- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 6 decembrie 2022
- Stat pârât
- BGR
- Articole
- Articolul 1, Articolul 1 din Protocolul 1
- Concluzia
- Încălcare — Articolul 1 din Protocolul 1
Stoyanova împotriva Bulgariei
Traducere în română Auto
CAUZA DE STOYANOVA c. BULGARIA (Depunerea nr. 40101/19) HOTĂRÂREA STASBOURG 6 decembrie 2022 Această hotărâre este finală, dar poate fi supusă revizuirii editoriale.
În cazul Stoyanova c. Bulgaria, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A treia secțiune), în calitate de comitet compus din: Pere Pastor Vilanova, Președintele Georgios A. Serghides, Yonko Grozev, judecători și Olga Chernishova, Secretarul adjunct al secțiunii având în vedere: cererea (nr. 40101/19) împotriva Republicii Bulgaria a depus Curtea în temeiul art. 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) la 20 iulie 2019 de către un național bulgar, dna Snezhanka Docheva Stoyanova, născut în 1973 și locuind în Dobrich („reclamantul”), reprezentat de dna Chobanova, avocat practicant la Sofia; hotărârea de a anunța cererea guvernului bulgar (“Guvernul”), reprezentată de agentii lor, dl V. Obretenov și dna V. Hristova, din Ministerul Justiției; observațiile părților; după ce a deliberat în particular la 15 noiembrie 2022, emite următoarea hotărâre, care a fost adoptată la această dată: Cererea se referă la întârzierea acordării de compensare reclamantului pentru proprietatea părinților ei care a fost expropriată pentru dezvoltarea urbană în 1985 de către autoritățile municipale din Dobrich.
Reclamantul trebuia să fie compensat cu un apartament într-o clădire pe care autoritățile întenționau să o construiască. Lucrările de construcție au început în 2010; totuși, în 2014 acest lucru a fost amânat, aparent din cauza dificultăților financiare experimentate de municipiu.
În noiembrie 2019, lucrările de construcție au fost reluate și, potrivit celor mai recente informații prezentate de Guvern, clădirea a fost preconizată să fie finalizată până la 30 noiembrie 2022. Reclamantul nu și-a primit nici o compensație alternativă până la momentul în care părțile și-au depus cele mai recente cereri la Curte în septembrie 2022. La 31 august 2020, reclamantul a introdus o acțiune de tort în temeiul Legii 1988 privind responsabilitatea statului și municipalităților pentru prejudicii (denumită în continuare „Legea 1988”), cerând compensații pentru întârzierea în care a furnizat apartamentul datorat acesteia pentru perioada cuprinsă între 1 septembrie 2015 și 1 septembrie 2020. Într-o hotărâre finală din 10 februarie 2022, Curtea Supremă de Administrație (denumită în continuare „SAC”) a declarat că municipalitatea a fost responsabilă pentru neapărarea achiziției apartamentului într-un timp rezonabil și a acordat 14 440 lev bulgare (BGN) (7,383 euro (EUR)) în prejudiciu material și BGN 5.000 (25556 EUR) în prejudiciu moral.
Aceste sume au fost plătite reclamantului la 17 martie 2022. Reclamantul se plâng în conformitate cu art. 1 din Protocolul nr. 1 și cu art. 13 din Convenția privind întârzierile în procedura de compensare. Curtea consideră că este suficientă examinarea plângerilor numai în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 (a se vedea, de exemplu, Kopankovi v. Bulgaria , nr. 48929/12, §§ 26-27, 6 septembrie 2018). Cazul este de tipul examinat în Kirilova și alții v. Bulgaria (numerele 42908/98 și 3 altele, 9 iunie 2005) și multe cazuri de urmărire (unele dintre acestea sunt citate mai jos). Guvernul a susținut că reclamantul nu a epuizat căile de recurs interne disponibile și eficace, întrucât reclamantul a inițiat o acțiune de tort în temeiul legii 1988 numai după depunerea cererii sale la Curte (a se vedea punctul 2 de mai sus), nu a epuizat acest remediu la momentul respectiv și cererea sa este prematură.
