ELOY c. FRANCE

SECȚIUNEA A CINCEA DECIZIE Cerere nr. 60542/19 Dany ELOY împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a cincea), care se înscrie la 16 octombrie 2025 într-un comitet compus din María Elósegui, președinta Diana Sârcu, Sebastian Biancheri, judecători și Martina Keller, adjunctă la secțiune a cererii n 60542/19 împotriva Republicii Franceze și al cărui resortisant al acestui stat, dl Dany Eloy, născut în 1979 și rezident în Malmy, reprezentat de domnul N. Fady, avocat, a sesizat Curtea la 19 noiembrie 2019 în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( decizia de a aduce petiția la cunoștința guvernului francez, reprezentat de agentul său, dl D. Colas, director al afacerilor juridice la Ministerul Europei și Afacerilor Externe, observațiile părților, După deliberarea deliberării, face următoarea decizie: În cadrul unei anchete penale deschise pentru fapte de braconaj, reclamantul a fost trimis la tribunalul corecțional din Chalons Champagne al șefilor de la poliția de vânătoare prevăzute de partea de reglementare a codului mediului. Prin hotărârea din 14 martie 2016, instanța corecțională l-a relaxat pe reclamant în scopul urmăririi penale. El a considerat că există o îndoială cu privire la vinovăția celui căruia i-a fost adresată și că declarațiile acestuia către serviciile jandarmeriei, fără asistență din partea unui avocat și ulterior contestată de către reclamant, atât de nesusținute, nu au fost susținute de elemente obiective și nu au fost suficiente pentru a intra în calea unei condamnări. Având în vedere relaxarea, Tribunalul a decăzut părțile civile (o federație de vânătoare și o asociație de vânătoare) din cererile lor. La 9 iunie 2017, hotărând cu privire la apelurile părților civile, Curtea de apel din Reims a infirmat hotărârea privind interesele civile și l-a declarat pe reclamant pe deplin răspunzător pentru prejudiciile suferite de apelanți. În ceea ce privește existența unei abateri civile, aceasta se referă la declarațiile făcute de reclamant serviciilor jandarmeriei, precum și la declarațiile mai multor martori. Astfel suficient raportate dovada de vinovăție civilă, separată de vinovăția penală, care rezultă din activitățile de vânătoare desfășurate cu încălcarea dispozițiilor legale privind exercitarea dreptului de vânătoare Pe de altă parte, aceasta a considerat că deținerea de arme nedeclarate, constatată în timpul unei percheziții, nu a făcut obiectul unei urmăriri penale și, prin urmare, nu a putut intra în numărul elementelor constitutive ale vinovăției. La 28 mai 2019, Curtea de Casație a respins recursul recurentului, hotărând în acest sens Așteptând ca, pentru a afirma că domnul Eloy a comis o abatere civilă care justifică plata către părțile civile a daunelor-interese (...), . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . ; că judecătorii precizează că, prin declarațiile colectate în mod regulat de către serviciile de jandarmerie, l . . . ................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................. ; (c) indică faptul că aceste fapte sunt confirmate de audierile martorilor care au văzut produsele acestor acțiuni de vânătoare sau care au fost invitați să participe la acestea ; după ce au dedus din aceste elemente că șaptezeci și șapte de animale au fost ucise cu încălcarea normelor privind desfășurarea vânătorii, acestea stabilesc, pentru evaluarea prejudiciului, o trimitere la baremul stabilit de către Oficiul Național de Vânătoare și Sălbatică (...); Prevăzut că în statul în care se află aceste persoane, lipsite de deficiențe ca contradicții, care caracterizează, începând și în limita faptelor, obiectul urmăririi penale, existența unei abateri civile care duce, pentru părțile civile, la un prejudiciu direct și personal care dă dreptul la despăgubiri pentru sumele pe care judecătorii le-au evaluat în mod suveran, (...) hotărârea nu încetează cenzura Invocând art. 6 alineatul (2) din convenție, reclamantul se plânge de o încălcare a prezumției de nevinovăție în măsura în care instanța judecătorească a reținut o abatere civilă și l-a condamnat la plata unor despăgubiri, hotărând asupra acelorași fapte și bazându-se pe aceleași probe ca și instanța judiciară corecțională în hotărârea definitivă de relaxare. El consideră că retorica folosită de instanța de apel a lui Reims și toate elementele reținute pentru a caracteriza vina