A.A. împotriva Elveției

Publicat la 26 septembrie 2022 SECȚIUNEA 3 Cererea nr. 23025/20 A.A. împotriva Elveției introdusă la 8 iunie 2020 comunicată la 7 septembrie 2022 CU PRIVIRE LA LUXEMBURG Cererea se referă la durata procedurii penale la care a fost supus reclamantul. A fost arestat și pus în arest provizoriu la 28 aprilie 2015 și, prin hotărârea Tribunalului Districtual din Winterthur din 23 octombrie 2017, condamnat la o pedeapsă cu închisoarea de 11 ani și jumătate pentru încălcări multiple ale Legii federale privind drogurile. ) precum și în fața Tribunalului Federal care, în ultimă instanță, a respins o acțiune prin hotărârea din 14 aprilie 2020. În fața Curții, invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție, el susține că instanțele interne nu ar fi luat suficient în considerare, în stabilirea pedepsei, durata excesivă a procedurii (4 ani și jumătate).

Or, instanțele interne ar fi constatat în mod explicit încălcarea principiului celității cauzate, în opinia lor, în special printr-un deficit de resurse. În conformitate cu art. 34 din Convenție, reclamantul poate oricând să își asume dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil, în conformitate cu art. 6 alineatul (1) din Convenție? În această privință, instanele interne și, în ultimă instanță, Tribunalul Federal au recunoscut și remediat în mod explicit și suficient încălcarea pretinsei încălcări? În acest context, au explicat suficient modul în care constatarea duratei excesive a procedurii a avut un impact asupra stabilirii pedepsei reclamantului (a se vedea, printre altele, Dimitrov și Hamanov c. Bulgaria, nr. 48059/06 și 2708/09, § 62-69, 10 mai 2011 sau Danilo Kovačičc.

Slovenia, nr 24376/08, § 26-31, 18 aprilie 2013)? În acest sens, a existat o încălcare a dreptului de a fi judecat într-un termen rezonabil? În sensul art. 6 alin. (1) din Convenție? În această privință, justificarea invocată de instanțe pentru durata excesivă, și anume lipsa resurselor, constituie ea un motiv valabil din unghiul art. 6 alin. V, și Bottazzi c. Italia [GC], n 34884/97, § 22, CEDO 1999 V)?

Publié le 26 septembre 2022

TROISIÈME SECTION

Requête n o 23025/20 A.A. contre la Suisse introduite le 8 juin 2020 communiquée le 7 septembre 2022

OBJET DE L’AFFAIRE

La requête concerne la durée de la procédure pénale dont faisait l’objet le requérant. Il fut arrêté et placé en détention provisoire le 28 avril 2015 et, par jugement du tribunal de district de Winterthur du 23 octobre 2017, condamné à une peine d’emprisonnement de 11 ans et demi pour infractions multiples à la loi fédérale sur les stupéfiants. Il contesta sa condamnation en vain devant le tribunal cantonal ( Obergericht ) ainsi que devant le Tribunal fédéral qui, en dernière instance, rejeta un recours par arrêt du 14 avril 2020. Devant la Cour, invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, il allègue que les tribunaux internes n’aurait pas suffisamment pris en compte, dans la fixation de la peine, la durée excessive de la procédure (4 ans et demi).

Or, les instances internes auraient constaté explicitement la violation du principe de célérité causé, selon eux, notamment par un défaut de ressources.

QUESTIONS AUX PARTIES

1. Le requérant peut-il toujours se prétendre « victime », selon l’article 34 de la Convention, de la violation alléguée du droit d’être jugé dans un « délai raisonnable », conformément à l’article 6 § 1 de la Convention ? À cet égard, les instances internes, et en dernière instance le Tribunal fédéral, ont-elles explicitement reconnu et suffisamment remédié à la violation alléguée ? Dans ce contexte, ont-elles suffisamment expliqué en quoi le constat de la durée excessive de la procédure a eu un impact sur la fixation de la peine du requérant (voir, parmi d’autres, Dimitrov et Hamanov c. Bulgarie , n os 48059/06 et 2708/09, §§ 62-69, 10 mai 2011, ou Danilo Kovačič c. Slovénie , n o 24376/08, §§ 26-31, 18 avril 2013) ? 2. Dans l’affirmative, y a-t-il eu violation du droit d’être jugé dans un « délai raisonnable » au sens de l’article 6 § 1 de la Convention ? À cet égard, la justification invoquée par les tribunaux pour la durée excessive, à savoir le défaut de ressources, constitue-t-elle une raison valable sous l’angle de l’article 6 § 1 (voir, parmi d’autres, Scordino c. Italie (n o 1) [GC], n o 36813/97, § 183, CEDH 2006 ‑ V, et Bottazzi c. Italie [GC], n o 34884/97, § 22, CEDH 1999 ‑ V) ?