Publicat pe 26 septembrie 2022 SECȚIUNEA CINCEA: Cererea nr. 15771/20 Didier CHAMBEAU împotriva Franței, introdusă la 17 martie 2020, comunicată la 6 septembrie 2022 CU PRIVIRE LA LUXEMBURG, se referă la lipsa de prescripție în ceea ce privește urmărirea disciplinară a avocaților. Recurentul, avocat în baroul din Paris, a făcut obiectul a două proceduri disciplinare, din cauza faptului că a prezidat o instanță arbitrală într-un litigiu între moștenitorii unui picant și plastician, la fundația pe care a creat-o. Această instanță se pronunță în favoarea moștenitorilor care cereau ca donațiile acordate fundației de către artist și soția sa să fie aduse la succesiune atunci când, în opinia lor, ele depășeau cota disponibilă. printr-o sentință din 11 În decembrie 1995 și o sentință rectificativă din 7 februarie 1996, Tribunalul Arbitral a considerat că fundația era îndatorată moștenitorilor sumei de aproximativ 22 334 622 EUR (146 505 520 franci francezi). Prin hotărârea din 27 mai 2014, care a devenit irevocabilă ca urmare a respingerii recursului de către Curtea de Casație la 4 noiembrie 2015, tribunalul de apel din Paris a anulat ambele sentințe arbitrale pentru fraudă pe motiv că șase elemente caracterizau concertul fraudulos dintre părțile la arbitraj și membrii colegiului arbitral și instituirea unui arbitraj simulat pentru a favoriza interesele moștenitorilor în detrimentul celor ale fundației. Dintre aceste șase elemente, Curtea de apel a inclus faptul că instanța arbitrală nu a fost compusă din nici un specialist în piața specifică a operelor de artă, reclamantul premiind formarea fiind pur și simplu specializat în dreptul societăților comerciale și fundația care a ales ca arbitru notarul familiei, fără o cunoaștere specială a pieței la carte. Curtea de apel a menționat, de asemenea, că colegiul arbitral nu a recurs, cel puțin, la un aviz al unui expert specializat în evaluarea operelor de artă, având în vedere cantitatea foarte mare de opere în cauză care urmează să fie evaluate ținând seama de starea lor, de calitatea lor, de formatul lor și de timpul necesar de vânzare pe piață. La 30 noiembrie 2015, a fost inițiată o procedură disciplinară împotriva reclamantului de către ciorapul de ordine al avocaților în baroul din Paris. Printr-un decret din 5 iulie 2016, Consiliul de disciplină a ordinii avocaților din baroul din Paris a declarat că reclamantul și-a încălcat principiile esențiale ale profesiei care rezultă din mai sus art. 1.3 din Regulamentul de procedură național al profesiei de avocat (RIN). Consiliul de disciplină pronunțat împotriva reclamantului o interdicție temporară de exercitare pe o perioadă de douăzeci și patru de luni, însoțită în totalitate de suspendare și, cu titlu accesoriu, de privarea dreptului de a face parte din consiliul de ordine, al Consiliului Național al Barourilor, al altor organisme profesionale și de a se prezenta funcțiilor de baston sau de vicepreședinte pe o perioadă de șapte ani. Prin hotărârea din 28 iunie 2018, tribunalul de apel din Paris a confirmat la data de 5 iulie 2016, cu excepția cuantumului sancțiunii și a pronunțat o interdicție temporară de exercitare pe o perioadă de un an, însoțită în totalitate de suspendare. Prin hotărârea din 10 octombrie 2019, Curtea de Casație a respins recursul recurentului. Cu privire la motivul întemeiat pe încălcarea articolului 6 alineatul (1) din convenție și pe lipsa de prescripție a procedurilor disciplinare, Curtea a indicat că instanța de apel a efectuat o analiză in concreto faptele și faptul că, chiar și în cazul în care se presupune că este necesar să se aplice în raport cu cerințele convenției un termen de prescripție de trei ani, acțiunea disciplinară inițiată de ciorapier la 30 noiembrie 2015 nu era prevăzută, din moment ce condițiile exacte ale arbitrajului Pe lângă art. 6 alineatul (1) din Convenție, reclamantul se plânge de o încălcare a dreptului la apărare