CASE OF BRYANSK-TULA DIOCESE OF THE RUSSIAN ORTHODOX FREE CHURCH v. RUSSIA

A treia secțiune CAUZĂ DE BRYANSK-TULA DIOCESE A ORTHODOX FREE CHURCH v. RUSSIA (Dociunea nr. 32895/13) JUGULUI Strasburg 12 iulie 2022 Această hotărâre este finală, dar poate fi supusă revizuirii editoriale. În cazul Bryansk-Tula Diocese a Bisericii Libere Ortodoxe Ruse c. Rusia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A treia secțiune), ședința ca comitet din: María Elósegui, președinte, Andreas Zünd, Frédéric Krenc, judecători și Olga Chernishov, grefierul adjunct al secțiunii, având în vedere: cererea (nr. 32895/13) împotriva Federației Ruse depusă în fața Curții în temeiul articolului 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) la 19 aprilie 2013 de Bryansk și Tula Diocesis din Biserica liberă ortodoxă rusă, o organizație religioasă înregistrată în regiunea Bryansk („ Biserica solicitantă”), reprezentată de episcopul său, dl A.L. Nonchin; hotărârea de a anunța cererea către guvernul rus („ Guvernul”), reprezentată inițial de dl M. Galperin, fostul reprezentant al Federației Ruse la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, și mai târziu de succesorul său în acest birou, dl M. Vinogradov; observațiile părților; hotărârea de a respinge obiecția Guvernului de a examina cererea de către un comitet; după ce a deliberat în particular la 21 iunie 2022, pronunță următoarea hotărâre, care a fost adoptată la data respectivă: OBJETORUL CAUZEI Cauzele se referă la dizolvarea Bryansk și a diocezei Tula a Bisericii libere ortodoxe ruse ( O organizație religioasă înregistrată în conformitate cu dreptul rusesc în 1995 în regiunea Bryansk („ biserica solicitantă”), care nu respectă anumite noi cerințe ale dreptului intern. În 2004, Ministerul Justiției a introdus o acțiune de dizolvare a bisericii solicitante, menționând nereregistrarea sa în temeiul noului Lege privind religiile (pentru dispoziții relevante, a se vedea Biserica de Scientologie Moscova c. Rusia , nr. 18147/02 , §§§ 55-60, 5 aprilie 2007 La 17 mai 2004, Curtea de District Trubchevskiy din regiunea Bryansk a respins cererea, declarând că articolele de încorporare au respectat Legea Religiilor. De asemenea, aceasta a făcut referire la hotărârea Curții Constituționale din 7 februarie 2002 în vederea faptului că dizolvarea nu a constituit o sancțiune automată pentru neasigurarea re înregistrarea în absența dovezii că organizația religioasă și-a încetat operațiunile sau s-a implicat în activități ilegale. Ministerul Justiției nu a făcut apel împotriva hotărârii. Cu toate acestea, bisericii solicitante au întrebat Ministerul în legătură cu condițiile și procedurile pentru obținerea reregistrării. Prin scrisoarea din 20 septembrie 2004, Ministerul a răspuns că înregistrarea nu mai a fost posibilă de când termenul de cerere a fost expirat la 31 decembrie 2000. La 30 iunie 2010, Ministerul Justiției a emis un avertisment bisericii solicitante că a descoperit o serie de nereguli. Printre acestea, nu s-a realizat în conformitate cu Legea Religiilor și nu s-a putut preciza obiectivele, scopurile și principalele moduri de operare ale organizației religioase (al căror scop, în conformitate cu articolele 6 § 1 și 8 § 1 din Legea Religiilor, ar fi trebuit să fie „profesia comună și diseminarea credinței” și nu gestionarea activităților diocezei, astfel cum se menționează în articolele de incorporare). Alte omisiuni se referă la drepturile și obligațiile parohianilor, la procedura de alegere a Adunării și Consiliului Diocesan, precum și la necesitatea de a-și schimba numele de la “Geserica liberă ortodoxă rusă” la “Geseria Autonomă Ortodoxă Rusă” pentru a reflecta schimbarea în numele bisericii la care a fost afiliată în 1998. Biserica solicitantă a fost invitată să corecteze aceste defecte până la 20 august 2020. În urma unei încercări de a contesta avizul de avertizare în fața instanțelor comerciale care nu au reușit pentru lipsă de competență, la 24 iunie 2011, episcopul a solicitat Ministerului Justiției o copie a articolelor de încorporare din arhivele lor, deoarece originalii au fost rătăciți și pentru că o astfel de copie a fost necesară pentru a solicita înregistrarea amendamentelor. Ministerul a răspuns că nu este autoritatea Ministerului să furnizeze copii. În 2012 Ministerul a introdus o nouă acțiune de dizolvare a bisericii solicitante din cauza faptului că a comis încălcări grave și repetate ale legii pe care le-a descris-o în scrisoarea sa din 30 iunie 2010. La 4 Iulie 2012 Curtea Supremă a Federației Ruse a ordonat dizolvarea bisericii reclamante din motivele prezentate de Minister. La 23 octombrie 2012, Comitetul de apeluri al Curții Supreme a susținut această hotărâre. Biserica solicitantă se plânge în conformitate cu articolele 9 și 11 din Convenție, luată pe cont propriu și coroborat cu art. 14, despre dizolvarea sa, care a fost motivată, în prezentarea sa, de determinarea autorităților ruse de a eradica orice concurență cu Patriarhatul Moscova al Bisericii Ortodoxe Ruse. Potrivit practicii bine stabilite ale Curții, dizolvarea bisericii