține că reclamanta nu a acceptat propunerea de aderare în sensul art. 27-a din Decretul-lege nr. 90/2014, astfel încât să nu mai fie necesare căile de atac interne. De asemenea, observă că recurenta percepe o despăgubire administrativă în sensul Legii nr. 210/92 din 1994. 12. Recurenta își reiterează obiecțiunile și susține că refuzând propunerea guvernului formulată în sensul articolului 27-a din Decretul-lege nr. 90/2014, Comisia a auzit invocarea altor remedii la dispoziția sa, în special acțiunea în fața Curții. Recurenta subliniază că acceptarea sumei prevăzute la art. 27-a din Decretul-lege nr. 90/2014 ar fi implicat renunțarea la orice litigiu, inclusiv la nivel internațional. 13. Curtea reamintește că dispoziția prevăzută la art. 27-a din Decretul-lege nr. 90/2014 este o cale de recurs pentru a epuiza în ceea ce privește încuviințarea celor care au acces la tranzacția internă a cauzelor lor (D.A. și altele, citată anterior, §§ 102-197). Or, în această cerere, recurenta se plânge de rezultatul procedurii în despăgubire pe care a efectuat-o deja. Prin urmare, este necesar să se respingă excepția guvernului. 14. În continuare, Curtea arată că Cauza trasă din art. 2 din Convenție nu a fost suficient de susținută și, prin urmare, trebuie respinsă pentru neatenție vădită de temei în sensul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din Convenție. În ceea ce privește litigiul întemeiat pe art. 6 alineatul (1) din convenție, Curtea constată că, în ceea ce privește hotărârea în primă instanță, Tribunalul de apel și Curtea de Casație au considerat că termenul limită pentru depunerea unei cereri de despăgubire era de cinci ani, și nu de zece ani, situația recurentei care intră sub incidența articolului 2947 din Codul civil (responsabilitate extracontractual). În plus, dies a quo a fugit în speță din momentul în care reclamanta și-a prezentat cererea de despăgubire administrativă în sensul Legii nr. 210/92. Această abordare fusese confirmată de o hotărâre a Curții de Casație care se afla în sesiunea plenară (hotărârea nr. 576 din 11 ianuarie 2008) de clarificare a abordării aplicabile în acest domeniu. 16. Curtea reamintește în acest context că nu va ține loc de judecător de a patra instanță și nu pune în discuție sub aspectul art. 6 alin. (1) la aprecierea instanțelor naționale, cu excepția cazului în care concluziile lor pot fi considerate arbitrare sau vădit neraționale (a se vedea Tommaso c. Italia [GC], n 43395/09, § 170, 23 februarie 2017 și referințele de jurisprudență menționate în aceasta. Or, în cazul de față, deciziile interne au fost motivate în mod corespunzător și nu sunt arbitrare. Prin urmare, această parte a cererii trebuie să fie respinsă și pentru lipsa evidentă a temeiului în sensul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, Declare cererea inadmisibilă. În limba franceză și apoi comunicat în scris la 20 mai 2021. {semnătură_p_2} Liv Tigerstedt Alena Poláčková Grefier adjunct
Requête n
o
30286/15
E.V.
contre l’Italie
La Cour européenne des droits de l’homme (première section), siégeant le 13 avril 2020 en un comité composé de
:
Alena Poláčková,
présidente,
Gilberto Felici,
Raffaele Sabato,
juges,
et de Liv Tigerstedt,
greffière adjointe de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 23 juillet 2014,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par la requérante,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
1.
La requérante, M
me
E.V., est une ressortissante italienne née en 1966 et résidant à Rome. La présidente de la section a accédé à la demande de non
‑
divulgation de son identité formulée par la requérante (article 47 § 4 du règlement). Elle a été représentée devant la Cour par M
e
A.G. Lana, avocat exerçant à Rome.
2.
Le gouvernement italien («
le Gouvernement
») a été représenté par ses agents, M
me
Les circonstances de l’espèce
3.
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
4.
Le 28 juin 2002, la requérante introduisit un recours devant le tribunal de Rome afin d’obtenir la réparation du dommage qu’elle estimait avoir subi en raison de son infection post-transfusionnelle.
5.
Par un jugement du 15 décembre 2004, le tribunal fit droit à cette demande. Il estima en particulier que le délai d’échéance pour introduire le recours était de dix ans, la situation s’apparentant à celle d’une épidémie involontaire. Le
dies a quo
était donc dans ce cas le 21 mars 2000, date à laquelle la requérante avait reçu un avis positif de la commission médicale hospitalière concernant la demande qu’elle avait introduite au sens de la loi n
o
210/92.
