SEGUNDA SECȚIUNE DECIZIE nr. 4592/12 Muhammed Fatih DEMİRTAȘ împotriva lui Türkiye Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A doua secțiune), care a stat la 13 septembrie 2022 în calitate de comitet compus din: Egidijus Kūris , președinte, Pauliine Koskelo Gilberto Felici , judecători și Dorothee von Arnim, grefierul adjunct al secțiunii, având în vedere: cererea (nu. 4592/12) împotriva Republicii Türkiye a depus Curtea în temeiul articolului 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) la 15 decembrie 2011 de către un cetățen turc, dl Muhammed Fatih Demirtaș („reclamantul”), care s-a născut în 1980 și trăiește în Anversa, și a fost reprezentat în fața Curții de către dl R. Jespers, avocat practicant la Anversa; hotărârea de a notifica plângerile referitoare la articolele 6, 10 și 11 din Convenție guvernului turc („Guvernul”), reprezentată de agentul lor, dl Hacı Ali Açıkgül, șeful Departamentului Drepturilor Omului Ministerului Justiției din Republica Türkiye, și de a declara restul cererii inadmisibil; observațiile părților; După deliberare, hotărăște după cum urmează: OBIECTUL CAUZEI Cererea se referă la presupusa nedreptate a procedurilor penale din cauza nerespectării unei hotărâri motivate a instanțelor interne în ceea ce privește reclamantul, care se referă în continuare la presupusele încălcări ale drepturilor reclamantului în temeiul articolelor 10 și 11 din Convenție, din cauza condamnării sale penale pe baza unor acte care se presupune că intră în cadrul acestor articole. La 14 ianuarie 2010, Curtea Malatya Assize a condamnat reclamantul, în temeiul articolului 314 § 1 din Codul Penal, de conducere a unei organizații teroriste armate, și anume Hizbullah, și l-a condamnat la 15 ani de închisoare. La 15 iunie 2011, a noua divizie penală a Curții de casă a susținut condamnarea reclamantului. La 23 mai 2016, a 16-a Divizie Penală a Curții de casă a anulat hotărârea celei de-a 9-a Divizie Penală în temeiul unei obiecții depuse de procurorul public principal la Curtea de casă, o cale juridică extraordinară prevăzută la art. 309 din Codul de Procedință Penală, și a trimis cazul instanței de judecată. La 10 octombrie 2016 Curtea Elazığ Assize a achitat reclamantul, această decizie devenind finală la 18 octombrie 2016 în absența unui recurs împotriva acesteia. La 27 noiembrie 2017, Tribunalul Regional de Apel a permis parțial o cerere de compensare depusă de reclamant în temeiul articolului 141 din Codul de Procedură Penală în ceea ce privește prejudiciile materiale și morale pe care le-a susținut ca urmare a arestării sale și a detenției preliminare în contextul procedurii penale menționate mai sus și i-a acordat 16,514 turci liras. Această hotărâre a devenit finală în aceeași dată. EVALUAREA TRIBUNALULUI Reclamantul nu a prezentat observații cu privire la admisibilitatea sau meritele cererii. Guvernul a formulat trei obiecții preliminare diferite, bazate pe neepuizarea recourslor interne, lipsa statutului victimelor și abuzului de dreptul de cerere individuală, și a invitat Curtea să declare cererea inadmisibilă pentru oricare dintre aceste motive. În ceea ce privește ultimul motiv, Guvernul a susținut că reclamantul nu a ținut Curtea informată cu privire la evoluția cazului său, în special compensația obținută în legătură cu arestarea și detenția anterioară, ceea ce este esențial pentru examinarea exactă a cererii. Curtea reiterează că o cerere poate fi respinsă ca abuz al dreptului la cerere în temeiul articolului 35 § 3 din Convenție în cazul în care, printre altele, un reclamant prezintă informații incomplete sau înșelătoare, în special în cazul în care informațiile se referă chiar la temelia cauzei și nu se oferă explicații suficiente pentru nerespectarea acestor informații (a se vedea Bruss v. Elveția) [GC], nr. 67810/10, § 28, CEDO 2014, cu alte referințe, și Komatinović c. Serbia (dec.), nr. 75381/10, 29 ianuarie 2013, cu alte referințe). Același lucru se aplică în cazul în care au avut loc evoluții noi