În plus, reclamantul ar fi trebuit să depună o nouă cerere pentru perioada de după 17 martie 2022, atunci când a primit compensația acordată de SAC (ibid.). Reclamantul a contestat eficacitatea unei acțiuni de tort în temeiul legii de 1988, susținând că o astfel de cerere a avut ca rezultat numai atribuirea compensației pentru cei cinci ani care precedă data depunerii sale, având în vedere normele interne relevante privind perioadele de limitare. În timp ce ia notă de recentele jurisprudențe interne de atribuire a daunelor reclamanților în cadrul procedurii de tort în temeiul Legii din 1988, astfel cum a prezentat Guvernul, Curtea reiterează că o cerere de tort nu poate obliga în mod direct autoritățile să construiască și să livreze apartamentul; aceasta nu duce decât la atribuirea compensației pentru o perioadă limitată, așa cum s-a întâmplat în cazul în cauză (a se vedea punctul 2 mai sus).
Nu ar trebui să se așteapte că reclamantul va depune periodic noi acțiuni și va solicita o compensare suplimentară, deoarece ea nu poate prezice atunci când autoritățile își vor îndeplini obligația de a-și construi și de a-și livra apartamentul (a se vedea Kirilova și alții , citat mai sus §§ 116-119 , și Antonovi c. Bulgaria , nr. 20827/02 , § 24, 1 octombrie 2009). Având în vedere considerațiile de mai sus și faptul că procedurile introduse de reclamant în acest caz au fost încheiate (a se vedea punctul 2 de mai sus), pendenția anterioară a acestei proceduri nu poate duce la concluzia că cererea a fost prematură.
Deși, prin urmare, obiecțiile guvernului în acest sens trebuie respinse, faptul că reclamantul a primit deja compensații parțiale la nivel intern rămâne relevante în temeiul articolului 41 din convenție (a se vedea punctul 23 de mai jos; de asemenea, Kirilova și alții , citat mai sus, § 119). Guvernul a considerat, de asemenea, că reclamantul și-a pierdut statutul de victimă, așa cum în procedura internă de tort a primit o recunoaștere deplină și expresă a încălcării drepturilor sale, precum și a unei soluții monetare adecvate. 10. Cu toate acestea, ea nu și-a primit încă apartamentul și compensația acordată de SAC, însoțită de o recunoaștere a încălcării drepturilor sale, numai în ceea ce privește întârzierea pentru perioada între 2015 și 2020 (a se vedea punctul 2 de mai sus).
Prezenta plângere acoperă un termen mult mai lung (a se vedea punctul 14 de mai jos). În consecință, reclamantul nu a încetat să fie o victimă a presupusei încălcări (a se vedea Antonovi , citat mai sus § 23). 11. Guvernul a susținut, de asemenea, că reclamantul a abuzat de dreptul ei la cerere individuală în sensul că nu a informat Curtea că a inițiat o cerere de tort în temeiul Legii 1988. Curtea consideră că, având în vedere concluziile sale de mai sus (a se vedea punctul 8), acțiunea din legea de 1988 nu se referă suficient la chestiunea de bază în cauză și, prin urmare, nu poate fi considerată esențială pentru rezultatul cererii (a se vedea mutatis mutandis, Anatoliy Marinov c. Bulgaria) , nr. 26081/17, §§ 30-32, 15 februarie 2022). Prin urmare, comportamentul reclamantului nu a constituit un abuz al dreptului la cerere.