6.
À la suite de l’appel interjeté par le ministère de la Santé, par un arrêt du 16 juin 2008, la cour d’appel de Rome rejeta la demande de la requérante. Elle estima notamment que le délai d’échéance était de cinq ans, et non pas de dix, la situation de la requérante relevant de l’article 2947 du code civil (responsabilité extracontractuelle). De plus, le
dies a quo
courait déjà à partir du moment où la requérante avait introduit sa demande d’indemnisation administrative au sens de la loi n
o
210/92 car, à cette époque, elle avait connaissance du lien de causalité entre sa pathologie et les transfusions qu’elle avait subies.
7.
Par un arrêt du 23 janvier 2014, la Cour de cassation confirma cet arrêt faisant valoir entre autres la jurisprudence ayant éclairci que le délai d’échéance était bien de cinq ans et non pas de dix (arrêt de la Cour de Cassation siégeant en section plénière
n
o
576 du 11 janvier 2008).
8.
Entre-temps, le 13 janvier 2010, la requérante introduisit une demande afin d’accéder au règlement amiable de son affaire, au sens des lois n
os
222 et 244 de 2007. Sa demande fut par la suite rejetée.
Le droit interne pertinent
9.
Le droit interne pertinent est rappelé dans l’arrêt
D.A.
et autres c.
Italie
(n
os
68060/12 et 18 autres,
§
32.-46, 14 janvier 2016).
10.
Invoquant les articles 2 et 6 § 1, de la Convention, la requérante se plaint du rejet de son recours en dédommagement pour cause d’échéance.
11.
Le Gouvernement fait valoir que la requérante n’a pas accepté la proposition d’adhésion formulée au sens de l’article 27-
bis
du décret-loi n
o
90/2014, ainsi omettant d’épuiser les voies de recours internes. Il observe également que la requérante perçoit une indemnité administrative au sens de la loi n
o
210/92 depuis 1994.
12.
La requérante réitère ses griefs et soutient qu’en ayant refusé la proposition du Gouvernement formulée au sens de l’article 27-
bis
du décret-loi n
o
90/2014, elle a entendu se prévaloir des autres remèdes à sa disposition, notamment le recours devant la Cour. La requérante souligne que l’acceptation de la somme prévue par l’article 27-
bis
du décret-loi n
o
90/2014 aurait comporté la renonciation à tout contentieux, y compris au niveau international.
13.
La Cour rappelle que le dispositif prévu par l’article 27-
bis
du décret-loi n
o
90/2014 est une voie de recours à épuiser concernant l’impossibilité des requérants d’accéder à la transaction interne de leurs affaires (
D.A.
et autres
, précité, §§ 102-197). Or, dans cette requête, la requérante se plaint du résultat de la procédure en dédommagement qu’elle avait entamée. Il y a donc lieu de rejeter l’exception du Gouvernement.
14.
La Cour relève ensuite que le grief tiré de l’article 2 de la Convention n’a pas été suffisamment étayé et doit partant être rejeté pour défaut manifeste de fondement au sens de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
15.
Pour ce qui est du grief tiré de l’article 6 § 1 de la Convention, la Cour observe qu’en revenant sur le jugement de première instance, la cour d’appel et la Cour de cassation ont estimé que le délai d’échéance pour introduire une demande en dédommagement était de cinq ans, et non pas de dix, la situation de la requérante relevant de l’article 2947 du code civil (responsabilité extracontractuelle). En outre, le
dies a quo
courait en l’espèce à partir du moment où la requérante avait introduit sa demande d’indemnisation administrative au sens de la loi n
o
210/92. Cette approche avait en effet été confirmé par un arrêt de la Cour de cassation siégeant en section plénière (
arrêt n
o
576 du 11 janvier 2008
) clarifiant l’approche applicable en cette matière.
16.
La Cour rappelle dans ce contexte qu’elle n’a pas à tenir lieu de juge de quatrième instance et elle ne remet pas en cause sous l’angle de l’article 6 § 1 l’appréciation des tribunaux nationaux, sauf si leurs conclusions peuvent passer pour arbitraires ou manifestement déraisonnables (voir
De
Tommaso c. Italie
[GC], n
o
43395/09, § 170, 23 février 2017 et les références de jurisprudence qui y sont citées). Or, dans le cas d’espèce, les décisions internes ont été dûment motivées et ne sont pas arbitraires. Cette partie de la requête doit donc être aussi rejetée pour défaut manifeste de fondement au sens de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Fait en français puis communiqué par écrit le 20 mai 2021.
{signature_p_2}
Liv Tigerstedt
Alena Poláčková
Greffière adjointe
Présidente