Decizia nr. 39 din 23 februarie 2026

Pe rol se află soluţionarea Dosarului nr. 2.443/1/2025, având ca obiect sesizarea formulată de Tribunalul Satu Mare – Secţia penală cu privire la următoarea problemă de drept: În situaţia admiterii contestaţiei formulate de către procuror, împotriva încheierii prin care s-a înlocuit măsura preventivă a arestului preventiv cu una subsidiară, termenul consacrat de art. 207 alin. (6) din Codul de procedură penală, de verificare a măsurii preventive a arestului, se calculează de la data pronunţării încheierii judecătorului fondului, prin care s-a dispus înlocuirea măsurii, ori de la data pronunţării încheierii tribunalului prin care s-a admis contestaţia şi s-a pronunţat în sensul menţinerii măsurii arestului preventiv?

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a fost constituit conform prevederilor art. 476 alin. (6) din Codul de procedură penală şi ale art. 34 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul).

La şedinţa de judecată participă doamna Adina Andreea Ciuhan Teodoru, magistrat-asistent în cadrul Secţiilor Unite, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 36 din Regulament.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este reprezentat de doamna procuror Ecaterina Nicoleta Eucarie, procuror în cadrul Secţiei judiciare a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Reprezentantul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, doamna procuror Ecaterina Nicoleta Eucarie, având cuvântul referitor la chestiunea de drept supusă dezlegării, în temeiul art. 475-477 din Codul de procedură penală, a susţinut că în speţă nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală, respectiv cerinţa ca problema de drept să fie sesizată în cursul judecăţii şi, implicit, condiţia referitoare la existenţa legăturii între lămurirea chestiunii de drept şi soluţionarea pe fond a cauzei. Astfel, condiţia ca problema de drept să fie sesizată în cursul judecăţii reiese din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 475 şi art. 476 alin. (2) din Codul de procedură penală. În acest sens, în conţinutul art. 475 din Codul de procedură penală se menţionează explicit că problema de drept a cărei lămurire se solicită trebuie constatată în cursul judecăţii, procesul fiind în curs de desfăşurare.

Totodată, din reglementarea art. 476 alin. (2) din Codul de procedură penală reiese faptul că şi sesizarea instanţei supreme trebuie să se realizeze în cursul judecăţii, dar şi că instanţa de trimitere este obligată să nu procedeze la judecarea cauzei, ci să aştepte dezlegarea de principiu oferită de instanţa supremă.

La interpelarea preşedintelui completului, doamna procuror a precizat că prezenta sesizare este inadmisibilă şi din perspectiva soluţiei dispuse de instanţa de trimitere, de respingere a contestaţiei formulate, neexistând, din acest punct de vedere, o legătură obiectivă între problema de drept supusă interpretării prin intermediul mecanismului prevăzut de art. 475 şi următoarele din Codul de procedură penală şi rezolvarea fondului litigiului.

Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, doamna judecător Eleni Cristina Marcu, constatând că nu sunt întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, reţinându-se dosarul în pronunţare privind sesizarea formulată.