civilă sunt elemente de natură exclusiv penală. El deplânge faptul că soluția juridică la care a ajuns instanța de apel nu a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1240 din Codul civil, conform căruia: orice fapt al omului, care cauzează o pagubă altora, îl obligă pe cel din cauza căruia a reușit să-l repare Guvernul susține, în principal, că art. 6 alin. , în lipsa unei legături între procedura penală anterioară și hotărârea pronunțată în fața civil. Subsidiar, acesta consideră că art. 6 alineatul (2) nu a fost ignorat, din moment ce instanțele naționale nu au imputat reclamantului o răspundere penală în comisia pentru încălcarea legislației privind vânătoarea. Pentru o expunere a principiilor generale în materie de drept la prezumția de nevinovăție, Curtea face trimitere la Hotărârile Lagardère c. France 18851/07, § 73-75, 12 aprilie 2012), Urat c. Türkiye 53561/09 și 13952/11, §§ 51-52, 27 noiembrie 2018), Rigolio c. Italia 20148/09, §§ 91-96, 9 martie 2023), precum și Nealon și Hallam c. Regatul Unit [GC], n 32483/19 și 35049/19, § 108 și 168, 11 iunie 2024). În special, Comisia reamintește că al doilea aspect al dreptului la prezumția de nevinovăție are drept scop, indiferent de natura cauzei, să împiedice ca persoanele care au beneficiat de o achitare sau de o renunțare la urmărirea penală să fie tratate de către agenți sau autorități publice ca și cum ar fi de fapt vinovate de încălcarea care le-a fost atribuită. Într-adevăr, aceste persoane sunt nevinovate în temeiul legii și trebuie tratate ca atare. În această măsură, prezumția de nevinovăție restantă după încheierea procedurii penale, ceea ce permite respectarea nevinovăției din partea persoanei în cauză în ceea ce privește orice acuzație a cărei binefacere nu a fost dovedită (Nealon și Hallam, citată anterior, punctul 108). În speță, hotărârea Tribunalului de corecție care îl relaxează pe reclamant a devenit definitivă din punct de vedere penal, în timp ce condamnarea sa la condamnarea civilă de către Tribunalul de apel al lui Reims la plata unor despăgubiri a vizat, spre deosebire de recunoașterea răspunderii penale, repararea prejudiciului suferit de părțile civile, și anume al doilea aspect al dreptului la prezumția de nevinovăție. 11. Curtea concluzionează că, prin raționamentul său, instanța de apel a creat, între procedura penală și acțiunea civilă, o legătură clară care să justifice extinderea la a doua a domeniului de aplicare material al articolului 6 alineatul (2) din Convenție (a se vedea, de asemenea, Benghezal c. Franța, n 48045/15, § 26, 24 martie 2022, și Riquier c. Franța (dec.) [comitet], n 20093/23, §§ 12-13, 26 septembrie 2024) 12. Recurentul critică raționamentul instanței laice care a condus la reținerea existenței unei abateri civile, precum și elementele de probă pe care aceasta se baza. Într-adevăr, pentru a caracteriza existența unei abateri de natură civilă, judecătorii au utilizat elementele de probă colectate în cadrul procedurii penale (declarațiile reclamantului făcute jandarmilor și depozițiile martorilor). Cu toate acestea, nu au făcut referire, direct sau indirect, la o infracțiune săvârșită de recurent. Or, Curtea a statuat deja că menționarea de către o instanță civilă sau administrativă a unei declarații sau a unui element produs în timpul unei proceduri penale nu este în sine incompatibilă cu art. 6 alin. Ravier c. Franța, n 32324/22, § 42, 19 iunie 2025 și Güçc. Turcia, n 15374/11, § 42, 23 ianuarie 2018 menționat anterior. 13. Prin urmare, Curtea nu constată nicio contestare a temeiniciei relaxării de care reclamantul a beneficiat printr-o hotărâre definitivă, iar raționamentul instanței de apel nu poate fi considerat ca reprezentând reclamantul vinovat de o infracțiune care nu își cunoaște dreptul la prezumția de nevinovăție. Criticile reclamantului, în special cele referitoare la neaplicarea de către instanța de apel a articolului 1240 din Codul civil ........................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................... 14. În consecință, se consideră că cererea este în mod evident greșit întemeiată și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 alin. (3) lit. (a) și 4 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. În limba franceză și apoi comunicat în scris la 13 noiembrie 2025. {semnătură_p_1} {semnătură_p_2} Martina Keller María Elósegui adjunct președinte