reclamante înaintea depunerii prezentei cereri nu l-a privat de locus standi în fața Curții (a se vedea AGVPS-Bacău c. România , nr. 19750/03 , §§ 36-40, 9 noiembrie 2010, și Ayoub și alții c. Franța , nr. 77400/14 și altele , § 58, 8 octombrie 2020 ). Curtea constată că această plângere nu este, vădit nefondată în sensul art. 35 §§ a) din Convenție sau inadmisibilă din alte motive. Prin urmare, aceasta trebuie declarată admisibilă. Dizolvarea bisericii solicitante a constituit o ingerință în drepturile sale în temeiul articolelor 9 și 11 din Convenție. Curtea consideră că plângerea privind această dizolvare trebuie examinată din punctul de vedere al articolului 9 din Convenție, interpretată în funcție de art. 11 (a se vedea Martorii lui Iehova din Moscova c. Rusia , nr. 302/02, § 103, 10 iunie 2010). 10. Curtea observă că dizolvarea a fost ordonată pe baza articolului 14 din Legea Religiilor și, în acest sens, a avut o bază juridică (a se vedea Centrul Biblical al Republicii Chuvash c. Rusia , nr. 33203/08, § 31, 12 iunie 2014 . Curtea nu trebuie să ia în considerare dacă interferența “a fost un obiectiv legitim” deoarece, în orice caz, nu a fost „necesar într-o societate democratică” din motivele prezentate mai jos. 11. Având în vedere faptul că problema în cauză a fost existența legală a bisericii solicitante, statul a avut doar o marjă restrânsă de apreciere în limitarea dreptului la libertatea religiei și a asocierii, și numai motive convingătoare și convingătoare ar putea justifica o astfel de restricție (a se vedea, cu alte referințe, Branch Moscova al Armatei Salvării c. Rusia , nr. 72881/01 , § 76, CEDH 2006 XI , și Federația Croată de Golf v. Croația , nr. 66994/14 § 98, 17 decembrie 2020). În contextul faptelor relevante descrise mai sus, defectele tehnice din documentația bisericii solicitante nu au fost suficiente pentru a justifica dizolvarea unei organizații religioase de lungă durată. Acesta a constituit cea mai severă formă de interferență și nu poate fi considerată proporțională cu orice scop legitim urmărit. În plus, instanțele naționale nu au aplicat standardele relevante ale convenției în sensul că luarea de decizii nu a inclus o analiză a impactului dizolvării bisericii solicitante asupra drepturilor fundamentale ale parohianților săi (a se vedea mutatis mutandis Öğrü și alții c. Turcia , nr. 60087/10 și altele 2 §§ 69-70, 19 decembrie 2017 . 12. Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că dizolvarea bisericii solicitante nu a fost necesară într-o societate democratică . Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 9 din Convenție interpretată în lumina articolului 11. ALTE COMPLAINTE 13. Biserica solicitantă se plângea, de asemenea, în temeiul articolului 14 din Convenție, că a fost discriminată din cauza poziției sale de minoritate religiosă în Rusia. Având în vedere concluziile de mai sus, Curtea consideră că a examinat principalele întrebări juridice formulate în prezenta cerere și că nu este necesar să se pronunțe o hotărâre separată cu privire la reclamația de mai sus (a se vedea Centrul pentru Resurse Juridice în numele Valentin Câmpeanu c. România [GC], nr. 47848/08, § 156, CEDO 2014). APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENȚIEI 14. Biserica solicitantă a solicitat un milion de euro (EUR) pentru pierderea suferită ca urmare a dizolvării sale. 15. Guvernul a susținut că afirmația reclamantului a fost nefondată. 16. Având în vedere cererea inequívoca de compensare, care, totuși, nu specifică în mod clar în baza căreia este făcută capul, Curtea atribuie bisericii solicitante 7,500 EUR în ceea ce privește prejudiciile morale pe care trebuie să le fi suferit, precum și orice impozit care ar putea fi imputabil asupra acesteia și respinge restul cererii. 17. Curtea consideră, de asemenea, oportun ca rata dobânzii implicite să se bazeze pe rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene, la care ar trebui adăugate trei puncte procentuale. Pentru aceste motive, TRIBUNALUL, UNANIMOUS, declară plângerea în temeiul articolelor 9 și 11 din Convenție privind dizolvarea bisericii solicitante admisibile; că a existat o încălcare a articolului 9 din Convenție interpretată în temeiul articolului 11; deține că nu este necesară examinarea admisibilității și a meritelor plângerii în temeiul articolului 14 din Convenție; deține litera (a) că statul pârât trebuie să plătească bisericii solicitante reprezentate de episcopul său, dl Nonchin, în termen de trei luni, 7,500 EUR (sapte mii cinci sute de euro), plus orice impozit care poate fi taxabil, în ceea ce privește prejudiciile morale, care să fie transformat în moneda statului interesat la rata aplicabilă la data decontare; (b) că de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la decontarea dobânzilor simple se plătesc pe suma de mai sus la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei de incumpărare plus trei puncte procentuale; respinge restul cererii pentru o justă satisfacție. 2 și 3 din Regulamentul Curții. Olga Chernishova María Elósegui Președintele adjunct al grefierului