Prin Încheierea de şedinţă din data de 12 noiembrie 2025, pronunţată de Tribunalul Satu Mare – Secţia penală, în baza art. 476 alin. (1) raportat la art. 475 din Codul de procedură penală, a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: „În situaţia admiterii contestaţiei formulate de către procuror, împotriva încheierii prin care s-a înlocuit măsura preventivă a arestului preventiv cu una subsidiară, termenul consacrat de art. 207 alin. (6) din Codul de procedură penală, de verificare a măsurii preventive a arestului, se calculează de la data pronunţării încheierii judecătorului fondului, prin care s-a dispus înlocuirea măsurii, ori de la data pronunţării încheierii tribunalului prin care s-a admis contestaţia şi s-a pronunţat în sensul menţinerii măsurii arestului preventiv?”. II. Dispoziţiile legale supuse interpretării Codul de procedură penală Calea de atac împotriva încheierilor prin care se dispune asupra măsurilor preventive în procedura camerei preliminare Art. 205. – (1) Împotriva încheierilor prin care judecătorul de cameră preliminară de la instanţa sesizată cu rechizitoriu dispune asupra măsurilor preventive, inculpatul şi procurorul pot formula contestaţie, în termen de 48 de ore de la pronunţare sau, după caz, de la comunicare. Contestaţia se depune la judecătorul de cameră preliminară care a pronunţat încheierea atacată şi se înaintează, împreună cu dosarul cauzei, judecătorului de cameră preliminară de la instanţa ierarhic superioară, în termen de 48 de ore de la înregistrare. (2) Contestaţiile împotriva încheierilor prin care judecătorul de cameră preliminară de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie dispune în procedura camerei preliminare asupra măsurilor preventive se soluţionează de un alt complet al aceleiaşi instanţe, în condiţiile legii. (3) Contestaţia formulată împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea sau menţinerea unei măsuri preventive ori prin care s-a constatat încetarea de drept a acesteia nu este suspensivă de executare. (4) Contestaţia formulată de inculpat se soluţionează în termen de 5 zile de la înregistrare. (5) Contestaţia formulată de procuror împotriva încheierii prin care s-a dispus revocarea unei măsuri preventive sau înlocuirea unei măsuri preventive cu o altă măsură preventivă se soluţionează înainte de expirarea duratei măsurii preventive dispuse anterior. (6) În vederea soluţionării contestaţiei, inculpatul se citează. (7) Dispoziţiile art. 204 alin. (7) se aplică în mod corespunzător. (8) În toate cazurile, este obligatorie acordarea asistenţei juridice pentru inculpat de către un avocat, ales sau numit din oficiu. (9) Participarea procurorului este obligatorie. (10) Dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege, odată cu soluţionarea contestaţiei se poate dispune luarea uneia dintre măsurile preventive prevăzute la art. 202 alin. (4) lit. b)-d) sau majorarea cuantumului cauţiunii. Verificarea măsurilor preventive în procedura de cameră preliminară Art. 207. – (1) Când procurorul dispune trimiterea în judecată a inculpatului faţă de care s-a dispus o măsură preventivă, rechizitoriul, împreună cu dosarul cauzei, se înaintează judecătorului de cameră preliminară de la instanţa competentă, cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei acesteia. (2) În termen de 3 zile de la înregistrarea dosarului, judecătorul de cameră preliminară verifică din oficiu legalitatea şi temeinicia măsurii preventive, înainte de expirarea duratei acesteia, cu citarea inculpatului. (3) Dispoziţiile art. 235 alin. (4)-(6) se aplică în mod corespunzător. (4) Când constată că temeiurile care au determinat luarea măsurii se menţin sau există temeiuri noi care justifică o măsură preventivă, judecătorul de cameră preliminară dispune prin încheiere menţinerea măsurii preventive faţă de inculpat. (5) Când constată că au încetat temeiurile care au determinat luarea sau prelungirea măsurii arestării preventive şi nu există temeiuri noi care să o justifice ori în cazul în care au apărut împrejurări noi din care rezultă nelegalitatea măsurii preventive, judecătorul de cameră preliminară dispune prin încheiere revocarea acesteia şi punerea în libertate a inculpatului, dacă nu este arestat în altă cauză. (6) În tot cursul procedurii de cameră preliminară, judecătorul de cameră preliminară, din oficiu, verifică periodic, dar nu mai târziu de 30 de zile, dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea măsurii arestării preventive şi a măsurii arestului la domiciliu sau dacă au apărut temeiuri noi, care să justifice menţinerea acestor măsuri. Dispoziţiile alin. (2)-(5) se aplică în mod corespunzător. (7) Judecătorul de cameră preliminară, în cursul procedurii de cameră preliminară, verifică, din oficiu, periodic, dar nu mai târziu de 60 de zile, dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea măsurii controlului judiciar ori a controlului judiciar pe cauţiune sau dacă au apărut temeiuri noi, care să justifice menţinerea acestei măsuri. Dispoziţiile alin. (2)-(5) se aplică în mod