12. În plus, Guvernul a susținut că, în cadrul unei ședințe publice care au avut loc la 1 noiembrie 2021 înainte de SAC, reprezentantul reclamantului a afirmat că se așteaptă ca cererea să fie comunicată și părțile să înceapă negocierile de soluționare prietenoasă, încălcând astfel confidențialitatea acestor negocieri. În timp ce Guvernul a ridicat această obiecție în afara termenului stabilit, Curtea nu va examina dacă au fost oprite, deoarece, în orice caz, ar putea examina o astfel de chestiune din proprie inițiativă (a se vedea Dimo Dimov și alții c. Bulgaria c. , nr. 30044/10, § 41, 7 iulie 2020, cu alte trimiteri . Având în vedere faptul că, la momentul audierii din 1 noiembrie 2021, Curtea nu a dat încă aviz cu privire la cererea depusă guvernului și nu a trimis părților proiecte de declarații amicale (aceasta s-a întâmplat în decembrie 2021), nu s-a încălcat datoria de confidențialitate.
13. În sfârșit, cererea nu este vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 litera (a) din Convenție sau inadmisibilă din alte motive și trebuie declarată admisibilă. Dreptul reclamantului de a beneficia de un apartament ca compensare pentru proprietatea expropriată a părinților ei a apărut în 1985, iar ea nu a primit încă apartamentul sau nicio compensație alternativă (a se vedea punctul 1 de mai sus). Astfel, întârzierea este de treizeci de ani (de la intrarea în vigoare a Protocolului nr. 1 la Convenția pentru Bulgaria în 1992). 15. Reclamantul a susținut că autoritățile naționale sunt în întregime responsabile pentru întârzierile excesive în asigurarea compensației, indiferent dacă aceaceasta a fost cauzată de dificultăți financiare experimentate de municipiu, de neglijență sau de o atitudine pasivă de partea lor.
16. Guvernul a susținut că autoritățile naționale au făcut încercări active de a depăși dificultățile financiare și logistice, pentru a găsi o soluție și a îndeplini obligația de a oferi reclamantului un apartament.
Ei au susținut că situația financiară a municipiului a provocat unele întârziere în procedura de compensare, dar dificultățile au fost în mare parte depășite, reclamantul a primit o compensație suficientă la nivel intern pentru întârziere, iar ea urma să-și primească apartamentul până la sfârșitul lunii noiembrie 2022. În opinia Guvernului, reclamantul a fost responsabil pentru o parte din întârzierea suportată, deoarece nu a reușit să recurgă la procedurile de care are acces pentru a aduce încheierea procedurii la o dată anterioară – ea ar putea solicita compensații financiare în locul unei compensații sub forma unui apartament sau recompensare prin intermediul unui alt apartament (a se vedea, pentru o descriere a acestor proceduri, Kopankovi , citat mai sus § 22, și Velyov și Dimitrov v. Bulgaria (dec.) [Comitetul], nr. 64570/10, § 16, 20 septembrie 2016). 17. Comunitatea Dobrich nu și-a abandonat planurile de construcție a clădirii în care apartamentul reclamantului este situat și a căutat în mod activ finanțare pentru a finaliza construcția, așa cum a remarcat guvernul.
În consecință, reclamantul nu ar trebui criticat pentru decizia ei de a aștepta această construcție și de a nu căuta soluții alternative, cum ar fi compensarea financiară sau compensarea prin alte proprietăți (în comparație cu circumstanțele din Basmenkova c. Bulgaria [Comitetul] nr. 63391/13, §§§ 30, 6 aprilie 2017; în contrast, a se vedea Bozhilovi c. Bulgaria [Comitetul] nr. 9051/18, §§ 9-11, 15 martie 2022 și Petrovi v. Bulgaria [Comitetul], nr. 26759/12, §§ 25-29, 2 februarie 2017, în cazul în care Curtea a constatat că la un moment dat a devenit clar că proprietatea inițial datorată nu ar fi fost furnizată niciodată, ceea ce înseamnă că reclamanții ar fi trebuit să recurgă la diferitele mijloace de recurs disponibile în temeiul legislației interne.