THIRD SECTION

CASE OF

BRYANSK-TULA DIOCESE OF THE RUSSIAN ORTHODOX FREE CHURCH v. RUSSIA

(Application no. 32895/13)

JUDGMENT

STRASBOURG

12 July 2022

This judgment is final but it may be subject to editorial revision.

In the case of Bryansk-Tula Diocese of the Russian Orthodox Free Church v. Russia,

The European Court of Human Rights (Third Section), sitting as a Committee composed of:

María Elósegui,

President,

Andreas Zünd,

Frédéric Krenc,

judges,

and Olga Chernishova,

Deputy Section Registrar,

Having regard to:

the application (no.

32895/13) against the Russian Federation lodged with the Court under Article 34 of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms (“the Convention”) on 19 April 2013 by Bryansk and Tula Diocese of the Russian Orthodox Free Church, a religious organisation registered in Bryansk Region (“the applicant church”), represented by its bishop, Mr A.L. Nonchin;

the decision to give notice of the application to the Russian Government (“the Government”),

initially represented by Mr M. Galperin, former Representative of the Russian Federation to the European Court of Human Rights, and later by his successor in this office, Mr M. Vinogradov;

the parties’ observations;

the decision to reject the Government’s objection to examination of the application by a Committee;

Having deliberated in private on 21 June 2022,

Delivers the following judgment, which was adopted on that date:

SUBJECT MATTER OF THE CASE

1.

