3ra-551/19 — contestarea actului administrativ

3ra-551/19 — contestarea actului administrativ (Curtea Supremă de Justiție, 2019)

Dosarul nr. 3ra-551/19

prima instanță: Judecătoria Chișinău, sediul Centru (Gheorghe Stratulat)

instanța de apel: Curtea de Apel Chișinău (Lidia Bulgac, Silvia Gîrbu, Grigore Dașchevici)

ÎNCHEIERE

15 mai 2019 mun. Chișinău

Colegiul civil comercial și de contencios administrativ

al Curții Supreme de Justiție

în componență:

Președintele completului, judecătorul Valeriu Doagă

judecătorii Tamara Chișca-Doneva

Nicolae Craiu

examinând admisibilitatea recursului depus de Alexei Grosu, reprezentat de

avocatul Valentin Găină,

în cauza de contencios administrativ intentată la cererea de chemare în

judecată depusă de Alexei Grosu împotriva Inspectoratului General al Poliției de

Frontieră al Ministerului Afacerilor Interne cu privire la contestarea actului

administrativ,

împotriva deciziei din 13 decembrie 2018 a Curții de Apel Chișinău, prin care

s-a respins apelul depus de Alexei Grosu, reprezentat de avocatul Valentin Găină,

și s-a menținut hotărârea din 12 martie 2018 a Judecătoriei Chișinău, sediul Centru,

prin care s-a respins acțiunea depusă de Alexei Grosu,

constată:

La 06 februarie 2017, Alexei Grosu, reprezentat de avocatul Valentin Găină,

a depus cerere de chemare în judecată în ordinea contenciosului administrativ

împotriva Departamentului Poliției de Frontieră al Ministerului Afacerilor Interne

(în continuare DPF al MAI) cu privire la contestarea actului administrativ.

În motivarea acțiunii a invocat că, prin Ordinele nr. 30/ps și nr. 33/ps din 11

ianuarie 2017 emise de DPF al MAI, Alexei Grosu a fost sancționat disciplinar cu

aplicarea sancțiunii de eliberare din serviciu, fiind eliberat din funcția de

inspector al unității de control al frontierei a sectorului Poliției de Frontieră

„Valea Mare” a Direcției regionale Vest a DPF al MAI, în temeiul concluziei

anchetei de serviciu din 16 decembrie 2016 și demersului Consiliului superior de

disciplină din 04 ianuarie 2017, conform art. 35 lit. f) și art. 39 alin. (1) lit. l) din

Legea nr. 283 din 28 decembrie 2011 cu privire la Poliția de Frontieră.

În opinia reclamantului, ordinele nominalizate contravin prevederilor legii, or,

ancheta de serviciu a fost desfășurată unilateral și neobiectiv, nu este deplină, nu

conține informații importante privind circumstanțele încălcărilor admise, fiind

efectuată cu abateri grave de la prevederile Regulamentului intern al Poliției de

Frontieră.

Astfel, în cadrul anchetei de serviciu au fost acumulate probe ce confirmă

doar gradul de vinovăție al salariatului, nefiind constatate circumstanțele ce exclud

1

sau atenuează răspunderea acestuia. De asemenea, nu a fost luat în considerație

faptul că, Alexei Grosu este unicul întreținător al familiei, are o vechime în muncă

în cadrul Poliției de Frontieră de peste 2 ani, se caracterizează pozitiv, anterior nu

i-au fost aplicate sancțiuni disciplinare, a recunoscut vinovăția în încălcarea

disciplinei de muncă, se căiește și regretă de cele întâmplate.

Sub acest aspect reclamantul a indicat că, la aplicarea sancțiunii disciplinare

au fost ignorate dispozițiile art. 36 alin. (4) și (6) din Legea nr. 283 din 28

decembrie 2011 cu privire la Poliția de Frontieră, deoarece nu i-a fost explicat

dreptul de a prezenta probe în apărare, iar persoanele pretins vinovate în comiterea

contrabandei au fost reținute de patrula în componența căreia era și Alexei Grosu.

