Al Fakih împotriva Țărilor de Jos

CUARTA DECIZIE DECIZIE Nr. 48013/21 Mohammad Umad Taha AL FAKIH împotriva Țărilor de Jos, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a patra secțiune), care a stat la 8 septembrie 2022 în calitate de comitet compus din: Armen Harutyunyan, președinte, Jolien Schukking, Ana Maria Guerra Martins, judecători și Viktoriya Maradudina, grefierul adjunct al secțiunii interioare; Având în vedere cererea depusă la 2 septembrie 2021, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTE ȘI PROCEDIMENTUL Dl Mohammad Umad Taha Al Fakih este un național sudanez, născut în 1983 și locuiește în Groningen. El a fost reprezentat în fața Curții de către dna N.B. Swart, avocat practicant în Groningen. Guvernul olandez („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor, dna B. Koopman, și agentul adjunct, dna K. Adhin, ambele de la Ministerul Afacerilor Externe.

Reclamantul s-a plâns în temeiul articolului 8 din Convenție cu privire la consecințele pentru viața sa privată în Țările de Jos din cauza deciziei din 20 decembrie 2017 al Ministrului Adjunct al Justiției și Securității de a revoca permisul de ședere. După ce guvernul a primit notificarea cererii, ei au informat Curții că ministrul Adjunct a decis să retragă decizia menționată și că rezidența legală a reclamantului în Olanda va fi reintegrată cu efect retroactiv. La 25 mai 2022, reclamantul a informat Curtea că dorește să își mențină cererea, deoarece, în opinia sa, această chestiune nu a fost încă rezolvată. În acest context, el a ridicat alte consecințe ale deciziei din 20 decembrie 2017, inclusiv, în principal, o pierdere a veniturilor, pentru care a susținut satisfacție echitabilă în temeiul articolului 41 din convenție.

La 23 iunie 2022, Guvernul a informat Curtea că acestea au rămas din opinia că această chestiune a fost rezolvată și că reclamantul ar putea aduce o cerere civilă pentru daune în fața instanțelor interne. Curtea observă că decizia de a retrage permisul de ședere al reclamantului conține o obligație de a părăsi Țările de Jos, care, dacă nu s-a respectat, ar putea fi urmată de o expulzie forțată a reclamantului, ceea ce ar duce la ruptura legăturilor dintre reclamant și Țările de Jos. Prin urmare, plângerea reclamantului în temeiul articolului 8 ar trebui considerată ca fiind destinată consecințelor care urmează să fie așteptate de la expulzarea sa din Țările de Jos.

Curtea remarcă că, în conformitate cu jurisprudența sa stabilită, odată ce un reclamant în amenințare de expulzare a fost acordat un permis de ședere și nu mai are riscuri de expulzare, consideră că această chestiune a fost rezolvată în sensul articolului 37 alineatul (1) litera (b) din convenție și va elimina aplicarea din lista sa de cazuri, chiar și fără acordul reclamantului (a se vedea Khan v. Germania (striking off) [GC], nr. 38030/12, § 33, 21 septembrie 2016, cu alte referințe). Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că această chestiune a fost rezolvată în sensul articolului 37 § 1 litera (b) din Convenție și că respectarea drepturilor omului, astfel cum este definită în Convenție și în Protocolurile sale, nu impune ca aceasta să continue examinarea cererii în temeiul articolului în amendă Prin urmare, cazul ar trebui să fie eliminat din lista.

În ceea ce privește cererea reclamantului pentru o justă satisfacție, Curtea reiterează că art. 41 din Convenție îi permite să acorde satisfacție echitabilă „partidei rănite” numai dacă a constatat anterior că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocolelor sale”, care nu a fost în acest caz. Deoarece nu s-a făcut o astfel de constatare și Curtea a considerat că această chestiune a fost rezolvată din motivele de mai sus, aceasta nu va întreține cererea de compensare a prejudiciilor morale. Din aceste motive, Curtea, în unanimitate, decide să excludă aplicarea din lista sa de cazuri. Efectuată în limba engleză și notificată în scris la 29 septembrie 2022. Viktoriya Maradudina Armen Harutyunyan Președintele adjunct al grefierului interimar

FOURTH SECTION

DECISION Application no. 48013/21 Mohammad Umad Taha AL FAKIH against the Netherlands The European Court of Human Rights (Fourth Section), sitting on 8 September 2022 as a Committee composed of: Armen Harutyunyan, President, Jolien Schukking, Ana Maria Guerra Martins, judges , and Viktoriya Maradudina, Acting Deputy Section Registrar, Having regard to the above application lodged on 2 September 2021, Having deliberated, decides as follows:

FACTS AND PROCEDURE

The applicant, Mr Mohammad Umad Taha Al Fakih, is a Sudanese national, who was born in 1983 and lives in Groningen. He was represented before the Court by Ms N.B. Swart, a lawyer practising in Groningen. The Dutch Government (“the Government”) were represented by their Agent, Ms B. Koopman, and Deputy Agent, Ms K. Adhin, both from the Ministry of Foreign Affairs. The applicant complained under Article 8 of the Convention about the consequences for his private life in the Netherlands because of the decision of 20 December 2017 of the Deputy Minister of Justice and Security to revoke his residence permit. After the Government had been given notice of the application, they informed the Court that the Deputy Minister had decided to withdraw the aforementioned decision and that the applicant’s legal residence in the Netherlands would be reinstated with retroactive effect.

On 25 May 2022 the applicant informed the Court that he wanted to maintain his application, as in his view the matter had not yet been resolved. In this context, he raised other consequences of the decision of 20 December 2017, including mainly a loss of income, in respect of which he claimed just satisfaction under Article 41 of the Convention. On 23 June 2022 the Government informed the Court that they remained of the view that the matter had been resolved and that the applicant could bring a civil claim for damages before the domestic courts. THE LAW The Court observes that the decision to withdraw the applicant’s residence permit contained a duty for him to leave the Netherlands, which, if not complied with, could be followed by a forced expulsion of the applicant.

It was this expulsion which would result in the rupture of ties between the applicant and the Netherlands. The applicant’s complaint under Article 8 should therefore be seen as aimed at the consequences to be expected from his expulsion from the Netherlands. The Court observes that according to its established case-law, once an applicant under threat of expulsion has been granted a residence permit and no longer risks being expelled, it considers the matter to have been resolved within the meaning of Article 37 § 1 (b) of the Convention and it will strike the application out of its list of cases, even without the applicant’s agreement (see Khan v. Germany (striking out) [GC], no. 38030/12, § 33, 21 September 2016, with further references).

In the light of the above, the Court considers that the matter has been resolved within the meaning of Article 37 § 1 (b) of the Convention and that respect for human rights as defined in the Convention and its Protocols does not require it to continue the examination of the application under Article 37 § 1 in fine . Accordingly, the case should be struck out of the list. As to the applicant’s claim for just satisfaction, the Court reiterates that Article 41 of the Convention allows it to award just satisfaction to the “injured party” only if it has previously “[found] that there has been a violation of the Convention or the Protocols thereto”, which it has not in this case. Since no such finding has been made and the Court has considered that the matter was resolved for the reasons above, it will not entertain the request for compensation of non-pecuniary damage.

For these reasons, the Court, unanimously, Decides to strike the application out of its list of cases. Done in English and notified in writing on 29 September 2022. Viktoriya Maradudina Armen Harutyunyan Acting Deputy Registrar President