The case concerns the dissolution of the Bryansk and Tula Diocese of the Russian Orthodox Free Church (

Брянско-Тульское Епархиальное управление Российской Православной Свободной Церкви

) – a religious organisation registered under Russian law in 1995 in the Bryansk Region (“the applicant church”) — for failure to conform to certain new requirements of domestic law.

2

.

In 2004 the Ministry of Justice brought an action for the dissolution of the applicant church, citing its failure to secure re-registration under the new Religions Act (for relevant provisions, see

Church of Scientology Moscow v.

Russia

, no. 18147/02, §§ 55-60, 5 April 2007

). On 17 May 2004 the Trubchevskiy District Court in the Bryansk Region rejected the claim, finding that the articles of incorporation complied with the Religions Act. It held that the Ministry of Justice did not produce any evidence showing that the applicant church had committed any repetitive or gross breaches of the legislation or had wound up its operations. It further referred to the Constitutional Court’s ruling of 7 February 2002 to the effect that the dissolution was not an automatic sanction for failure to secure re

‑

registration in the absence of evidence that the religious organisation had ceased its operations or had engaged in unlawful activities. The Ministry of Justice did not appeal against the judgment. Nevertheless, the applicant church asked the Ministry about the conditions and procedure for obtaining re-registration. By letter of 20 September 2004, the Ministry replied that re

‑

registration was no longer possible since the time-limit for applying for it had expired on 31

December 2000.

3

.

On 30 June 2010 the Ministry of Justice issued a warning notice to the applicant church that it had uncovered a number of irregularities. Among these, there were the failure to bring its articles of incorporation into conformity with the Religions Act, and to specify the aims, purposes and main forms of operations of the religious organisation (whose purpose, according to Articles 6 § 1 and 8 § 1 of the Religions Act, should have been the “joint profession and dissemination of faith” and not the management of the Diocese’s activities, as noted in the articles of incorporation). Other omissions concerned the rights and obligations of parishioners, the procedure for electing the Diocesan Assembly and Council, along with the need to change its name from “Russian Orthodox Free Church” to “Russian Orthodox Autonomous Church” to reflect the change in the name of the church to which it was affiliated that occurred in 1998. The applicant church was invited to correct these defects by 20 August 2020.

4

.

Following an attempt to challenge the warning notice before commercial courts that failed for lack of jurisdiction, on 24 June 2011 the bishop asked the Ministry of Justice for a copy of the articles of incorporation from their archives because the originals had been misplaced and because such a copy was needed to apply for registration of amendments. The Ministry replied that it was not the Ministry’s authority to provide copies.

5.

In 2012 the Ministry brought a new action for dissolution of the applicant church on the grounds that it had committed

gross and repetitive breaches of the law that

it had outlined in its letter of 30 June 2010. On 4

July 2012 the Supreme Court of the Russian Federation ordered the applicant church to be dissolved on the grounds put forward by the Ministry. On 23

October 2012 the Appeals Panel of the Supreme Court upheld that judgment.

6.

The applicant church complains under Article 9 and 11 of the Convention, taken on their own and in conjunction with Article 14, about its dissolution which was prompted, in its submission, by the Russian authorities’ determination to eradicate any competition with the Moscow Patriarchate of the Russian Orthodox Church.

THE COURT’S ASSESSMENT

ALLEGED VIOLATION OF ARTICLES 9 AND 11 OF THE CONVENTION

7.

According to the Court’s well-established practice, dissolution of the applicant church before the lodging of the present application did not deprive it of

locus standi

before the Court (see

AGVPS-Bacău v.

Romania

, no.

19750/03, §§

36-40, 9 November 2010, and

Ayoub and Others v.

France

, nos.

77400/14 and 2 others, §

58, 8 October 2020). The

Court notes that this complaint is not manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 §

3

(a) of the Convention or inadmissible on any other grounds. It must therefore be declared admissible.

8.