Deopotrivă, contrar art. 35 lit. f) din Legea nr. 283 din 28 decembrie 2011,

sancțiunea disciplinară a fost aplicată la propunerea persoanei care a efectuat

ancheta de serviciu, deși trebuia să fie aplicată la propunerea Consiliului de

disciplină, totodată fiind neglijate principiile legalității, imparțialității, respectării

drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, continuității, transparenței,

răspunderii personale și profesionalismului.

În atare circumstanțe, reclamantul a considerat că a fost ilegal eliberat din

funcție și urmează a fi restabilit în funcția deținută.

În această ordine de idei, reclamantul Alexei Grosu, reprezentat de avocatul

Valentin Găină, a solicitat anularea ordinelor nr. 30/ps și nr. 33/ps din 11 ianuarie

2017 emise de Departamentul Poliției de Frontieră al MAI în privința lui Alexei

Grosu;

restabilirea în funcția anterior deținută de inspector al unității control al

frontierei a Sectorului Poliției de Frontieră „Valea Mare” al Direcției regionale

Vest al DPF al MAI;

încasarea de la Departamentul Poliției de Frontieră al MAI în beneficiul lui

Alexei Grosu a salariului de funcție cu toate suplimentele, pentru perioada absenței

forțate de la muncă, începând cu momentul eliberării din funcție și până la

momentul restabilirii în funcție;

încasarea de la Departamentul Poliției de Frontieră al MAI în beneficiul lui

Alexei Grosu suma de cinci salarii medii lunare întru compensarea prejudiciului

moral cauzat prin concediere ilegală;

compensarea din contul Departamentului Poliției de Frontieră al MAI în

beneficiul lui Alexei Grosu a tuturor cheltuielilor de judecată.

La 31 mai 2017, Alexei Grosu, reprezentat de avocatul Valentin Găină, a

depus cerere de modificare și concretizare a pretențiilor din acțiune (vol. I,

f.d. 158), prin care a solicitat:

anularea ordinelor nr. 30/ps și nr. 33/ps din 11 ianuarie 2017 emise de

Departamentul Poliției de Frontieră al MAI în privința lui Alexei Grosu;

restabilirea în funcția anterior deținută de inspector al unității control al

frontierei a Sectorului Poliției de Frontieră „Valea Mare” al Direcției regionale

Vest al DPF al MAI;

încasarea de la Departamentul Poliției de Frontieră al MAI în beneficiul lui

Alexei Grosu a salariului de funcție cu toate suplimentele, pentru perioada absenței

forțate de la muncă, începând cu momentul eliberării din funcție – 11 ianuarie

2017 și până la momentul restabilirii în funcție, reieșind din salariul mediu lunar

pentru anul 2016 ceea ce constituie suma de 5 102,42 de lei;

încasarea de la Departamentul Poliției de Frontieră al MAI în beneficiul lui

Alexei Grosu suma de cinci salarii medii lunare, reieșind din salariul mediu lunar

în sumă de 5 102,42 de lei, cu titlu de echivalent bănesc al compensației

prejudiciului moral cauzat prin concediere ilegală din funcție;

2

a compensa din contul Departamentului Poliției de Frontieră al MAI

cheltuielile de asistență juridică în cuantum de 3 000 de lei, suportate de către

Alexei Grosu.

Prin încheierea protocolară din 17 august 2017 a Judecătoriei Chișinău, sediul

Centru (vol. I, f.d. 190) în legătură cu reorganizarea pârâtului, Departamentul

Poliției de Frontieră al MAI a fost înlocuit cu succesorul în drepturi Inspectoratul

General al Poliției de Frontieră al MAI (în continuare IGPF al MAI).

Prin hotărârea din 12 martie 2018 a Judecătoriei Chișinău, sediul Centru, s-a

respins ca fiind neîntemeiată acțiunea depusă de Alexei Grosu (vol. I, f.d. 218,

222-232).

