- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 18 octombrie 2022
- Stat pârât
- BGR
- Articole
- Articolul 1, Articolul 1 din Protocolul 1
- Concluzia
- Încălcare — Articolul 1 din Protocolul 1
Moamer împotriva Bulgariei
Traducere în română Auto
CAUZA DE CUARTA SECȚIUNE DE MOAMER c. BULGARIA (Depunerea nr. 40124/19) HOTĂRÂREA STRASBOURG 18 octombrie 2022 Această hotărâre este finală, dar poate fi supusă revizuirii editoriale. În cazul Moamer c. Bulgaria, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A IV-a secțiune), care stă în calitate de comitet compus din: Iulia Antoanella Motoc , președinte, Yonko Grozev Pere Pastor Vilanova , judecători și Ludmila Milanova , Grefierul adjunct al secțiunii hotărâtoare având în vedere: cererea (nu.
40124/19) împotriva Republicii Bulgaria a depus Curtea în temeiul articolului 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) la 20 iulie 2019 de doi resortisanți bulgari, dl Esrin Tyundzhar Moamer și dl Zafer Tyundzhar Moamer, născuți în 1982 și, respectiv, 1981 și locuiți în Türkiye („reclamanții”), reprezentați de dna A. Chobanova, avocat practicant la Sofia; hotărârea de a anunța cererea guvernului bulgar („Guvernul”), reprezentată de agentul lor, dna V. Hristova, a Ministerului Justiției; observațiile părților; după ce a deliberat în particular la 27 septembrie 2022, emite următoarea hotărâre, care a fost adoptată la data respectivă: Cererea se referă la întârzierea acordării de compensare către reclamanții pentru proprietatea mamei lor, expropriată în 1991 pentru dezvoltarea urbană de către autoritățile municipale din Dobrich.
Reclamanții (care au succedat mamei lor după ce a murit într-o dată neespecificată) au fost compensați cu un apartament într-o clădire pe care autoritățile au intenția de a construi. Lucrările de construcție au început în 2010; totuși, în 2014 acest lucru a fost amânat, se pare că datorită dificultăților financiare experimentate de municipiu. În noiembrie 2019 lucrările de construcție au început din nou și, potrivit Guvernului, clădirea ar trebui finalizată până la 30 iulie 2022. Reclamanții nu au primit compensații apartamente sau alternative până la momentul în care părțile și-au depus ultimele cereri la Curte în iunie 2022. Reclamanții s-au plâns în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 și al articolului 13 din Convenția privind întârzierile în procedura de compensare.
Curtea consideră că este suficientă examinarea plângerilor numai în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 (a se vedea, de exemplu, Kopankovi c. Bulgaria , nr. 48929/12 , §§ 26-27, 6 septembrie 2018). Cazul este de tipul examinat în Kirilova și alții c. Bulgaria (n. 42908/98 și altele 3, 9 iunie 2005) și multe cazuri de urmărire (unele dintre care sunt menționate mai jos) au fost rezumate în acest articol dispozițiile relevante ale legislației interne și principiile generale aplicabile referitoare la întârzierile în asigurarea compensației pentru proprietățile expropriate. Admisibilitatea Guvernului a susținut că reclamanții nu au reușit să epuizeze soluțiile interne disponibile și eficace.
Acestea au introdus o acțiune de tort în temeiul Legii din 1988 privind răspunderea statului și municipalităților pentru prejudicii („Legea din 1988”), cerând o compensație pentru întârzierea în furnizarea apartamentului datorată lor, dar nu au plătit taxa judiciară necesară, după care a fost întreruptă procedura. Guvernul a susținut că, spre deosebire de circumstanțele criticate de Curtea din Kirilova și altele (citată mai sus, §§ 116-19), având în vedere evoluția recentă a jurisprudenței interne și practicilor administrative, remediul în cauză oferă acum o perspectiva rezonabilă de succes.