Prin urmare, faptul că reclamantul nu a urmărit aceste căi nu poate duce la concluzia că ea este de vină pentru o parte din întârzierea procedurii de compensare. 18. În ceea ce privește autoritățile, în acest caz, nu se pare că s-au dovedit rezidente să asiste reclamantul, nici că s-au opus în mod activ încercărilor sale de a primi apartamentul datorită acestuia (a se vedea Kirilova și altele) , citat mai sus, § 121; și Dobrodolska c. Bulgaria [Comitetul], nr. 34272/09, § 20, 13 octombrie 2016). Cu toate acestea, întârzierea cauzată de vina lor nu a fost justificată în mod valabil.
În special, în măsura în care guvernul se referă la resursele financiare insuficiente ale municipiului Dobrich, Curtea reiterează că acest lucru nu poate justifica o astfel de întârziere lungă (a se vedea Kirilova și alții În plus, chiar presupunând că reclamantul va primi apartamentul din cauza ei în noiembrie 2022 (a se vedea punctul 1 de mai sus), faptul rămâne că, de mulți ani, s-a confruntat cu incertitudine și a trebuit să sufere o sarcină excesivă. Astfel, chiar și după eventuala livrare a apartamentului, nu se va atinge echilibrul echitabil necesar în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 (a se vedea 19. În consecință, a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 din Convenție.
APLICAREA ARTICOLULUI 41 DE LA CONVENȚIE 20. Reclamantul a solicitat prejudiciu moral, fără a indica o sumă specifică. 21. Pentru costurile și cheltuielile, reclamantul a solicitat 2.097 euro (EUR). Acest lucru a inclus 1,919 EUR pentru reprezentare juridică și 178 EUR pentru traducere. Pentru a sprijini cererea, ea a prezentat o fișă de timp pentru lucrările efectuate de avocatul ei și chitanțe pentru suma plătită pentru traducere. Ea a solicitat ca 597 EUR acordate sub acest cap să fie plătite ei și restul direct la contul bancar al reprezentantului său legal. 22. Guvernul a susținut că orice atribuire pentru prejudiciu moral nu ar trebui să depășească sumele acordate în cazuri similare. Curtea, hotărând în mod echitabil și având în vedere faptul că reclamantul a primit compensații parțiale la nivel intern (a se vedea punctul 2 de mai sus), consideră oportună acordarea de 1000 EUR în ceea ce privește prejudiciile morale.
24. În plus, având în vedere faptul că prezentul caz se referă la o plângere repetată și că face parte dintr-un grup de zece cereri aproape identice prezentate Curții de către solicitanți reprezentați de același avocat, Curtea consideră că este rezonabil atribuirea reclamantului o sumă globală de 900 EUR pentru a acoperi toate costurile suportate, plus orice impozit care îi poate fi imputabil. Conform solicitării reclamantului, 303 EUR din această sumă trebuie plătite direct în contul bancar al reprezentantului său juridic.
Pentru aceste motive, TRIBUNALUL, UNANIMOUS, declară cererea admisibilă; declară că a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 din Convenție; deține (a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni, următoarele sume, care urmează să fie convertite în moneda statului interesat la rata aplicabilă la data decontare: (i) 1000 EUR (1 mie de euro), plus orice impozit care poate fi taxabil, în ceea ce privește prejudiciile morale; (ii) 900 EUR (nouă sute de euro), plus orice impozit care poate fi taxabil reclamantului, în ceea ce privește costurile și cheltuielile, 303 EUR (trei sute trei euro) din care trebuie plătit direct în contul bancar al reprezentantului ei juridic; (b) că de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la decontarea dobânzilor simple se plătesc pe sumele de mai sus la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei de incumprire plus trei puncte procentuale; respinge restul cererii reclamantului pentru o justă satisfacție.
Adoptat în limba engleză și notificat în scris la 6 decembrie 2022, în conformitate cu articolele 2 și 3 din Regulamentul de procedură.
THIRD SECTION
CASE OF STOYANOVA v. BULGARIA (Application no. 40101/19) JUDGMENT STRASBOURG 6 December 2022 This judgment is final but it may be subject to editorial revision.