Prin decizia din 13 decembrie 2018 a Curții de Apel Chișinău s-a respins

apelul declarat de IGPF al MAI și s-a menținut hotărârea din 12 martie 2018 a

Judecătoriei Chișinău, sediul Centru (vol. II, f.d. 60, 61-69).

Prima instanță și instanța de apel și-au argumentat concluziile prin faptul că,

față de Alexei Grosu, inspector al unității control al frontierei a sectorului poliției

de frontieră „Valea Mare” al Direcției regionale Vest, legal și întemeiat a fost

aplicată sancțiunea disciplinară „eliberare din serviciu” pentru organizarea

serviciului la un nivel nesatisfăcător și atitudinea neglijentă față de îndatoririle de

serviciu.

Or, la 16 noiembrie 2016, fiind planificat în serviciu la ora 21:00, Alexei

Grosu s-a prezentat la sector la ora 19.20, a fost instructat, la ora 20.45 a fost

înarmat, dar a plecat în serviciu la ora 23.55, ajungând la sectorul încredințat abia

la ora 00.10, motivând că se simțea rău, avea febră și s-a reținut să facă proceduri

medicale. Însă, distinct acestor circumstanțe, acesta nu s-a adresat la medic și nu a

anunțat superiorul.

Cu titlu subsidiar instanțele de fond au reținut că, ancheta de serviciu în

privința lui Alexei Grosu a fost desfășurată în concordanță cu prevederile

Regulamentului intern al Poliției de Frontieră și Codului muncii și alte norme de

drept pertinente, nefiind constatate derogări de la acestea.

Mai mult decât atât, sancțiunea disciplinară a fost aplicată la propunerea

organului competent – Consiliul superior de disciplină (vol. I, f.d. 157) și cu

acordul organului sindical (vol. I, f.d. 145).

La fel, a fost apreciat ca fiind neviabil argumentul reclamantului precum că la

aplicarea sancțiunii disciplinare nu i-a fost explicat dreptul de a prezenta probe în

apărare. Or, în virtutea legislației precum și a atribuțiilor de serviciu, inclusiv fișei

postului, polițistul de frontieră este obligat să cunoască legislația în domeniu.

În atare circumstanțe, instanțele inferioare au conchis că, abaterea disciplinară

admisă de către Alexei Grosu se subscrie încadrării de fapt și de drept efectuate de

către angajator, iar tragerea la răspundere disciplinară a acestuia cu aplicarea

sancțiunii sub formă de eliberare din serviciu este proporțională faptei (abaterii)

comise, în măsură în care aceasta pe deplin întrunește elementele unei abateri

disciplinare, totodată fiind nemijlocit recunoscută de către reclamantul Alexei

Grosu.

Astfel, în măsura în care fapta lui Alexei Grosu este recunoscută nemijlocit de

către acesta, instanțele de fond au dedus că nu dispun de temeiuri certe și plauzibile

pentru a anula ordinul de sancționare disciplinară.

3

La 14 martie 2019, Alexei Grosu, reprezentat de avocatul Valentin Găină, a

declarat recurs împotriva deciziei din 13 decembrie 2018 a Curții de Apel Chișinău

(vol. II, f.d. 73-82).

În motivarea recursului a invocat că, instanța de apel nu s-a expus asupra

tuturor argumentelor invocate în cererea de apel, iar circumstanțele constatate de

instanțele inferioare sunt în contradicție cu materialele cauzei. Drept consecință, la

judecarea cauzei a fost dată o apreciere eronată probelor din dosar, iar instanțele

judecătorești au aplicat eronat normele de drept material.

Sub acest aspect, a menționat că instanța de apel nu a ținut cont de faptul că,

din însăși materialele anchetei de serviciu rezultă că Alexei Grosu într-adevăr se

simțea rău, era bolnav, având febră. Mai mult ca atât, nici în cadrul anchetei de

serviciu și nici de către instanțele de judecată nu a fost dată apreciere faptului că

sectorul de poliție nu dispune de colaborator al serviciului medical, care ar fi putut

stabili starea de sănătate a lui Alexei Grosu. Deci, acesta a fost lipsit de

posibilitatea de a se adresa unui medic pentru a constata starea sa de sănătate.

