ELOY c. FRANCE

Publicat la 2 noiembrie 2022 SECȚIUNEA 5 Cerere nr. 60542/19 Dany ELOY împotriva Franței, introdusă la 19 noiembrie 2019, comunicată la 10 octombrie 2022: Cererea se referă la motivul pentru care Tribunalul Penal l-a oprit pe reclamant, care l-a condamnat pe reclamant la plata unor daune-interese părților civile pentru aceleași fapte pentru care a fost revocat definitiv la penalitate de către tribunalul corecțional. Reclamantul a fost acuzat penal pentru încălcări ale legislației privind vânătoarea. La 21 martie 2016, Tribunalul Corecțional din Chalons Șampanie Relaxat în scopul urmăririi: că a existat o îndoială cu privire la vinovăția sa. El a înțeles de către jandarmi la 26 mai 2014, reclamantul a recunoscut că a vânat în afara perioadei de deschidere a vânătorii și a nopții, dar apoi a contestat faptele și a menținut poziția sa în ședință. Instanța corecțională a considerat că primele declarații ale reclamantului în cursul procedurii, oricât de detaliate ar fi fost, nu erau suficiente pentru a-l condamna din moment ce aceste declarații, contestate ulterior, nu erau susținute de elemente obiective și fuseseră colectate în timp ce reclamantul nu era asistat de un avocat. Instanța a decăzut federațiile de vânători din cauza faptului că erau părți civile ale cererilor lor, ținând cont de relaxarea reclamantului. Acestea au intervenit în apelul la dispozițiile civile ale instanței. La 9 iunie 2017, Tribunalul de apel al Reims a infirmat hotărârea în dispozițiile sale civile și l-a condamnat pe reclamant la plata către părțile civile a despăgubirilor în valoare de 38 500 EUR. Aceasta s-a bazat pe faptul că reclamantul a recunoscut, în cadrul unor declarații colectate în mod regulat la 26 mai 2014, că a vânat în afara perioadei de deschidere a vânătorii și noaptea, fapt confirmat de mai mulți martori care au văzut în mod direct produsul acestor acțiuni de vânătoare neconforme cu legislația sau cu care reclamantul a propus să participe. Curtea de apel a considerat că a fost suficient semnalată dovada unei abateri civile, distinctă de vinovăția penală, care rezultă din activitățile de vânătoare desfășurate cu încălcarea dispozițiilor legale privind exercitarea dreptului de vânătoare. La 28 mai 2019, Curtea de Casație a respins recursul reclamantului, considerând că: în statul în care se află aceste persoane, lipsite de deficiențe ca contradicții, care caracterizează, plecând și în limita faptelor, obiectul urmăririi penale, existența unei abateri civile care duce, pentru părțile civile, la un prejudiciu direct și personal care dă dreptul la despăgubiri pentru sumele pe care judecătorii le-au evaluat suveran, (...) hotărârea nu încetează cenzura. Invocând art. 6 alineatul (2) din Convenție, reclamantul susține că condamnarea sa la condamnarea civilă, pentru aceleași fapte pentru care a fost revocat definitiv la penalitate, este contrară principiului prezumției de nevinovăție. Întrebările cu privire la: art. 6 alineatul (2) din Convenție se aplică în speță (Lagardère c. Franța, n 18851/07, § 74, 75 și 78, 12 aprilie 2012 și Benghezal c. France , n 48045/15, § 22 și următoarele, 24 martie 2022)? Supunerea de nevinovăție garantată prin art. 6 alineatul (2) din Convenție a fost respectată de Curtea de Apel a Reims în Hotărârea din 9 iunie 2017 ( Farzalyev c. Azerbaidjan, n 29620/07, § 61 și următoarele, 28 mai 2020 și Benghezal, citată anterior, § 35 și 36)?

Publié le 2 novembre 2022

CINQUIÈME SECTION

Requête n

o

60542/19

Dany ELOY

contre la France

introduite le 19 novembre 2019

communiquée le 10 octobre 2022

OBJET DE L’AFFAIRE

La requête concerne la motivation de l’arrêt de la cour d’appel qui condamna le requérant au paiement de dommages-intérêts aux parties civiles pour les mêmes faits pour lesquels il avait été définitivement relaxé au pénal par le tribunal correctionnel.

Le requérant fut poursuivi pénalement pour des infractions à la législation sur la chasse. Le 21 mars 2016, le tribunal correctionnel de Châlons

‑

en

‑

Champagne le relaxa des fins de poursuites estimant qu’il existait un doute sur sa culpabilité. Il releva qu’entendu par les gendarmes le 26 mai 2014, le requérant avait reconnu avoir chassé hors période d’ouverture de la chasse et de nuit mais qu’il avait ensuite contesté les faits et maintenu sa position à l’audience. Le tribunal correctionnel considéra que les premières déclarations du requérant au cours de la procédure, aussi circonstanciées soient-elles, ne suffisaient pas à le condamner dès lors que ces déclarations, contestées par la suite, n’étaient pas étayées par des éléments objectifs et avaient été recueillies alors que le requérant n’était pas assisté d’un avocat. Le tribunal débouta les fédérations de chasseurs s’étant portées parties civiles de leurs demandes compte tenu de la relaxe du requérant. Celles-ci interjetèrent appel des dispositions civiles du jugement. Le 9 juin 2017, la cour d’appel de Reims infirma le jugement dans ses dispositions civiles et condamna le requérant au paiement aux parties civiles de dommages-intérêts d’un montant de 38 500 euros. Elle se fonda sur le fait que le requérant avait reconnu, dans le cadre de déclarations régulièrement recueillies le 26 mai 2014, avoir chassé hors période d’ouverture de la chasse et de nuit, ce qui était confirmé par plusieurs témoins ayant directement vu le produit de ces actions de chasse non conformes à la législation ou à qui le requérant avait proposé de participer. La cour d’appel considéra qu’était suffisamment rapportée la preuve d’une faute civile, distincte de la faute pénale, résultant d’activités de chasse exercées en violation des dispositions légales sur l’exercice du droit de chasse. Le 28 mai 2019, la Cour de cassation rejeta le pourvoi du requérant considérant que :

«

en l’état de ces énonciations, exemptes d’insuffisances comme de contradictions, qui caractérisent, à partir et dans la limite des faits, objet de la poursuite, l’existence d’une faute civile qui entraîne, pour les parties civiles, un préjudice direct et personnel ouvrant droit à réparation pour des montants que les juges ont souverainement évalués, (...) l’arrêt n’encourt pas la censure.

»

Invoquant l’article 6 § 2 de la Convention, le requérant soutient que sa condamnation au civil, pour les mêmes faits que ceux pour lesquels il a été définitivement relaxé au pénal, est contraire au principe de la présomption d’innocence.

QUESTIONS AUX PARTIES

1.

L’article 6 § 2 de la Convention est-il applicable en l’espèce (

Lagardère c. France

, n

o

18851/07, §§ 74, 75 et 78, 12 avril 2012, et

Benghezal c. France

, n

o

48045/15, §§ 22 et suivants, 24 mars 2022) ?

2.

La présomption d’innocence garantie par l’article 6 § 2 de la Convention a-t-elle été respectée par la cour d’appel de Reims dans son arrêt du 9 juin 2017 (

Farzaliyev c. Azerbaïdjan

, n

o

29620/07, §§ 61 et suivants, 28

mai 2020 et

Benghezal

, précité, §§ 35 et 36) ?