The dissolution of the applicant church amounted to an interference with its rights under Articles 9 and 11 of the Convention.

9.

The Court considers that the complaint about this dissolution must be examined from the standpoint of Article 9 of the Convention, interpreted in the light of Article 11 (see

Jehovah’s Witnesses of Moscow v.

Russia

, no.

302/02, §

103, 10

June 2010).

10.

The Court observes that the dissolution was ordered on the basis of section 14 of the Religions Act and, to that extent, had a legal basis (see

Biblical Centre of the Chuvash Republic

v. Russia

, no. 33203/08, §

31, 12

June 2014). The Court does not need to consider whether the interference “pursued a legitimate aim” because, in any event, it was not “necessary in a democratic society” for the reasons set out below.

11.

Considering that the issue at stake was the legal existence of the applicant church, the State had only a narrow margin of appreciation in limiting the right to freedom of religion and association, and only convincing and compelling reasons could justify such restriction (see, with further references,

Moscow Branch of the Salvation Army v.

Russia

, no.

72881/01, §

76, ECHR 2006

‑

XI, and

Croatian Golf Federation v.

Croatia

, no.

66994/14, §

98, 17

December 2020). Against the background of the relevant facts described above, the technical defects in the applicant church’s documentation were insufficient to justify the dissolution of a long-standing religious organisation. It constituted the most severe form of interference and cannot be regarded as proportionate to whatever legitimate aims were pursued. In addition, the national courts did not apply the relevant Convention standards in that their decision-making did not include an analysis of the impact of the applicant church’s dissolution on the fundamental rights of its parishioners (see,

mutatis mutandis

,

Öğrü and Others v.

Turkey

, nos.

60087/10 and 2 others, §§

69-70, 19

December 2017).

12.

Having regard to the foregoing, the Court is of the view that the dissolution of the applicant church was not necessary in a democratic society. There has accordingly been a violation of Article 9 of the Convention interpreted in the light of Article 11.

OTHER COMPLAINTS

13.

The applicant church also complained under Article 14 of the Convention that it had been discriminated against on account of its position as a religious minority in Russia. Having regard to the findings above, the Court considers that it has examined the main legal questions raised in the present application and that there is no need to give a separate ruling on the above complaint (see

Centre for Legal Resources on behalf of Valentin Câmpeanu v.

Romania

[GC], no.

47848/08, §

156, ECHR

2014).

APPLICATION OF ARTICLE 41 OF THE CONVENTION

14.

The applicant church claimed 1,000,000 euros (EUR) for the loss suffered as a result of its dissolution.

15.

The Government submitted that the applicant’s claim was unsubstantiated.

16.

Considering the unequivocal claim for compensation, which however does not clearly specify under which head it is made, the Court awards the applicant church EUR 7,500 in respect of non

‑

pecuniary damage it must have suffered, plus any tax that may be chargeable upon it, and rejects the remainder of the claim.

17.

The Court further considers it appropriate that the default interest rate should be based on the marginal lending rate of the European Central Bank, to which should be added three percentage points.

FOR THESE REASONS, THE COURT, UNANIMOUSLY,

Declares

the complaint under Articles 9 and 11 of the Convention about the dissolution of the applicant church admissible;

Holds

that there has been a violation of Article 9 of the Convention interpreted in the light of Article 11;

Holds

that there is no need to examine the admissibility and merits of the complaint under Article

14 of the Convention;

Holds

(a)

that the respondent State is to pay the applicant church represented by its bishop Mr Nonchin, within three months, EUR 7,500 (seven thousand five hundred euros), plus any tax that may be chargeable, in respect of non-pecuniary damage, to be converted into the currency of the respondent State

at the rate applicable at the date of settlement;

(b)

that from the expiry of the above-mentioned three months until settlement simple interest shall be payable on the above amount at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points;

Dismisses

the remainder of the claim for just satisfaction.

Done in English, and notified in writing on 12 July 2022, pursuant to Rule

77

§§

2 and 3 of the Rules of Court.

Olga Chernishova

María Elósegui

Deputy Registrar

President