corespunzător. Revocarea măsurilor preventive şi înlocuirea unei măsuri preventive cu o altă măsură preventivă Art. 242. – (1) Măsura preventivă se revocă, din oficiu sau la cerere, în cazul în care au încetat temeiurile care au determinat-o ori au apărut împrejurări noi din care rezultă nelegalitatea măsurii, dispunându-se, în cazul reţinerii şi arestării preventive, punerea în libertate a suspectului ori a inculpatului, dacă nu este arestat în altă cauză. (2) Măsura preventivă se înlocuieşte, din oficiu sau la cerere, cu o măsură preventivă mai uşoară, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru luarea acesteia şi, în urma evaluării împrejurărilor concrete ale cauzei şi a conduitei procesuale a inculpatului, se apreciază că măsura preventivă mai uşoară este suficientă pentru realizarea scopului prevăzut la art. 202 alin. (1). (3) Măsura preventivă se înlocuieşte, din oficiu sau la cerere, cu o măsură preventivă mai grea, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru luarea acesteia şi, în urma evaluării împrejurărilor concrete ale cauzei şi a conduitei procesuale a inculpatului, se apreciază că măsura preventivă mai grea este necesară pentru realizarea scopului prevăzut la art. 202 alin. (1). (4) În cazul în care măsura preventivă a fost luată în cursul urmăririi penale de către procuror sau de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, organul de cercetare penală are obligaţia să îl informeze de îndată, în scris, pe procuror despre orice împrejurare care ar putea conduce la revocarea sau înlocuirea măsurii preventive. Dacă apreciază că informaţiile comunicate justifică revocarea sau înlocuirea măsurii preventive, procurorul dispune aceasta sau, după caz, sesizează judecătorul de drepturi şi libertăţi care a luat măsura, în termen de 24 de ore de la primirea informării. Procurorul este obligat să sesizeze şi din oficiu judecătorul de drepturi şi libertăţi, când constată el însuşi existenţa vreunei împrejurări care justifică revocarea sau înlocuirea măsurii preventive luate de acesta. (4 1 ) În cursul urmăririi penale, revocarea măsurilor preventive ale controlului judiciar şi controlului judiciar pe cauţiune, precum şi înlocuirea acestor măsuri între ele se dispun de procuror, chiar dacă măsura a fost luată de către judecătorul de drepturi şi libertăţi. La înlocuirea măsurii preventive a controlului judiciar cu măsura controlului judiciar pe cauţiune, dispoziţiile art. 216 alin. (1) şi (3) şi art. 217 se aplică în mod corespunzător. (4 2 ) Împotriva ordonanţei procurorului, dispuse potrivit alin. (4 1 ), se poate formula plângere, în condiţiile art. 213. (5) Cererea de revocare sau înlocuire a măsurii preventive formulată de inculpat se adresează, în scris, procurorului, judecătorului de drepturi şi libertăţi, judecătorului de cameră preliminară sau instanţei de judecată, după caz. (6) În cursul urmăririi penale, procurorul înaintează judecătorului de drepturi şi libertăţi dosarul cauzei sau copie de pe acesta certificată de grefa parchetului, în termen de 24 de ore de la solicitarea acestuia de către judecător. (7) În vederea soluţionării cererii, judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată fixează data de soluţionare a acesteia şi dispune citarea inculpatului. (8) Când inculpatul este prezent, soluţionarea cererii se face numai după ascultarea acestuia asupra tuturor motivelor pe care se întemeiază cererea, în prezenţa unui avocat ales sau numit din oficiu. Cererea se soluţionează şi în lipsa inculpatului, atunci când acesta nu se prezintă, deşi a fost legal citat sau când, din cauza stării de sănătate, din cauză de forţă majoră ori stare de necesitate, nu poate fi adus, dar numai în prezenţa avocatului, ales sau numit din oficiu, căruia i se dă cuvântul pentru a pune concluzii. (9) Participarea procurorului este obligatorie. (10) Dacă cererea are ca obiect înlocuirea măsurii arestării preventive sau a măsurii arestului la domiciliu cu măsura controlului judiciar pe cauţiune, dacă găseşte cererea întemeiată, judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată, prin încheiere, dată în camera de consiliu, admite în principiu cererea şi stabileşte valoarea cauţiunii, acordând inculpatului termen pentru depunerea ei. (11) Dacă se depune cauţiunea în termenul fixat, judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată, prin încheiere dată în camera de consiliu, admite cererea de înlocuire a măsurii preventive cu măsura controlului judiciar pe cauţiune, stabileşte obligaţiile ce vor reveni inculpatului pe durata măsurii şi dispune punerea de îndată în libertate a inculpatului, dacă nu este arestat în altă cauză. (12) Dacă nu se depune cauţiunea în termenul fixat, judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată, prin încheiere dată în camera de consiliu, în lipsa inculpatului şi a procurorului, respinge ca neîntemeiată cererea formulată de inculpat. (13) Termenul prevăzut la alin. (10) curge de la data rămânerii definitive a încheierii prin care se stabileşte valoarea cauţiunii. III. Expunerea succintă a cauzei