In the case of Stoyanova v. Bulgaria, The European Court of Human Rights (Third Section), sitting as a Committee composed of: Pere Pastor Vilanova, President , Georgios A. Serghides, Yonko Grozev, judges , and Olga Chernishova, Deputy Section Registrar , Having regard to: the application (no. 40101/19) against the Republic of Bulgaria lodged with the Court under Article 34 of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms (“the Convention”) on 20 July 2019 by a Bulgarian national, Ms Snezhanka Docheva Stoyanova, born in 1973 and living in Dobrich (“the applicant”), who was represented by Ms A. Chobanova, a lawyer practising in Sofia; the decision to give notice of the application to the Bulgarian Government (“the Government”), represented by their Agents, Mr V. Obretenov and Ms V. Hristova, of the Ministry of Justice; the parties’ observations; Having deliberated in private on 15 November 2022, Delivers the following judgment, which was adopted on that date:
SUBJECT MATTER OF THE CASE
1 . The application concerns the delayed provision of compensation to the applicant for her parents’ property which was expropriated for urban development in 1985 by the municipal authorities of Dobrich. The applicant was to be compensated with a flat in a building the authorities intended to construct. Construction work commenced in 2010; however, in 2014 this was postponed, apparently mainly due to financial difficulties experienced by the municipality.
In November 2019 the construction work was resumed and, according to the latest information submitted by the Government, the building was expected to be completed by 30 November 2022. The applicant had not received her flat or any alternative compensation by the time the parties filed their latest submissions with the Court in September 2022. 2 . On 31 August 2020 the applicant brought a tort action under the State and Municipalities Responsibility for Damage Act 1988 (hereinafter “the 1988 Act”), seeking compensation for the delay in providing the flat due to her for the period from 1 September 2015 to 1 September 2020. In a final judgment of 10 February 2022 the Supreme Administrative Court (hereinafter “the SAC”) held that the municipality was responsible for the failure to deliver the flat within a reasonable time, and awarded the applicant 14,440 Bulgarian levs (BGN) (7,383 euros (EUR)) in pecuniary damage and BGN 5,000 (EUR 2,556) in non-pecuniary damage.
These sums were paid to the applicant on 17 March 2022.
The applicant complains under Article 1 of Protocol No. 1 and Article 13 of the Convention of the delays in the compensation procedure.
THE COURT’S ASSESSMENT
ALLEGED VIOLATION OF ARTICLE 1 of protocol n o
. 1 OF THE CONVENTION
4. The Court is of the view that it suffices to examine the complaints solely under Article 1 of Protocol No. 1 (see, for example, Kopankovi v. Bulgaria , no. 48929/12, §§ 26-27, 6 September 2018).
The case is of the type examined in Kirilova and Others v. Bulgaria (nos. 42908/98 and 3 others, 9 June 2005), and many follow-up cases (some of which are cited below). Admissibility
The Government argued that the applicant had failed to exhaust available and effective domestic remedies. Since the applicant had initiated a tort action under the 1988 Act only after the submission of her application to the Court (see paragraph 2 above), she had not exhausted that remedy at the relevant time and her application was premature. In addition, the applicant should have lodged a further claim for the period after 17 March 2022, when she had received the compensation awarded to her by the SAC (ibid.).
The applicant contested the effectiveness of a tort action under the 1988 Act, arguing that such a claim only resulted in the award of compensation for the five years preceding the date of its submission, in view of the relevant domestic rules on limitation periods. 8 . While it takes note of recent domestic case-law awarding damages to plaintiffs in tort proceedings under the 1988 Act, as presented by the Government, the Court reiterates that a tort claim cannot directly compel the authorities to build and deliver the flat; it only results in the award of compensation for a limited period of time, as happened in the present case (see paragraph 2 above). The applicant should not be expected to periodically lodge new actions and seek further compensation, since she cannot predict when the authorities will fulfil their obligation to build and deliver her flat (see Kirilova and Others , cited above, §§ 116-119, and Antonovi v. Bulgaria , no. 20827/02, § 24, 1 October 2009). In view of the considerations above and the fact that the proceedings brought by the applicant in the present case have been completed (see paragraph 2 above), the previous pendency of these proceedings cannot lead to the conclusion that the application was premature. While, therefore, the Government’s objections in that respect are to be dismissed, the fact that the applicant has already received partial compensation at the domestic level remains of relevance under Article 41 of the Convention (see paragraph 23 below; also Kirilova and Others , cited above, § 119).