Dealtfel, despre faptul că este bolnav, salariatul a anunțat șeful de schimb,

care era superiorul nemijlocit și persoana responsabilă, acesta din urmă fiind

obligat să raporteze șefului de sector pentru a decide privitor la înlocuirea

recurentului cu o altă persoană.

La fel, reprezentantul recurentului a considerat că, este eronată concluzia

instanțelor inferioare în privința existenței acordului organului sindical la

eliberarea din funcție a lui Alexei Grosu. Or, adresările eliberării din funcție a lui

Alexei Grosu contravin prevederilor legislației în vigoare, din motiv că sunt

înaintate de persoane care nu au atribuții de angajator.

De asemenea, Curtea de Apel Chișinău nu a dat o apreciere cuvenită faptului

că ordinele de sancționare disciplinară a lui Alexei Grosu nu au fost emise și

semnate de către angajator, dar de către șeful adjunct al Departamentului V.

Fiodorov, care nu a fost învestit cu astfel de atribuții. Or, conform punctelor 15 și

16 din Regulamentul Departamentului Poliției de Frontieră, aprobat prin Hotărârea

Guvernului nr. 434 din 19 iunie 2012, șefii adjuncți ai Departamentului exercită

conducerea sectorului de activitate atribuit în competentă de șeful acestuia. În

cazul lipsei șefului Departamentului, atribuțiile acestuia sunt exercitate de unul din

șefii adjuncți ai Departamentului, desemnat prin ordinul ministrului afacerilor

interne pentru exercitarea temporară a funcției.

În condițiile speței, șeful adjunct V. Fiodorov a fost numit de către ministrul

de interne, în baza ordinului nr.3ef din 11 ianuarie 2017 emise de MAI, pentru a

îndeplini atribuțiile funcționale ale șefului Departamentului pe perioada absenței

acestuia – 04-11 ianuarie 2017. Însă, ordinul nr.3ef din 11 ianuarie 2017 emis de

MAI a fost înregistrat la DPF sub nr.877 abia la 16 ianuarie 2017. Respectiv, la

momentul semnării ordinelor nr.30ps și 33ps din 11 ianuarie 2017, nu se cunoștea

despre acordarea unor astfel de atribuții șefului adjunct V. Fiodorov.

Reprezentantul recurentului a relevat că, instanța de apel nu a dat o apreciere

amplă argumentului precum că materialele anchetei de serviciu sunt contradictorii

în privința misiunii patrulei în componența căreia intra sergentul Alexei Grosu. Or,

potrivit acestor materiale, misiunea patrulei consta în supravegherea frontierei de

stat la semnele de frontieră 1097 și 1098, însă nefiind indicate date concrete în

privința planificării patrulei ca staționară, mobilă sau mixtă, cât și intervalul de

timp al aflării pătulei în fiecare din acest regim.

Totodată, instanța de apel nu a dat o apreciere legală probelor în partea

legitimității inițierii anchetei de serviciu, și anume atribuțiilor persoanei care a

inițiat-o. Or, prin prisma legii, ancheta de serviciu este inițiată de către angajator,

4

iar în lipsa acestuia, de persoana care îl înlocuiește. În speță, însă, ancheta de

serviciu a fost inițiată de către șeful adjunct al DPF al MAI, V. Garștea, iar

angajatorul, la rândul său, nu a făcut dovada faptului că la momentul inițierii

anchetei de serviciu acesta exercita temporar atribuțiile șefului Departamentului.

În această ordine de idei, recurentul Alexei Grosu, reprezentat de avocatul

Valentin Găină, a solicitat admiterea recursului, casarea integrală a deciziei din 13

decembrie 2018 a Curții de Apel Chișinău și a hotărârii din 12 martie 2018 a

Judecătoriei Chișinău, sediul Centru, cu emiterea unei decizii noi, prin care să fie

admisă acțiunea depusă de Alexei Grosu, în sensul formulat în cererea

concretizată.