Reclamanții nu sunt de acord cu aceste argumente și au contestat eficacitatea unei acțiuni de tort în temeiul legii din 1988, susținând că instanța internă are o practică divergentă în această privință și, de asemenea, că o astfel de cerere ar putea duce numai la acordarea unei compensații pentru o întârziere de cinci ani înainte de data depunerii sale, având în vedere normele interne relevante privind perioadele de limitare. Deși ia notă de recenta jurisprudență internă de atribuire a daunelor reclamanților în cazuri similare, astfel cum a fost prezentat de Guvern, Curtea reiterează că o astfel de acțiune nu poate obliga direct autorităților să construiască și să îndeplinească obligația achiziționată.
Rezultă doar în asigurarea compensației pentru întârziere pentru o perioadă limitată de timp (a se vedea, de exemplu, Antonovi v. Bulgaria, nr. 20827/02, §§ 11-13, 1 octombrie 2009, în cazul în care indemnizarea acordată de instanțe acoperă o perioadă până la data depunerii acțiunii. Astfel, atâta timp cât apartamentul datorat rămâne neschimbat unui solicitant, acesta din urmă ar fi obligat să depună noi acțiuni și să ceară o compensare suplimentară (a se vedea Kirilova și alții , citat mai sus § 116; Antonovi , citat mai sus § 24; și Lyubomir Popov v. Bulgaria . , nr. 69855/01, § 105, 7 ianuarie 2010). Prin urmare, o acțiune pentru daune în cazul în cauză nu a reprezentat un remediu eficace pe care reclamanții ar fi trebuit să-l epuizeze și nerespectarea procedurii pe care le-au introdus nu poate duce la demiterea plângerilor lor pentru neepuizarea recoursurilor interne (a se vedea Kirilova și altele , citat mai sus, §§ 116-19).
În plus, Curtea constată că cererea nu este, în mod evident, bolnavă fondată în sensul articolului 35 § 3 litera (a) din Convenție sau inadmisibilă din alte motive. Prin urmare, aceasta trebuie declarată admisibilă. Dreptul reclamanților de a beneficia de un apartament ca compensare pentru proprietatea expropriată a mamei lor a apărut în 1991 și nu au primit încă apartamentul sau nicio compensație alternativă (a se vedea punctul 1 de mai sus). Astfel, în acest caz, întârzierea este de treizeci de ani (de la intrarea în vigoare a Protocolului nr. 1 la Convenția pentru Bulgaria în 1992). 10. Reclamanții au susținut că autoritățile interne sunt în întregime responsabile pentru întârzierile excesive în ceea ce privește acordarea compensației, indiferent dacă aceaceasta a fost cauzată de dificultăți financiare confruntate de municipiu, de neglijență sau de o atitudine pasivă de partea lor.
Guvernul a susținut că autoritățile naționale au făcut încercări active de a depăși dificultățile financiare și logistice, pentru a găsi o soluție și a îndeplini obligația lor de a oferi reclamanților un apartament. Ei au susținut că situația financiară a municipiului a provocat, totuși, o întârziere în procedura de compensare, dificultățile au fost în mare măsură depășite și reclamanții ar trebui să primească apartamentul lor în a doua jumătate a 2022. În opinia Guvernului, reclamanții au fost responsabili pentru o parte din întârzierea suportată, deoarece nu au reușit să recurgă la procedurile de care au fost dispuse pentru a aduce încheierea procedurii la o dată anterioară.
În special, reclamanții nu au folosit posibilitatea prevăzută în temeiul dreptului intern de a solicita compensații financiare în loc de compensații sub forma unui apartament, nici nu au profitat de posibilitatea de a căuta o recompensare prin intermediul unui alt apartament (a se vedea, pentru o descriere a acestor proceduri, Kopankovi , citată mai sus, § 22, și Velyov și Dimitrov v. Bulgaria (dec.) [Comitetul], nr. 64570/10, § 16, 20 septembrie 2016). 12. Curtea observă că municipalitatea Dobrich nu și-a abandonat planurile de construcție a clădirii în care se află apartamentul reclamanților și a solicitat în mod activ finanțare pentru a finaliza construcția, astfel cum a remarcat guvernul (a se vedea punctul 11 mai sus).