importante în cadrul procedurii dinainte de Curte și în cazul în care, în ciuda obligației exprese de a face acest lucru în temeiul articolului 47 § 7 din Regulamentul Curții, reclamantul nu a divulgat informațiile respective Curții, împiedicând astfel să hotărească cazul în deplină cunoaștere a faptelor (a se vedea Safaryan c. Armenia) (dec.), nr. 16346/10, 14 ianuarie 2020, și compară Belošević c. Croația (dec.), nr. 57242/13, 3 decembrie 2019). Curtea remarcă că prezenta cerere se referă la presupusele încălcări ale Convenției care rezultă din procedurile penale efectuate în fața Curții Malatya Assize, care s-a încheiat cu efect final cu decizia Curții de casare la 15 iunie 2011, precum și la presupusele încălcări ale drepturilor reclamantului în temeiul articolelor 10 și 11 din convenție din cauza hotărârii instanțelor interne de a lua în considerare acte care se presupune că intră în abaterea acestor dispoziții atunci când l-au condamnat. Cu toate acestea, condamnarea reclamantului a fost anulată de Curtea de Casație la 23 mai 2016 și, în cele din urmă, a fost achitată cu efect final de Curtea Elazığ Assize la 10 octombrie 2016 (compară Kovačić și alții c. Slovenia [GC], nos. 44574/98 și alții 2, § 267, 3 octombrie 2008). 10. În plus, reclamantul a obținut compensații în ceea ce privește arestarea și detenția anterioară, care s-a desfășurat în contextul procedurii penale care constituie baza prezentei cereri. Curtea a aflat pentru prima dată din observațiile Guvernului din 20 decembrie 2021. 12. În opinia Curții, informațiile menționate mai sus, pe care reclamantul nu le-a depus, au avut în vedere un aspect important al cererii și au fost cruciale pentru evaluarea admisibilității și a meritelor sale. Cu toate acestea, reclamantul a eșuat, fără a avansa niciun motiv, să divulge aceste informații (a se vedea Șevcenco și Timoșin c. Republica Moldova (dec.), nr. 35215/06 și 43414/08, 21 aprilie 2020). 13. Prin urmare, Curtea concluzionează că cererea trebuie respinsă ca abuz al dreptului unei cereri individuale în temeiul art. 35 §§ 3 și 4 din Convenție. Din aceste motive, Curtea declară în unanimitate cererea inadmisibilă.
Application no. 4592/12
Muhammed Fatih DEMİRTAȘ
against Türkiye
The European Court of Human Rights (Second Section), sitting on 13
September 2022 as a Committee composed of:
Egidijus Kūris
, President,
Pauliine Koskelo
,
Gilberto Felici
, judges,
and Dorothee von Arnim,
Deputy
Section Registrar,
Having regard to:
the application (no.
4592/12) against the Republic of Türkiye lodged with the Court under Article 34 of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms (“the Convention”) on 15 December 2011 by a Turkish national, Mr Muhammed Fatih Demirtaș (“the applicant”), who was born in 1980 and lives in Antwerp, and was represented before the Court by Mr R. Jespers, a lawyer practising in Antwerpen;
the decision to give notice of the complaints concerning Articles 6, 10 and
11 of the Convention to the Turkish Government (“the Government”), represented by their Agent, Mr Hacı Ali Açıkgül, Head of the Department of Human Rights of the Ministry of Justice of the Republic of Türkiye, and to declare the remainder of the application inadmissible;
the parties’ observations;
Having deliberated, decides as follows:
1.
The application concerns the alleged unfairness of criminal proceedings owing to the domestic courts’ failure to deliver a reasoned judgment in respect of the applicant. It further pertains to alleged breaches of the applicant’s rights under Articles 10 and 11 of the Convention on account of his criminal conviction on the basis of acts that allegedly fell within the ambit of those Articles.
2.
On 14 January 2010 the Malatya Assize Court convicted the applicant, under Article 314 § 1 of the Criminal Code, of leading an armed terrorist organisation, namely Hizbullah, and sentenced him to fifteen years’ imprisonment. On 15 June 2011 the 9th Criminal Division of the Court of Cassation upheld the applicant’s conviction.