Prin Rechizitoriul din data de 23 iunie 2025, emis în Dosarul nr. 300/132/P/2025 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Carei, a fost trimis în judecată inculpatul G.I. pentru săvârşirea infracţiunii de viol asupra unui minor, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 218 1 alin. (2) din Codul penal.

În fapt, prin actul de sesizare s-a reţinut, în esenţă, că în noaptea de 4/5 aprilie 2025, în timp ce se afla la locuinţa sa, inculpatul G.I. a întreţinut un raport sexual prin constrângere cu minora H.B.B., în vârstă de 15 ani, pe care a agresat-o fizic prin aplicarea de lovituri, zgârieturi şi muşcături ce i-au provocat leziuni traumatice care au necesitat un număr de 3-4 zile de îngrijiri medicale. Cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Carei la data de 23 iunie 2025.

Prin Încheierea penală nr. 40 din 10 octombrie 2025, pronunţată de judecătorul de cameră preliminară de la Judecătoria Carei, în temeiul art. 348 din Codul de procedură penală şi al art. 207 alin. (4) şi (6) din Codul de procedură penală, s-au constatat legalitatea şi temeinicia măsurii arestării preventive luate faţă de inculpatul G.I., iar, în temeiul art. 348 din Codul de procedură penală, raportat la art. 207 alin. (4) din Codul de procedură penală, s-a menţinut măsura arestării preventive luate faţă de acesta. Pentru a pronunţa în sensul celor de mai sus, judecătorul de cameră preliminară de la Judecătoria Carei a reţinut că în cauză există probe din care rezultă suspiciunea rezonabilă pentru un observator obiectiv că inculpatul ar putea fi autorul faptei reţinute în sarcina sa, pentru care a fost trimis în judecată, respectiv obiectul acuzaţiei penale îl constituie o infracţiune intenţionată pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 5 ani ori mai mare, respectiv infracţiunea de viol săvârşit asupra unui minor, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 218 1 alin. (2) din Codul penal, iar, pe baza evaluării gravităţii faptei, a modului şi a circumstanţelor de comitere a acestora, privarea de libertate este necesară pentru înlăturarea unei stări de pericol pentru ordinea publică. Menţinerea măsurii preventive s-a apreciat a fi proporţională cu gravitatea acuzaţiei aduse inculpatului, fiind necesară pentru realizarea scopului urmărit prin dispunerea acesteia, respectiv pentru buna desfăşurare a procesului penal şi pentru prevenirea săvârşirii unor fapte prevăzute de legea penală.

Împotriva acestei încheieri a formulat contestaţie inculpatul G.I. prin apărător ales, solicitând admiterea contestaţiei formulate, desfiinţarea încheierii contestate şi constatarea încetării de drept a măsurii preventive, iar, în subsidiar, înlocuirea măsurii arestului preventiv cu una dintre măsurile subsidiare conform art. 202 alin. (4) lit. b)-d) din Codul de procedură penală.

Prin Încheierea penală nr. 95/CJCP din 12 noiembrie 2025, pronunţată de judecătorul de cameră preliminară de la Tribunalul Satu Mare – Secţia penală, în temeiul art. 425 1 alin. (7) pct. 1 lit. b) din Codul de procedură penală, raportat la art. 207 din Codul de procedură penală, a fost respinsă ca nefondată contestaţia formulată. Totodată, prin aceeaşi încheiere instanţa a dispus sesizarea instanţei supreme în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept ce face obiectul cauzei de faţă. IV. Punctul de vedere motivat al completului de judecată

Membrii completului de judecată învestit cu judecarea cauzei au constatat că problema de drept de faţă a făcut obiect de dezbatere şi cu ocazia întâlnirilor de practică neunitară ale preşedinţilor secţiilor penale ale curţilor de apel, ocazii cu care s-a concluzionat că nu există un text legal care să susţină concluzia caracterului executoriu al încheierii de înlocuire a măsurii preventive de la momentul pronunţării. Această opinie a fost împărtăşită şi de judecătorii de cameră preliminară din cauza de faţă.

În argumentarea punctului de vedere s-a arătat că din analiza soluţiilor de practică judiciară în materie, solicitate de Agentul guvernamental pentru Curtea Europeană a Drepturilor Omului, ca urmare a unei cauze comunicate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului (care a vizat ipoteza înlocuirii controlului judiciar cu măsura arestării preventive), a rezultat că în majoritatea încheierilor pronunţate de judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa de fond, sesizat cu propunerea de înlocuire a măsurii preventive, se face menţiunea privind dispunerea emiterii mandatului de arestare la rămânerea definitivă a încheierii.