Examinând temeiurile recursului în raport cu materialele cauzei civile,

completul de admisibilitate al Colegiului civil comercial și de contencios

administrativ al Curții Supreme de Justiție consideră că, recursul este inadmisibil,

din motivele ce succed.

În debut, Colegiul consideră oportun de a învedera că, în data de 01 aprilie

2019 a intrat în vigoare Codul administrativ al Republicii Moldova, aprobat prin

Legea nr. 116 din 19 iulie 2018, fapt ce rezultă din articolul 257 alin. (1) al

acesteia.

În această consecvență, este notabil că potrivit articolului 258 alin. (3) din

Codul administrativ, procedurile de contencios administrativ inițiate până la

intrarea în vigoare a prezentului cod se vor examina în continuare, după intrarea în

vigoare a prezentului cod, conform prevederilor prezentului cod. Prin derogare,

admisibilitatea unei astfel de acțiuni în contenciosul administrativ se va face

conform prevederilor în vigoare până la intrarea în vigoare a prezentului cod.

Prevederile prezentului alineat se vor aplica corespunzător pentru procedurile de

apel, de recurs și de contestare cu recurs a încheierilor judecătorești.

Aderent, articolul 195 din Codul administrativ statuează că, procedura acțiunii

în contenciosul administrativ se desfășoară conform prevederilor prezentului cod.

Suplimentar se aplică corespunzător prevederile Codului de procedura civilă, cu

excepția art. 169–171.

În această consecvență, se deduce că admisibilitatea recursului depus de

Alexei Grosu, reprezentat de avocatul Valentin Găină, împotriva deciziei din 13

decembrie 2018 a Curții de Apel Chișinău urmează a fi efectuată conform

prevederilor în vigoare până la intrarea în vigoare a Codului administrativ, și

anume în conformitate cu normele Codului de procedură civilă.

Astfel, în conformitate cu articolul 440 alin.(1) din Codul de procedură

civilă, în cazul în care se constată existența unuia din temeiurile prevăzute la

art.433, completul din 3 judecători decide în mod unanim, printr-o încheiere

motivată irevocabilă, asupra inadmisibilității recursului. Încheierea se emite

conform prevederilor art. 270 și nu conține nicio referire cu privire la fondul

recursului.

Completul de admisibilitate al instanței de recurs subliniază că, un stat care

dispune de instanțe de recurs are obligația să se asigure că justițiabilii săi se

bucură de principiile unui proces echitabil prevăzute la articolul 6 § 1 din

Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale (a

se vedea cauza Lebedinschi vs Republica Moldova, 16 septembrie 2015, § 32;

cauza Sultan vs Republica Moldova, 5 iunie 2018, § 24).

În aceste condiții, procedura de admisibilitate a cererii de recurs va fi

efectuată și analizată prin prisma articolului precitat, care cuprinde, în mod

particular, dreptul de acces la justiție și dreptul de a fi auzit.

5

Cu privire la primul aspect, instanța de recurs observă că dreptul de acces la

un tribunal poate fi limitat, inclusiv în cazul admisibilității contestațiilor înaintate

prin intermediul căilor de atac, pentru că prin însăși natura sa, recursul trebuie

reglementat de către stat, care se bucură în această privință de o anumită marjă de

apreciere.

În acest sens, criteriile pentru autorizarea unei cereri introduse pe o cale de

atac extraordinară pot fi mai stricte decât condițiile instituite pentru o cale de atac

ordinară (a se vedea, inter alia, cauzele Marc Brauer vs Germania, 1 septembrie

2016, § 34; Miessen vs Belgia, 16 octombrie 2016, § 64; Samardžić vs Croația,

20 iulie 2017, § 28; Zubac vs Croația (Marea Cameră), 5 aprilie 2018, § 82).