și a principiului securității juridice din cauza lipsei termenului de prescriere a infracțiunilor disciplinare pentru care a fost condamnat. Acesta susține că faptele care i-au fost reproșate au făcut obiectul unei proceduri arbitrale care a avut loc în 1995 și că urmărirea penală a fost inițiată numai la 30 noiembrie 2015. Acesta contestă analiza Curții de Casație cu privire la termenul de inițiere a urmăririi penale, precizând că dreptul la apărare și principiul securității juridice se referă la cerința de eficiență a acțiunilor disciplinare, ceea ce exclude posibilitatea unor urmăriri penale pe baza unor fapte prea vechi. Reclamantul se plânge, de asemenea, de faptul că drepturile la apărare și principiul egalității armelor nu ar fi fost respectate în măsura în care ar fi fost plasat într-o situație de dezavantaj net în raport cu autoritatea urmărită. În acest sens, acesta susține că temeiul juridic reținut la origine a fost modificat în cursul procedurilor disciplinare și că calificările cumulative ale diferitelor deficiențe nu pot fi considerate drept un proces admisibil și loial. A existat, în speță, necunoașterea dreptului de apărare al reclamantului și a principiului securității juridice, astfel cum a fost garantat prin art. 6 alineatul (1) din convenție, din cauza lipsei termenului de prescripție a procedurilor disciplinare inițiate în 2015 ( mutatis mutandis Oleksandr Volkov c. Ucraina, n 21722/11, §§ 135-140, CEDH 2013, și Camelia Bogdan c. România, 36889/18, §§ 38-48, 20 octombrie 2020)? A fost soluționată în mod echitabil contestația privind drepturile și obligațiile civile ale reclamantului, așa cum se prevede la art. 1 din convenție? În special, drepturile la apărare și principiul egalității armelor au fost respectate în cursul procedurii disciplinare?
Publié le 26 septembre 2022
Requête n
o
15771/20
Didier CHAMBEAU
contre la France
introduite le 17 mars 2020
communiquée le 6 septembre 2022
La requête concerne
l’absence de prescription en matière de poursuites disciplinaires des avocats.
Le requérant, avocat au barreau de Paris, fit l’objet de deux procédures disciplinaires, en raison du fait qu’il avait présidé à un tribunal arbitral dans un litige opposant les héritiers d’un peintre et plasticien, à la fondation qu’il avait créée. Ce tribunal s’est prononcé en faveur des héritiers qui demandaient que les donations consenties à la fondation par l’artiste et son épouse soient rapportées à la succession dès lors qu’elles excédaient, selon eux, la quotité disponible. Par une sentence du 11
décembre 1995 et une sentence rectificative du 7 février 1996, le tribunal arbitral jugea en effet que la fondation était redevable à l’égard des héritiers de la somme d’environ 22
334
622
euros
505
520
francs
français).
Par un arrêt du 27 mai 2014, devenu irrévocable à la suite du rejet du pourvoi par la Cour de cassation le 4 novembre 2015, la cour d’appel de Paris annula pour fraude les deux sentences arbitrales au motif que six éléments caractérisaient le concert frauduleux entre les parties à l’arbitrage et les membres du collège arbitral et la mise en place d’un arbitrage simulé afin de favoriser les intérêts des héritiers au détriment de ceux de la fondation. Parmi ces six éléments, la cour d’appel releva le fait que le tribunal arbitral n’était composé d’aucun spécialiste du marché spécifique des œuvres d’art, le requérant présidant la formation étant simplement spécialisé en droit des sociétés et la fondation ayant choisi comme arbitre le notaire de la famille, sans connaissance particulière du marché de l’art. La cour d’appel nota également que le collège arbitral n’avait pas eu recours, à tout le moins, à l’avis d’un expert spécialisé dans l’évaluation des œuvres d’art, compte tenu de la très grande quantité d’œuvres en cause à évaluer en tenant compte de leur état, de leur qualité, de leur format et du temps nécessaire d’écoulement sur le marché.