În consecință, reclamanții nu ar trebui criticați pentru decizia lor de a aștepta această construcție și de a nu căuta soluții alternative, cum ar fi compensarea financiară sau compensarea prin alte proprietăți (în comparație cu circumstanțele din Basmenkova c. Bulgaria [Comitet], nr. 63391/13, §§ 28-30, 6 aprilie 2017; în contrast, a se vedea Bozhilovi c. Bulgaria [Comitetul], nr. 9051/18, §§ 9-11, 15 martie 2022 și Petrovi v. Bulgaria [Comitetul], nr. 26759/12, §§ 25-29, 2 februarie 2017, în cazul în care Curtea a constatat că la un moment dat a devenit clar că proprietatea inițial datorată nu ar fi fost furnizată, ceea ce înseamnă că reclamanții ar fi trebuit să recurgă la diferitele mijloace de recurs disponibile în temeiul legislației interne.
Prin urmare, faptul că reclamanții nu au urmărit aceste căi nu poate duce la concluzia că acestea sunt de vină pentru o parte din întârzierea procedurii de compensare. 13. În ceea ce privește autoritățile, în acest caz, nu se pare că s-au dovedit rezidente să asiste reclamanților, nici că se opune în mod activ încercării reclamanților de a primi apartamentul din cauza lor (a se vedea, în schimb, Kirilova și alții , citat mai sus § 121; și Dobrodolska c. Bulgaria [Comitet], nr. 34272/09, § 20, 13 octombrie 2016). Cu toate acestea, întârzierea cauzată de vina lor nu a fost justificată în mod valabil.
În special, în măsura în care guvernul a menționat resursele financiare insuficiente ale municipiului Dobrich, Curtea reiterează că acest lucru nu poate justifica o astfel de întârziere lungă (a se vedea Kirilova și altele , citat mai sus § 122). În plus, Curtea constată că chiar presupunând că reclamanții primesc apartamentul din cauza lor în a doua jumătate a anului 2022 (a se vedea punctul 11 de mai sus), care nu a fost confirmat (a se vedea punctul 1 de mai sus), rămâne faptul că, de mulți ani, reclamanții au avut o incertitudine și au trebuit să sufere o sarcină excesivă. Astfel, chiar și după posibila livrare a apartamentului, echilibrul echitabil necesar în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 nu a fost realizat (a se vedea Kirilova și alții , citat mai sus § 123). 14. A existat în consecință o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 din Convenție.
APLICAREA ARTICOLULUI 41 DE CONVENȚIE 15. Reclamanții au solicitat prejudiciu moral, fără a indica o sumă specifică. În ceea ce privește costurile și cheltuielile, reclamanții au solicitat 1,820 euro (EUR), cuprinzând 1,710 EUR pentru reprezentarea juridică și 110 EUR pentru traducere. Pentru a sprijini cererea lor, reclamanții au prezentat o fișă de timp pentru activitatea efectuată de avocatul lor și primirile pentru suma plătită pentru traducere. Acestea au solicitat ca 210 EUR să fie plătite la contul lor bancar și ca restul să fie transferat direct la contul bancar al reprezentantului lor juridic. 17. Guvernul a susținut că orice atribuire pentru prejudiciu moral nu ar trebui să depășească sumele acordate în cazuri similare.
Ele au contestat cererea reclamanților pentru costuri și cheltuieli și au considerat excesivă. 18. Curtea, hotărând în mod echitabil și având în vedere circumstanțele cauzei, acordă în comun celor două reclamante 3000 EUR în ceea ce privește prejudiciile morale. 19. În plus, având în vedere faptul că prezentul caz se referă la o plângere repetată și că face parte dintr-un grup de zece cereri aproape identice prezentate Curții de către solicitanți reprezentați de același avocat, Curtea consideră că este rezonabil atribuirea reclamanților o sumă globală de EUR 900 pentru a acoperi toate costurile suportate, precum și orice impozit care le poate fi imputabil. Acesta consideră că, după cererea reclamanților, 690 EUR din această sumă trebuie să fie plătite direct în contul bancar al reprezentantului lor juridic.