Așadar, prin prisma articolului 433 din Codul de procedură civilă, completul

de admisibilitate verifică dacă actul judecătoresc de dispoziție recurat poate

constitui obiectul recursului, dacă cererea dedusă judecății este formulată de

persoana îndreptățită, dacă aceasta nu a fost depusă în mod repetat și dacă a fost

declarată în termen.

Prin urmare, obiectul prezentei cereri se referă la decizia din 13 decembrie

2018 a Curții de Apel Chișinău, care intră în categoria de acte specificate în

articolul 429 alin. (1) din Codul de procedură civilă.

Succesiv, completul de admisibilitate notează că, în cazul în care, dreptul de

acces la justiție este limitat fie de lege, fie de fapte, instanțele naționale trebuie să

verifice dacă aceste restricții au redus esența dreptului și, în special, dacă ele

urmăresc un scop legitim și dacă există o legătură rezonabilă de proporționalitate

între mijloacele utilizate și scopul care trebuie îndeplinit (a se vedea cauzele

Levages Prestations Servicii vs Franța, 25 octombrie 1996, § 40; Tricard vs

Franta, 10 iulie 2001, §§ 29, 33; Freitag vs Germania, 19 iulie 2007, § 37; Marc

Brauer, 1 septembrie 2016, § 34).

Articolul 434 din Codul de procedură civilă prescrie că, recursul se declară

în termen de 2 luni de la data comunicării hotărârii sau a deciziei integrale, dacă

legea nu prevede altfel. Termenul de 2 luni este termen de decădere și nu poate fi

restabilit.

În conformitate cu art. 111 alin. (3) din Codul de procedură civilă, termenul

de procedură stabilit în ani, luni sau zile începe să curgă în ziua imediat următoare

datei calendaristice stabilite, datei comunicării actului de procedură sau producerii

evenimentului ori momentului care a condiționat începutul lui.

Normele procedurale referitoare la termenele pentru căile de atac sunt,

înafara oricărui dubiu, menite să asigure buna administrare a justiției și

respectarea, în special, a principiului securității juridice. Persoanele vizate trebuie

să se aștepte ca aceste reguli să fie aplicate (a se vedea cauzele Tricard vs Franta,

10 iulie 2001, § 29; Nicolae Popa vs România, 9 decembrie 2014, § 16; Tence vs

Slovenia, 31 mai 2016, § 31). Mai mult, CtEDO a statuat că, în cazul în care

termenul pentru o cale de atac ordinară este prelungit după o perioadă

considerabilă de timp, o astfel de decizie poate încălca principiul securității

juridice (a se vedea cauzele Ponomaryov vs Ucraina, 3aprilie 2008, § 41;

Ustimenko vs Ucraina, 20 octombrie 2015, § 47).

Astfel, completul de admisibilitate opinează că, în speță, calea de atac în

ordine de recurs a fost demarată în interiorul termenului legal, deoarece din

materialele cauzei nu poate fi stabilită data când decizia din 13 decembrie 2018 a

Curții de Apel Chișinău a fost comunicată lui Alexei Grosu și/sau reprezentantului

6

acestuia, avocatului Valentin Găină, iar drept consecință nu poate fi stabilit

momentul când începe să curgă termenul de exercitare a dreptului de a ataca

hotărârea judecătorească.

Succesiv, completul de admisibilitate evocă faptul că, în conformitate cu

articolul 432 din Codul de procedură civilă, părțile și alți participanți la proces

sunt în drept să declare recurs în cazul în care se invocă încălcarea esențială sau

aplicarea eronată a normelor de drept material sau a normelor de drept

procedural.

(2) Se consideră că normele de drept material au fost încălcate sau aplicate

eronat în cazul în care instanța judecătorească:

a) nu a aplicat legea care trebuia să fie aplicată;

b) a aplicat o lege care nu trebuia să fie aplicată;

b1) a aplicat o lege care a fost declarată neconstituțională;

c) a interpretat în mod eronat legea;

d) a aplicat în mod eronat analogia legii sau analogia dreptului.