The Government considered also that the applicant had lost her victim status, as in the domestic tort proceedings she had received full and express acknowledgment of the violation of her rights, as well as an appropriate monetary redress.
However, she has not yet received her flat, and the compensation awarded to her by the SAC, accompanied by a recognition of the breach of her rights, only concerned the delay for the period between 2015 and 2020 (see paragraph 2 above). The present complaint covers a much longer time-frame (see paragraph 14 below). Accordingly, the applicant has not ceased to be a victim of the alleged violation (see Antonovi , cited above, § 23).
The Government further claimed that the applicant had abused her right to individual application in that she had failed to inform the Court that she had initiated a tort claim under the 1988 Act. The Court considers that, in view of its findings above (see paragraph 8), the proceedings under the 1988 Act do not relate sufficiently to the core issue at stake, and therefore informing the Court about the initiation of such proceedings cannot be deemed to be essential for the outcome of the application (see, mutatis mutandis, Anatoliy Marinov v. Bulgaria , no. 26081/17, §§ 30-32, 15 February 2022). Therefore, the applicant’s conduct did not amount to an abuse of the right of application.
Additionally, the Government submitted that during a public hearing held on 1 November 2021 before the SAC, the applicant’s representative had said that she expected the application to be communicated and the parties to start friendly-settlement negotiations, thus breaching the confidentiality of such negotiations. While the Government raised this objection outside the set time-limit, the Court will not examine whether they were estopped from doing so, because in any event it may examine such issue on its own initiative (see Dimo Dimov and Others v. Bulgaria , no. 30044/10, § 41, 7 July 2020, with further references). Given the fact that at the time of the court hearing of 1 November 2021 the Court had not yet given notice of the application to the Government and had not sent to the parties draft friendly-settlement declarations (this happened in December 2021), there has been no breach of the duty of confidentiality.
Finally, the application is not manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 (a) of the Convention or inadmissible on any other grounds and must be declared admissible. Merits 14 . The applicant’s entitlement to be provided with a flat as compensation for her parents’ expropriated property arose in 1985, and she has not yet received her flat, or any alternative compensation (see paragraph 1 above). Thus, the delay is thirty years (from the entry into force of Protocol No. 1 to the Convention for Bulgaria in 1992 onwards).
The applicant argued that the domestic authorities were entirely responsible for the excessive delays in providing compensation, regardless of whether that was due to financial difficulties experienced by the municipality, or to negligence or a passive attitude on their part.
The Government maintained that the domestic authorities had made active attempts to overcome financial and logistical difficulties, in order to find a solution and fulfil their obligation to provide a flat to the applicant. They contended that the municipality’s financial situation had caused some delay in the compensation procedure, but the difficulties had been largely overcome, the applicant had been awarded sufficient redress at domestic level for the delay, and she was to receive her flat by the end of November 2022. In the Government’s view, the applicant was responsible for part of the delay incurred, because she had failed to resort to procedures available to her to bring about the conclusion of the procedure at an earlier date – she could request financial compensation in lieu of compensation in the form of a flat, or re-compensation by way of another flat (see, for a description of these procedures, Kopankovi , cited above § 22, and Velyov and Dimitrov v. Bulgaria (dec.) [Committee], no. 64570/10, § 16, 20 September 2016).