Pentru aceste motive, TRIBUNALUL, UNANIMOUS, declară cererea admisibilă; deține că a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 din Convenție; (a) faptul că Statul pârât trebuie să plătească împreună reclamanților, în termen de trei luni, următoarele sume, care urmează să fie convertite în moneda statului contestat la rata aplicabilă la data decontare: (i) 3.000 EUR (3.000 EUR), plus orice impozit care poate fi impugnabil, în ceea ce privește prejudiciile morale; (ii) 900 EUR (nouă sute de euro), plus orice impozit care le poate impune, în ceea ce privește costurile și cheltuielile, 690 EUR (sex sute nouăzeci de euro) din care trebuie plătite direct în contul bancar al reprezentantului lor juridic; (b) că de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la decontarea dobânzilor simple se plătesc pe sumele de mai sus la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei de incumprire plus trei puncte procentuale; respinge restul cererii reclamanților pentru o justă satisfacție.
Adoptat în limba engleză și notificat în scris la 18 octombrie 2022, în conformitate cu articolele 2 și 3 din Regulamentul de procedură. Ludmila Milanova Iulia Antoanella Motoc Președintele adjunct al grefierului interimar
FOURTH SECTION
CASE OF MOAMER v. BULGARIA (Application no. 40124/19) JUDGMENT STRASBOURG 18 October 2022 This judgment is final but it may be subject to editorial revision.
In the case of Moamer v. Bulgaria, The European Court of Human Rights (Fourth Section), sitting as a Committee composed of: Iulia Antoanella Motoc , President, Yonko Grozev , Pere Pastor Vilanova , Judges, and Ludmila Milanova, Acting Deputy Section Registrar , Having regard to: the application (no. 40124/19) against the Republic of Bulgaria lodged with the Court under Article 34 of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms (“the Convention”) on 20 July 2019 by two Bulgarian nationals, Mr Esrin Tyundzhar Moamer and Mr Zafer Tyundzhar Moamer, born in 1982 and 1981 respectively and living in Türkiye (“the applicants”) who were represented by Ms A. Chobanova, a lawyer practising in Sofia; the decision to give notice of the application to the Bulgarian Government (“the Government”), represented by their Agent, Ms V. Hristova, of the Ministry of Justice; the parties’ observations; Having deliberated in private on 27 September 2022, Delivers the following judgment, which was adopted on that date:
SUBJECT MATTER OF THE CASE
1 . The application concerns the delayed provision of compensation to the applicants for their mother’s property, expropriated in 1991 for urban development by the municipal authorities of Dobrich. The applicants (who succeeded their mother after she passed away on an unspecified date) were to be compensated with a flat in a building the authorities intended to construct. Construction work commenced in 2010; however, in 2014 this was postponed, apparently mainly due to financial difficulties experienced by the municipality. In November 2019 the construction work started again and, according to the Government, the building was expected to be completed by 30 July 2022. The applicants had not received their flat or any alternative compensation by the time the parties filed their last submissions with the Court in June 2022.
The applicants complained under Article 1 of Protocol No. 1 and Article 13 of the Convention of the delays in the compensation procedure.
THE COURT’S ASSESSMENT
ALLEGED VIOLATION OF ARTICLE 1 of protocol no. 1 OF THE CONVENTION
The Court is of the view that it suffices to examine the complaints solely under Article 1 of Protocol No. 1 (see, for example, Kopankovi v. Bulgaria , no. 48929/12, §§ 26-27, 6 September 2018).