În această situaţie, termenul consacrat de art. 207 alin. (6) din Codul de procedură penală, de verificare a măsurii arestului preventiv, se calculează de la data rămânerii definitive a soluţiei prin care s-a soluţionat contestaţia formulată împotriva încheierii de înlocuire a măsurii arestului preventiv şi s-a dispus menţinerea măsurii preventive. V. Punctele de vedere exprimate de către curţile de apel şi instanţele judecătoreşti arondate

În conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (10) din Codul de procedură penală cu referire la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală s-a solicitat punctul de vedere al instanţelor judecătoreşti asupra chestiunii de drept supuse dezlegării.

Au comunicat puncte de vedere asupra problemei de drept în discuţie Curtea de Apel Alba Iulia, Curtea de Apel Bacău, Curtea de Apel Braşov, Curtea de Apel Bucureşti, Curtea de Apel Cluj, Curtea de Apel Constanţa, Curtea de Apel Craiova, Curtea de Apel Galaţi, Curtea de Apel Iaşi, Curtea de Apel Piteşti, Curtea de Apel Ploieşti, Curtea de Apel Suceava, Curtea de Apel Târgu Mureş, Curtea de Apel Timişoara, care, după caz, au făcut referire şi la opiniile unora dintre instanţele arondate.

Cu privire la problema de drept supusă dezlegării într-o opinie s-a reţinut că în situaţia admiterii contestaţiei formulate împotriva încheierii prin care a fost înlocuită măsura preventivă a arestului cu o altă măsură preventivă, termenul prevăzut de art. 207 alin. (6) din Codul de procedură penală, de verificare a măsurii preventive a arestului preventiv, se calculează de la data pronunţării încheierii prin care a fost admisă contestaţia formulată împotriva încheierii de înlocuire a măsurii arestării preventive şi menţinută măsura arestului preventiv.

În susţinerea acestei opinii s-a avut în vedere că, potrivit art. 207 alin. (6) din Codul de procedură penală, în tot cursul procedurii de cameră preliminară, judecătorul de cameră preliminară, din oficiu, verifică periodic, dar nu mai târziu de 30 de zile, dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea măsurii arestării preventive şi a măsurii arestului la domiciliu sau dacă au apărut temeiuri noi, care să justifice menţinerea acestor măsuri.

Verificarea măsurii preventive instituite de norma procesual penală presupune o măsură preventivă în derulare, astfel că momentul începerii curgerii termenului de cel mult 30 de zile este acela al soluţiei definitive de menţinere a măsurii, astfel cum este situaţia expusă în cuprinsul întrebării.

Aceeaşi concluzie decurge şi din dispoziţiile art. 205 alin. (5) din Codul de procedură penală, potrivit cărora „Contestaţia formulată de procuror împotriva încheierii prin care s-a dispus revocarea unei măsuri preventive sau înlocuirea unei măsuri preventive cu o altă măsură preventivă se soluţionează înainte de expirarea duratei măsurii preventive dispuse anterior”. Astfel, dacă relevant, din punctul de vedere al curgerii termenului de 30 de zile, ar fi momentul pronunţării încheierii judecătorului fondului, prin care s-a dispus revocarea unei măsuri preventive sau înlocuirea unei măsuri preventive cu o altă măsură preventivă, contestaţia formulată de procuror nu ar mai trebui soluţionată înainte de expirarea duratei măsurii preventive dispuse anterior, contrariul fiind impus de necesitatea ca orice soluţie de menţinere a măsurii preventive să nu fie dispusă mai târziu de 30 de zile sau de 60 de zile, după caz, de la momentul ultimei menţineri.

Un alt argument exprimat în sensul acestei opinii este acela că, potrivit art. 550 din Codul de procedură penală, hotărârile devin executorii la data rămânerii definitive sau în cazul în care legea dispune expres că o hotărâre nedefinitivă este executorie, iar, conform art. 552 alin. (2) din Codul de procedură penală, hotărârea pronunţată în calea de atac a contestaţiei rămâne definitivă la data pronunţării acesteia atunci când contestaţia a fost admisă şi procesul a luat sfârşit în faţa instanţei care o judecă.

S-a subliniat că o normă specială în sensul alin. (2) al art. 550 din Codul de procedură penală este cea prevăzută de art. 205 alin. (3) din Codul de procedură penală, potrivit căruia „Contestaţia formulată împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea sau menţinerea unei măsuri preventive ori prin care s-a constatat încetarea de drept a acesteia nu este suspensivă de executare”. Din interpretarea acestui text legal se constată că încheierea prin care judecătorul de cameră preliminară dispune luarea sau menţinerea unei măsuri preventive ori cele prin care constată încetată de drept o măsură preventivă anterior dispusă sunt executorii de la data pronunţării, chiar dacă nu sunt încă definitive, fiind supuse căii de atac a contestaţiei.