(3) Se consideră că normele de drept procedural au fost încălcate sau

aplicate eronat în cazul în care:

a) cauza a fost judecată de un judecător care nu avea dreptul să participe la

judecarea ei;

b) cauza a fost judecată în absența unui participant la proces căruia nu i s-a

comunicat locul, data și ora ședinței de judecată;

c) în judecarea cauzei au fost încălcate regulile privind limba de desfășurare

a procesului;

d) instanța a soluționat problema drepturilor unor persoane care nu au fost

implicate în proces;

e) în dosar lipsește procesul-verbal al ședinței de judecată;

f) hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea competenței jurisdicționale.

(4) Săvârșirea altor încălcări decît cele indicate la alin. (3) constituie temei

de declarare a recursului doar în cazul și în măsura în care acestea au dus sau ar fi

putut duce la soluționarea greșită a cauzei sau în cazul în care instanța de recurs

consideră că aprecierea probelor de către instanța judecătorească a fost arbitrară,

sau în cazul în care erorile comise au dus la încălcarea drepturilor și libertăților

fundamentale ale omului.

(5) Temeiurile prevăzute la alin. (3) se iau în considerare de către instanță

din oficiu.

Conform articolului 433 din Codul de procedură civilă, cererea de recurs se

consideră inadmisibilă în cazul în care:

a) recursul nu se încadrează în temeiurile prevăzute la art. 432 alin. (2), (3)

și (4);

a1) recursul este depus împotriva unui act ce nu se supune recursului, cu

excepția cazurilor prevăzute la art. 429 alin. (5);

b) recursul este depus cu omiterea termenului de declarare prevăzut la art.

434;

c) persoana care a înaintat recursul nu este în drept să-l declare;

d) recursul se depune în mod repetat după ce a fost examinat.

In concreto motivelor inserate în cererea de recurs, completul de

admisibilitate le apreciază ca fiind lipsite de substanță și care nu pot fi acceptate.

Or, recursul împotriva deciziei instanței de apel este o cale de atac de drept, vizând

7

în exclusivitate legalitatea actului de dispoziție contestat. Însă, din analiza cererii

de recurs depuse de Alexei Grosu, reprezentat de avocatul Valentin Găină, rezultă

că acesta nu a evidențiat memoriul ilegalității și netemeiniciei deciziei recurate.

Sub acest aspect, completul de admisibilitate menționează faptul că

dezvoltarea recursului trebuie să cuprindă o motivare corespunzătoare, în sensul

arătării cu claritate a acelor critici care, circumscrise fiind motivelor de recurs

îngăduite de lege, sunt de natură a învedera ilegalitatea hotărârii. Respectiv, nu este

suficientă simpla expunere a circumstanțelor faptice ale cauzei, fiind necesară

motivarea recursului cu indicarea motivelor de ilegalitate pe care se întemeiază,

precum și dezvoltarea lor. Motivarea recursului însemnând nu doar exprimarea

nemulțumirii față de actul de dispoziție pronunțat în apel, ci expunerea tuturor

motivelor pentru care, din punctul de vedere al părții, instanța a pronunțat o

hotărâre neîntemeiată. Aderent, recursul nu se poate limita la o simplă indicare a

textelor de lege, condiția legală a dezvoltării motivelor de recurs implicând

determinarea greșelilor anume imputate instanței de apel, o minimă argumentare a

criticii în fapt și în drept, precum și indicarea probelor pe care se bazează.

La caz, completul de admisibilitate vădește că argumentele invocate în

cererea de recurs, după esența lor, pot fi încadrate în temeiurile aplicabile doar

procedurii de apel și nu se regăsesc în articolul 432 din Codul de procedură civilă,

aplicabil recursului. Ba mai mult ca atât, acestea au fost deja supuse examinării și

aprecierii de către instanța de apel prin prisma articolului 130 din Codul de

procedură civilă, fiindu-le oferite concluziile de rigoare și, prin urmare, nu

urmează a fi reiterate în ordine de recurs.