The case is of the type examined in Kirilova and Others v. Bulgaria (nos. 42908/98 and 3 others, 9 June 2005) and many follow-up cases (some of which are cited below). The relevant domestic law provisions and the applicable general principles concerning delays in providing compensation for expropriated property have been summarised therein. Admissibility 5 . The Government argued that the applicants had failed to exhaust available and effective domestic remedies. They had brought a tort action under the State and Municipalities Responsibility for Damage Act 1988 (“the 1988 Act”), claiming compensation for the delay in providing the flat due to them, but had failed to pay the requisite court fee, after which the proceedings had been discontinued. The Government maintained that, unlike the circumstances criticised by the Court in Kirilova and Others (cited above, §§ 116-19), in view of the recent evolution of domestic case-law and administrative practice, the remedy in question now offered a reasonable prospect of success. 6 . The applicants disagreed with those arguments. They contested the effectiveness of a tort action under the 1988 Act, arguing that the domestic courts had a divergent practice on that matter, and also that such a claim could only result in awarding compensation for a delay of five years preceding the date of its submission, in view of the relevant domestic rules on limitation periods.
While it takes note of the recent domestic case-law awarding damages to plaintiffs in similar cases, as presented by the Government, the Court reiterates that such an action cannot directly compel the authorities to build and deliver the flat due. It only results in providing compensation for delay for a limited period of time (see, for example, Antonovi v. Bulgaria , no. 20827/02, §§ 11-13, 1 October 2009, where the indemnification awarded by the courts covered a period up to the date of lodging the action). Thus, as long as the flat due remains undelivered to an applicant, the latter would be forced to lodge new actions and claim further compensation (see Kirilova and Others , cited above, § 116; Antonovi , cited above, § 24; and Lyubomir Popov v. Bulgaria , no. 69855/01, § 105, 7 January 2010). Therefore, an action for damages in the case at hand did not represent an effective remedy which the applicants should have exhausted, and their failure to duly pursue the proceedings they brought cannot lead to the dismissal of their complaints for non-exhaustion of domestic remedies (see Kirilova and Others , cited above, §§ 116-19).
In addition, the Court finds that the application is not manifestly ill ‑ founded within the meaning of Article 35 § 3 (a) of the Convention or inadmissible on any other grounds. It must therefore be declared admissible. Merits
The applicants’ entitlement to be provided with a flat as compensation for their mother’s expropriated property arose in 1991, and they have not yet received their flat, or any alternative compensation (see paragraph 1 above). Thus, in the present case the delay is thirty years (from the entry into force of Protocol No. 1 to the Convention for Bulgaria in 1992 onwards). 10. Тhe applicants argued that the domestic authorities were entirely responsible for the excessive delays in providing compensation, regardless of whether that was due to financial difficulties experienced by the municipality, or to negligence or a passive attitude on their part. 11 . The Government maintained that the domestic authorities made active attempts to overcome financial and logistical difficulties, in order to find a solution and fulfil their obligation to provide a flat to the applicants. They contended that the municipality’s financial situation had caused some delay in the compensation procedure, however, the difficulties had been largely overcome and the applicants were to receive their flat in the second half of 2022. In the Government’s view, the applicants were responsible for part of the delay incurred, because they had failed to resort to procedures available to them to bring about the conclusion of the procedure at an earlier date. In particular, the applicants had not used the possibility provided for under domestic law to request financial compensation in lieu of compensation in the form of a flat, nor had they availed themselves of the possibility to seek re-compensation by way of another flat (see, for a description of these procedures, Kopankovi , cited above, § 22, and Velyov and Dimitrov v. Bulgaria (dec.) [Committee], no. 64570/10, § 16, 20 September 2016).