Le 30 novembre 2015, une procédure disciplinaire fut ouverte à l’encontre du requérant par le bâtonnier de l’ordre des avocats au barreau de Paris. Par un arrêté du 5 juillet 2016, le conseil de discipline de l’ordre des avocats au barreau de Paris dit que le requérant s’était rendu coupable de manquements aux principes essentiels de la profession résultant de l’article 1.3 du règlement intérieur national de la profession d’avocat (RIN). Le conseil de discipline prononça à l’encontre du requérant une interdiction temporaire d’exercice pour une durée de vingt-quatre mois, assortie en totalité du sursis et, à titre accessoire, la privation du droit de faire partie du conseil de l’ordre, du Conseil national des barreaux, des autres organismes professionnels et de se présenter aux fonctions de bâtonnier ou de vice-bâtonnier pendant une durée de sept ans.
Par un arrêt du 28 juin 2018, la cour d’appel de Paris confirma l’arrêté du 5
juillet 2016, sauf sur le quantum de la sanction. Elle prononça une interdiction temporaire d’exercice pour une durée d’un an, assortie en totalité du sursis.
Par un arrêt du 10 octobre 2019, la Cour de cassation rejeta le pourvoi du requérant. Sur le moyen tiré de la violation de l’article 6 § 1 de la Convention et de l’absence de prescription des poursuites disciplinaires, elle indiqua que la cour d’appel avait procédé à une analyse
in concreto
des faits et que, même à supposer qu’il faille appliquer au regard des exigences de la Convention un délai de prescription de trois ans, l’action disciplinaire engagée par le bâtonnier le 30 novembre 2015 n’était pas prescrite, dès lors que les conditions exactes de l’arbitrage litigieux n’avaient été portées avec certitude à la connaissance de l’autorité de poursuite qu’à l’occasion de l’annulation de la sentence arbitrale par l’arrêt de la cour d’appel de Paris du 27 mai 2014.
Sous l’angle de l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint d’une atteinte aux droits de la défense et au principe de la sécurité juridique en raison de l’absence de délai de prescription des infractions disciplinaires pour lesquelles il a été condamné. Il soutient que les faits qui lui sont reprochés s’inscrivent dans le cadre d’une procédure arbitrale qui s’est déroulée en 1995 et que les poursuites n’ont été engagées que le 30 novembre 2015. Il conteste l’analyse faite par la Cour de cassation sur le délai d’engagement des poursuites, en précisant que les droits de la défense et le principe de sécurité juridique priment sur l’exigence d’effectivité des recours disciplinaires, ce qui exclut que des poursuites puissent être engagées sur la base de faits objectivement trop anciens.
Le requérant se plaint également du fait que les droits de la défense et le principe de l’égalité des armes n’auraient pas été respectés dans la mesure où il aurait été placé dans une situation de net désavantage par rapport à l’autorité poursuivante. Il fait valoir, à ce titre, que le fondement légal retenu à l’origine a été modifié en cours de procédure disciplinaire et que les qualifications cumulatives de différents manquements ne peuvent être regardées comme un procédé admissible et loyal.
1.
Y-a-t-il eu, en l’espèce, méconnaissance des droits de défense du requérant et du principe de la sécurité juridique, tel que garanti par l’article
6 §
1 de la Convention, du fait de l’absence de délai de prescription des poursuites disciplinaires engagées en 2015 (
mutatis mutandis
,
Oleksandr
Volkov c. Ukraine
, n
o
21722/11, §§ 135-140, CEDH 2013, et
Camelia Bogdan c. Roumanie
, n
o
36889/18, §§ 38-48, 20 octobre 2020) ?
2.
La contestation sur les droits et obligations de caractère civil du requérant a-t-elle été entendue équitablement, comme l’exige l’article
6
§
1 de la Convention ? En particulier, les droits de la défense et le principe de l’égalité des armes ont-ils été respectés au cours de la procédure disciplinaire
?