CINQUIÈME SECTION

DÉCISION

Requête n

o

60542/19

Dany ELOY

contre la France

La Cour européenne des droits de l’homme (cinquième section), siégeant le 16 octobre 2025 en un comité composé de

:

María Elósegui

, présidente

,

Diana Sârcu,

Sébastien Biancheri

, juges

,

et de Martina Keller,

greffière adjointe

de section

,

Vu

:

la requête n

o

60542/19 contre la République française et dont un ressortissant de cet État, M. Dany Eloy («

le requérant

») né en 1979 et résidant à Malmy, représenté par M

e

N. Fady, avocat, a saisi la Cour le 19

novembre 2019

en vertu de l’article

34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales («

la Convention

»),

la décision de porter la requête à la connaissance du gouvernement français («

le Gouvernement

»), représenté par son agent, M. D. Colas, directeur des affaires juridiques au ministère de l’Europe et des Affaires étrangères,

les observations des parties,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

OBJET DE l’AFFAIRE

1.

L’affaire concerne le droit à la présomption d’innocence (article 6 § 2 de la Convention).

2.

À l’issue d’une enquête pénale ouverte pour des faits de braconnage, le requérant fut renvoyé devant le tribunal correctionnel de Châlons

‑

en

‑

Champagne des chefs d’infractions à la police de la chasse prévues par la partie réglementaire du code de l’environnement.

3.

Par un jugement du 14 mars 2016, le tribunal correctionnel relaxa le requérant des fins de la poursuite. Il considéra qu’un doute existait sur la culpabilité de l’intéressé et que les déclarations de celui-ci faites aux services de la gendarmerie, sans assistance d’un avocat et ultérieurement contestées par le requérant, aussi circonstanciées fussent-elles, n’étaient pas étayées par des éléments objectifs et ne suffisaient pas pour entrer en voie de condamnation. Compte tenu de la relaxe, le tribunal débouta les parties civiles (une fédération de chasse et une association de chasse) de leurs demandes.

4.

Le 9 juin 2017, statuant sur les appels des parties civiles, la cour d’appel de Reims infirma le jugement sur les intérêts civils et déclara le requérant entièrement responsable des préjudices subis par les appelantes. Dans la partie intitulée «

Sur l’existence d’une faute civile

», elle se référa aux déclarations faites par le requérant aux services de la gendarmerie, ainsi qu’aux dépositions de plusieurs témoins. La cour d’appel conclut qu’était «

ainsi suffisamment rapportée la preuve d’une faute civile, distincte de la faute pénale, résultant d’activités de chasse exercées en violation des dispositions légales sur l’exercice du droit de chasse

». Elle releva, en revanche, que la détention d’armes non déclarées, constatée lors d’une perquisition, n’avait pas fait l’objet de poursuites pénales et ne pouvait donc pas entrer au nombre des éléments constitutifs de la faute.

5.

La cour d’appel condamna le requérant à payer aux parties civiles des montants au titre des dommages-intérêts et des frais.

6.

Le 28 mai 2019, la Cour de cassation rejeta le pourvoi du requérant, statuant en ces termes

:

«

Attendu que, pour dire que M. Eloy a commis une faute civile justifiant le versement aux parties civiles de dommages-intérêts (...), l’arrêt retient que la preuve d’une telle faute civile résulte d’activités de chasse exercées en violation des dispositions légales sur l’exercice du droit de chasse

; que les juges précisent que, par des déclarations régulièrement recueillies par les services de gendarmerie, l’intéressé a reconnu notamment avoir abattu, hors période d’ouverture de la chasse et de jour des sangliers, cerfs, chevreuils, tué des animaux de nuit avec son véhicule, ramené du gibier de nuit comme de jour, braconné sur le terrain d’autrui sans s’être ménagé le consentement du propriétaire, emporté des animaux sans marquage conforme au plan de chasse

; qu’ils relèvent que ces faits sont confirmés par les auditions de témoins ayant vu les produits de ces actions de chasse ou ayant été invités à y participer

; qu’après avoir déduit de ces éléments que soixante-dix-sept animaux ont été tués en violation des règles sur l’exercice de la chasse, ils énoncent, pour l’évaluation du préjudice, se référer au barème établi par l’Office National de la Chasse et de la Faune Sauvage (...) ;

Attendu qu’en l’état de ces énonciations, exemptes d’insuffisances comme de contradictions, qui caractérisent, à partir et dans la limite des faits, objet de la poursuite, l’existence d’une faute civile qui entraîne, pour les parties civiles, un préjudice direct et personnel ouvrant droit à réparation pour des montants que les juges ont souverainement évalués, (...) l’arrêt n’encourt pas la censure

».

7.

Invoquant l’article 6 § 2 de la Convention, le requérant se plaint d’une violation de la présomption d’innocence en ce que la cour d’appel a retenu une faute civile et l’a condamné au paiement de dommages et intérêts, statuant sur les mêmes faits et se fondant sur les mêmes preuves que le tribunal correctionnel dans le jugement définitif de relaxe. Il considère que la rhétorique utilisée par la cour d’appel de Reims et tous les éléments retenus pour caractériser la faute civile sont des éléments de nature exclusivement pénale. Il déplore que la solution juridique à laquelle est parvenue la cour d’appel n’était pas fondée sur les dispositions de l’article 1240 du code civil, aux termes duquel «

tout fait quelconque de l’homme, qui cause à autrui un dommage, oblige celui par la faute duquel il est arrivé à le réparer

».