The Court observes that the Dobrich municipality never abandoned its plans to construct the building where the applicants’ flat is located and actively sought financing in order to complete the construction, as noted by the Government (see paragraph 11 above). Consequently, the applicants should not be criticised for their decision to await that construction and not seek alternative solutions, such as financial compensation or compensation through other property (compare the circumstances in Basmenkova v. Bulgaria [Committee], no. 63391/13, §§ 28-30, 6 April 2017; by contrast, see Bozhilovi v. Bulgaria [Committee], no. 9051/18, §§ 9-11, 15 March 2022 and Petrovi v. Bulgaria [Committee], no. 26759/12, §§ 25-29, 2 February 2017, where the Court found that at some point it had become clear that the property initially due would never be delivered which meant that the applicants should have resorted to the various other means of redress available under domestic law). Therefore, the applicants’ failure to pursue those avenues cannot lead to the conclusion that they are to blame for some part of the delay in the compensation procedure.
As to the authorities, in the present case it does not appear that they proved reluctant to assist the applicants, nor that they actively opposed the applicants’ attempt to receive the flat due to them (by contrast, see Kirilova and Others , cited above, § 121; and Dobrodolska v. Bulgaria [Committee], no. 34272/09, § 20, 13 October 2016). Nevertheless, the delay caused through their fault has not been validly justified. In particular, in so far as the Government referred to the insufficient financial resources of the Dobrich municipality, the Court reiterates that this in itself cannot justify such a lengthy delay (see Kirilova and Others , cited above, § 122). Furthermore, the Court notes that even assuming that the applicants receive the flat due to them in the second half of 2022 (see paragraph 11 above), which has not been confirmed (see paragraph 1 above), the fact remains that for many years the applicants faced uncertainty and have had to suffer an excessive burden. Thus, even after the possible delivery of the flat, the fair balance required under Article 1 of Protocol No. 1 has not been achieved (see Kirilova and Others , cited above, § 123).
There has accordingly been a violation of Article 1 of Protocol No. 1 of the Convention.
APPLICATION OF ARTICLE 41 OF THE CONVENTION
15. The applicants claimed non-pecuniary damage, without indicating a specific amount. 16 . As for costs and expenses, the applicants claimed 1,820 euros (EUR). This included EUR 1,710 for their legal representation and EUR 110 for translation. To support their claim, the applicants presented a time sheet for the work performed by their lawyer and receipts for the amount paid for translation. They requested that EUR 210 awarded under this head be paid to their bank account and that the remainder be transferred directly to the bank account of their legal representative.
The Government submitted that any award for non-pecuniary damage should not exceed the amounts awarded in similar cases. They contested the applicants’ claim for costs and expenses and considered it excessive.
The Court, ruling on an equitable basis and having regard to the circumstances of the case, awards jointly to the two applicants EUR 3,000 in respect of non-pecuniary damage.
Furthermore, having regard to the fact that the present case concerns a repetitive complaint and that it is part of a group of ten almost identical applications submitted to the Court by applicants represented by the same lawyer, the Court considers it reasonable to award the applicants a global amount of EUR 900 to cover all costs incurred, plus any tax that may be chargeable to them. It holds that, as requested by the applicants, EUR 690 of this amount is to be paid directly into the bank account of their legal representative. FOR THESE REASONS, THE COURT, UNANIMOUSLY, Declares the application admissible; Holds that there has been a violation of Article 1 of Protocol No. 1 of the Convention; Holds (a) that the respondent State is to pay the applicants jointly, within three months, the following amounts, to be converted into the currency of the respondent State at the rate applicable at the date of settlement: (i) EUR 3,000 (three thousand euros), plus any tax that may be chargeable, in respect of non-pecuniary damage; (ii) EUR 900 (nine hundred euros), plus any tax that may be chargeable to them, in respect of costs and expenses, EUR 690 (six hundred and ninety euros) of which to be paid directly into the bank account of the their legal representative; (b) that from the expiry of the above-mentioned three months until settlement simple interest shall be payable on the above amounts at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points; Dismisses the remainder of the applicants’ claim for just satisfaction. Done in English, and notified in writing on 18 October 2022, pursuant to Rule 77 §§ 2 and 3 of the Rules of Court. Ludmila Milanova Iulia Antoanella Motoc Acting Deputy Registrar President