Ipotezele relevate certifică în mod clar caracterul lipsit de substanță al

recursului declarat, deoarece Alexei Grosu, reprezentat de avocatul Valentin

Găină, nu a invocat niciun argument plauzibil în vederea justificării ilegalității

deciziei instanței de apel. Astfel, se evidențiază caracterul declarativ al recursului,

deoarece este lipsit de conținut și desprinde simplul fapt al dezacordului

recurentului cu soluția dată de instanța inferioară, precum și lipsa temeiurilor

legale de declarare a recursului.

În acest sens, completul reamintește că în jurisprudența sa, Curtea

Europeană a precizat că dreptul de a fi auzit în combinație cu dreptul la un recurs

efectiv sunt în primul rând chestiuni de reglementare în dreptul intern și este în

principiu, competența instanțelor să evalueze motivele de admisibilitate a unei

cereri de acest tip (Doorson împotriva Olandei, 26 martie 1996, §67). La acest

capitol instanță de recurs reține că recursul declarat de Alexei Grosu, reprezentat

de avocatul Valentin Găină, nu s-a bazat exclusiv pe chestiuni de drept, ce ar

cuprinde încălcări esențiale sau aplicarea eronată a normelor de drept material sau

a normelor de drept procedural, iar ca urmare nu corespunde cerinței de a fi

„efectiv”, fiind lipsit de șanse de succes și nu este capabil să ofere îndreptarea

situației din decizia recurată.

Subsidiar, completul de admisibilitate relevă că, în condițiile din speță,

cererea de recurs a fost depusă după ce Alexei Grosu a avut posibilitatea de a fi

auzit de o instanță de fond și de o instanță de apel, fiecare dintre care a avut

deplină jurisdicție (a se vedea mutatis mutandis „Levages Prestations Services”

împotriva Franței, cererea nr.21920/93 din 25 octombrie 1996, §48-50).

Prin urmare, instanța de recurs apreciază că recurentului i-a fost asigurat

dreptul de acces la o instanță și dreptul de a fi auzit combinat cu dreptul la un

8

recurs efectiv. De fapt, în cazul când nu există suspiciuni privind încălcarea

echității procedurii din perspectiva art. 6 §1 din CEDO, rezultă că participanții au

reușit să pună în discuție în fața instanțelor toate observațiile și raționamentele pe

care le considerau necesare în vederea apărării punctului său de vedere (Blücher

împotriva Cehiei, cererea nr.58580/00 din 11 aprilie 2005, §65-67)

Din considerentele menționate și având în vedere faptul, că instanța de apel

a examinat cauza sub toate aspectele, a verificat și a apreciat corect probele

prezentate, a aplicat și interpretat elocvent normele de drept material și

procedural, iar argumentele invocate în recurs nu se încadrează în temeiurile

prevăzute la art. 432 alin. (2), (3) și (4) din Codul de procedură civilă, completul

de admisibilitate al Colegiului civil, comercial și de contencios administrativ al

Curții Supreme de Justiție, în unanimitate, ajunge la concluzia de a declara

recursul lui Alexei Grosu, reprezentat de avocatul Valentin Găină, împotriva

deciziei din 13 decembrie 2018 a Curții de Apel Chișinău, ca fiind inadmisibil.

În conformitate cu art. 195, 258 alin. (3) și art. 246 din Codul administrativ

și art. 431 alin. (2), art. 433 lit. a) și art. 440 din Codul de procedură civilă,

Colegiul civil comercial și de contencios administrativ al Curții Supreme de

Justiție

dispune:

Se declară inadmisibil recursul depus de Alexei Grosu, reprezentat de

avocatul Valentin Găină împotriva deciziei din 13 decembrie 2018 a Curții de

Apel Chișinău.

Încheierea este irevocabilă.

Președintele completului,

judecătorul Valeriu Doagă

judecătorii Tamara Chișca-Doneva

Nicolae Craiu

9