8.

Le Gouvernement soutient, à titre principal, que l’article 6 § 2 est inapplicable

ratione materiae

, en l’absence de lien entre la procédure pénale antérieure et l’arrêt statuant au civil. Subsidiairement, il considère que l’article 6 § 2 n’a pas été méconnu, dès lors que les juridictions nationales n’ont pas imputé au requérant une responsabilité pénale dans la commission des infractions à la législation sur la chasse.

APPRÉCIATION DE LA COUR

9.

Pour un exposé des principes généraux en matière du droit à la présomption d’innocence, la Cour renvoie aux arrêts

Lagardère c. France

(n

o

18851/07, §§

73-75, 12 avril 2012),

Urat c. Türkiye

(n

os

53561/09 et

13952/11, §§

51-52, 27 novembre 2018),

Rigolio

c. Italie

(n

o

20148/09, §§

91-96, 9 mars 2023), ainsi que

Nealon et Hallam c. Royaume-Uni

[GC], n

os

32483/19 et 35049/19, §§ 108 et 168, 11 juin 2024). Elle rappelle en particulier que le second aspect du droit à la présomption d’innocence a pour but, indépendamment de la nature de l’affaire, d’empêcher que des individus qui ont bénéficié d’un acquittement ou d’un abandon des poursuites soient traités par des agents ou autorités publics comme s’ils étaient en fait coupables de l’infraction qui leur avait été imputée. En effet, ces personnes sont innocentes au regard de la loi et doivent être traitées comme telles. Dans cette mesure, la présomption d’innocence subsiste après la clôture de la procédure pénale, ce qui permet de faire respecter l’innocence de l’intéressé relativement à toute accusation dont le bien-fondé n’a pas été prouvé (

Nealon et Hallam

, précité, § 108).

10.

En l’espèce, le jugement du tribunal correctionnel relaxant le requérant est devenu définitif sur le plan pénal, alors que sa condamnation au civil par la cour d’appel de Reims à verser des indemnités visait, contrairement à une reconnaissance de responsabilité pénale, à réparer le dommage subi par les parties civiles. Le grief concerne donc le second aspect du droit à la présomption d’innocence.

11.

La Cour conclut que, par son raisonnement, la cour d’appel a créé, entre la procédure pénale et l’action civile, un lien manifeste justifiant que soit étendu à la seconde le champ d’application matériel de l’article 6

§

2 de la Convention (voir aussi

Benghezal c. France

, n

o

48045/15, § 26, 24 mars 2022, et

Riquier c. France

(déc.) [comité], n

o

20093/23, §§ 12-13, 26

septembre 2024).

12.

Le requérant critique le raisonnement de la cour d’appel l’ayant conduit à retenir l’existence d’une faute civile, ainsi que les éléments de preuve sur lesquels elle était basée. En effet, pour caractériser l’existence d’une faute de nature civile, les juges d’appel ont utilisé les éléments de preuve recueillis dans le cadre de la procédure pénale (les déclarations du requérant faites aux gendarmes et les dépositions des témoins). Toutefois, ils n’ont pas fait référence, directement ou indirectement, à une infraction pénale commise par le requérant. Or, la Cour a déjà jugé que la mention par une juridiction civile ou administrative d’une déclaration ou d’un élément produits lors d’une procédure pénale n’est pas en elle-même incompatible avec l’article 6 §

2 de la Convention dès lors qu’elle ne conduit pas cette juridiction à faire des commentaires sur la responsabilité pénale de la personne ou à en tirer des conclusions inappropriées (

Ravier c. France

, n

o

32324/22, § 42, 19 juin 2025, et

Güç c. Turquie

, n

o

15374/11, § 42, 23

janvier 2018 qui y est cité).

13.

Partant, la Cour ne décèle aucune remise en cause du bien-fondé de la relaxe dont le requérant a bénéficié par un jugement définitif, et le raisonnement de la cour d’appel ne saurait être regardé comme désignant le requérant coupable d’une infraction pénale en méconnaissance de son droit à la présomption d’innocence. Les critiques du requérant – notamment celles concernant le défaut d’application par la cour d’appel de l’article 1240 du code civil – reviennent à remettre en cause l’appréciation souveraine par les juges internes de l’existence d’une faute civile, du préjudice porté aux parties civiles et du lien de causalité entre ces éléments, et sont donc inopérantes au regard des exigences de l’article 6 § 2 de la Convention.

14.

Il s’ensuit que la requête est manifestement mal fondée et elle doit être rejetée en application de l’article

35 §§ 3 a) et

4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour,

à l’unanimité,

Déclare

la requête irrecevable.

Fait en français puis communiqué par écrit le 13 novembre 2025.

{signature_p_1}

{signature_p_2}

Martina Keller

María Elósegui

Greffière adjointe

Présidente