3.
On 23 May 2016 the 16th Criminal Division of the Court of Cassation quashed the 9th Criminal Division’s judgment pursuant to an objection lodged by the Principal Public Prosecutor at the Court of Cassation, an extraordinary legal remedy provided for in Article 309 of the Code of Criminal Procedure, and remitted the case to the trial court.
4.
On 10 October 2016 the Elazığ Assize Court acquitted the applicant, that decision becoming final on 18
October 2016 in the absence of any appeal against it.
5.
On 27 November 2017 the Gaziantep Regional Appeal Court partly allowed a compensation claim lodged by the applicant under Article 141 of the Code of Criminal Procedure in respect of pecuniary and non-pecuniary damage that he had sustained as a result of his arrest and pre-trial detention in the context of the above-mentioned criminal proceedings, and awarded him 16,514
Turkish
liras. That judgment became final on the same date.
6.
The applicant did not submit any observations on the admissibility or merits of the application.
7.
The Government raised three different preliminary objections based on non-exhaustion of domestic remedies, lack of victim status and abuse of the right of individual application, and invited the Court to declare the application inadmissible on any one of those grounds. As regards the last ground, the Government submitted that the applicant had failed to keep the Court informed of the developments in his case, in particular the compensation he had obtained in connection with his arrest and pre-trial detention, which was crucial for the accurate examination of the application.
8.
The Court reiterates that an application may be rejected as an abuse of the right of application under Article 35 § 3 of the Convention if, among other reasons, an applicant submits incomplete or misleading information, in particular if the information concerns the very core of the case and no sufficient explanation is given for the failure to disclose that information (see
Gross v. Switzerland
[GC], no. 67810/10, § 28, ECHR 2014, with further references, and
Komatinović v. Serbia
(dec.), no. 75381/10, 29 January 2013, with further references). The same applies if important new developments have occurred during the proceedings before the Court and where, despite being expressly required to do so by Rule 47 § 7 of the Rules of Court, the applicant has failed to disclose that information to the Court, thereby preventing it from ruling on the case in full knowledge of the facts (see
Safaryan v. Armenia
(dec.), no. 16346/10, 14 January 2020, and compare
Belošević v. Croatia
(dec.), no. 57242/13, 3
December 2019).
9.
The Court notes that the present application concerns alleged violations of the Convention stemming from the criminal proceedings conducted before the Malatya Assize Court, which ended with final effect with the Court of Cassation’s decision on 15 June 2011, as well as alleged breaches of the applicant’s rights under Articles 10 and 11 of the Convention owing to the domestic courts’ decision to have regard to acts that allegedly fell within the ambit of those provisions when convicting him. However, the applicant’s conviction was quashed by the Court of Cassation on 23 May 2016 and he was eventually acquitted with final effect by the Elazığ Assize Court on 10
October 2016 (compare
Kovačić and Others v. Slovenia
[GC], nos.
44574/98 and 2 others, § 267, 3 October 2008).
10.
Furthermore, the applicant obtained compensation in respect of his arrest and pre-trial detention, which had taken place in the context of the criminal proceedings which form the basis of the present application. The applicant did not contend that he had served a term of imprisonment as a result of his original conviction becoming final.
11.
The Court learned of the above-mentioned compensation award for the first time in the Government’s observations of 20 December 2021.
12.
In the Court’s view, the above-mentioned information which the applicant failed to submit concerned an important aspect of the application and was crucial for the assessment of its admissibility and merits. However, the applicant failed, without advancing any reason, to divulge that information (see
Șevcenco
and Timoșin
v. the Republic of Moldova
(dec.), nos.
35215/06 and 43414/08, 21 April 2020).
13.
Accordingly, the Court concludes that the application must be rejected as an abuse of the right of individual petition pursuant to Article 35 §§ 3 and
4 of the Convention.
For these reasons, the Court, unanimously,
Declares
the application inadmissible.
Done in English and notified in writing on 6 October 2022.
Dorothee von Arnim
Egidijus Kūris
Deputy Registrar
President