The Dobrich municipality never abandoned its plans to construct the building where the applicant’s flat is located and actively sought financing in order to complete the construction, as noted by the Government. Consequently, the applicant should not be criticised for her decision to await that construction and not seek alternative solutions, such as financial compensation or compensation through other property (compare the circumstances in Basmenkova v. Bulgaria [Committee], no. 63391/13, §§ 28 ‑ 30, 6 April 2017; by contrast, see Bozhilovi v. Bulgaria [Committee], no. 9051/18, §§ 9-11, 15 March 2022 and Petrovi v. Bulgaria [Committee], no. 26759/12, §§ 25-29, 2 February 2017, where the Court found that at some point it had become clear that the property initially due would never be delivered which meant that the applicants should have resorted to the various other means of redress available under domestic law). Therefore, the applicant’s failure to pursue those avenues cannot lead to the conclusion that she is to blame for some part of the delay in the compensation procedure.
As to the authorities, in the present case it does not appear that they proved reluctant to assist the applicant, nor that they actively opposed his attempts to receive the flat due to him (by contrast, see Kirilova and Others , cited above, § 121; and Dobrodolska v. Bulgaria [Committee], no. 34272/09, § 20, 13 October 2016). Nevertheless, the delay caused through their fault has not been validly justified. In particular, in so far as the Government referred to the insufficient financial resources of the Dobrich municipality, the Court reiterates that this in itself cannot justify such a lengthy delay (see Kirilova and Others , cited above, § 122). Furthermore, even assuming that the applicant will receive the flat due to her in November 2022 (see paragraph 1 above), the fact remains that for many years she faced uncertainty and has had to suffer an excessive burden. Thus, even after the possible delivery of the flat, the fair balance required under Article 1 of Protocol No. 1 will not be achieved (see Kirilova and Others , cited above, § 123).
There has accordingly been a violation of Article 1 of Protocol No. 1 of the Convention.
APPLICATION OF ARTICLE 41 OF THE CONVENTION
20. The applicant claimed non-pecuniary damage, without indicating a specific amount.
For costs and expenses, the applicant claimed 2,097 euros (EUR). This included EUR 1,919 for legal representation and EUR 178 for translation. To support her claim, she presented a time sheet for the work performed by her lawyer and receipts for the amount paid for translation. She requested that EUR 597 awarded under this head be paid to her and the remainder directly to the bank account of her legal representative.
The Government submitted that any award for non-pecuniary damage should not exceed the amounts awarded in similar cases. They contested the applicant’s claim for costs and expenses as excessive. 23 . The Court, ruling on an equitable basis and having regard to the fact that the applicant has received partial compensation at the domestic level (see paragraph 2 above), finds it appropriate to award EUR 1,000 in respect of non-pecuniary damage.
Furthermore, having regard to the fact that the present case concerns a repetitive complaint and that it is part of a group of ten almost identical applications submitted to the Court by applicants represented by the same lawyer, the Court considers it reasonable to award the applicant a global amount of EUR 900 to cover all costs incurred, plus any tax that may be chargeable to her. As requested by the applicant, EUR 303 of this amount is to be paid directly into the bank account of her legal representative. FOR THESE REASONS, THE COURT, UNANIMOUSLY, Declares the application admissible; Holds that there has been a violation of Article 1 of Protocol No. 1 of the Convention; Holds (a) that the respondent State is to pay the applicant, within three months, the following amounts, to be converted into the currency of the respondent State at the rate applicable at the date of settlement: (i) EUR 1,000 (one thousand euros), plus any tax that may be chargeable, in respect of non-pecuniary damage; (ii) EUR 900 (nine hundred euros), plus any tax that may be chargeable to the applicant, in respect of costs and expenses, EUR 303 (three hundred and three euros) of which to be paid directly into the bank account of her legal representative; (b) that from the expiry of the above-mentioned three months until settlement simple interest shall be payable on the above amounts at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points; Dismisses the remainder of the applicant’s claim for just satisfaction. Done in English, and notified in writing on 6 December 2022, pursuant to Rule 77 §§ 2 and 3 of the Rules of Court. Olga Chernishova Pere Pastor Vilanova Deputy Registrar President