Totodată, se arată că din interpretarea per a contrario a acestor dispoziţii legale rezultă că toate celelalte încheieri pronunţate în materia măsurilor preventive (în situaţia de faţă, încheierea prin care judecătorul de cameră preliminară a dispus înlocuirea măsurii arestării preventive cu o altă măsură preventivă) nu sunt executorii, declararea căii de atac amânând nu doar momentul rămânerii definitive a încheierii, dar şi punerea în executare a celor dispuse de judecător până la soluţionarea contestaţiei.

De asemenea, în susţinerea punctului de vedere se arată că, dacă în situaţia în care judecătorul de cameră preliminară dispune menţinerea ori constată încetată de drept măsura preventivă a arestării preventive, această încheiere devine executorie, iar termenul prevăzut de art. 207 alin. (6) din Codul de procedură penală se calculează de la momentul pronunţării acesteia, indiferent de faptul că în respectiva cauză ar fi formulată sau nu calea de atac a contestaţiei.

Pe de altă parte, în situaţia în care judecătorul de cameră preliminară de la instanţa de fond dispune înlocuirea măsurii arestării preventive cu o altă măsură preventivă, această încheiere devine executorie la momentul rămânerii definitive (în oricare dintre cazurile prevăzute de art. 551 din Codul de procedură penală), acesta fiind momentul de la care încheierea pronunţată în aceste condiţii începe să producă efecte.

Într-o altă opinie s-a apreciat că în situaţia admiterii contestaţiei formulate de către procuror împotriva încheierii prin care a fost înlocuită măsura preventivă a arestului preventiv cu o altă măsură preventivă, termenul consacrat de art. 207 alin. (6) din Codul de procedură penală, de verificare a măsurii preventive a arestului, se calculează de la data pronunţării încheierii judecătorului fondului, prin care s-a dispus înlocuirea măsurii preventive.

În formularea acestei concluzii s-a avut în vedere caracterul neexecutoriu al încheierii de înlocuire a măsurii preventive. Astfel, având în vedere suspendarea punerii în executare a măsurii de înlocuire a arestului preventiv cu o altă măsură preventivă mai uşoară, prin formularea de către procuror a contestaţiei, inculpatul nu va fi pus în libertate până la momentul soluţionării contestaţiei şi al rămânerii definitive a soluţiei. În acest interval de timp, inculpatul se află în continuare sub imperiul măsurii preventive a arestării preventive, astfel încât, la momentul soluţionării contestaţiei, instanţa de control să o poată menţine. În atari condiţii, având în vedere că inculpatul este privat de libertate, se impune ca timpul scurs de la momentul pronunţării instanţei de fond şi până la momentul soluţionării contestaţiei de către tribunal să fie avut în vedere la calcularea termenului prevăzut de dispoziţiile art. 207 alin. (6) din Codul de procedură penală.

Astfel, potrivit art. 207 alin. (6) din Codul de procedură penală, „În tot cursul procedurii de cameră preliminară, judecătorul de cameră preliminară, din oficiu, verifică periodic, dar nu mai târziu de 30 de zile, dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea măsurii arestării preventive şi a măsurii arestului la domiciliu sau dacă au apărut temeiuri noi, care să justifice menţinerea acestor măsuri. Dispoziţiile alin. (2)-(5) se aplică în mod corespunzător”. Din interpretarea textului legal rezultă fără echivoc rolul judecătorului de cameră preliminară în această etapă procesuală, respectiv acela de a proceda, din oficiu şi periodic, la verificarea legalităţii şi temeiniciei măsurii preventive, într-un interval care nu poate depăşi 30 de zile.

De asemenea, s-a evidenţiat că, potrivit art. 205 din Codul de procedură penală, coroborat cu art. 425 1 alin. (4) din Codul de procedură penală, instanţa ierarhic superioară, sesizată cu soluţionarea contestaţiei, exercită un rol distinct, limitat la verificarea legalităţii şi temeiniciei încheierii pronunţate de judecătorul de cameră preliminară, în limitele efectului devolutiv al căii de atac.

Totodată, s-a susţinut că interpretarea, potrivit căreia termenul de 30 de zile prevăzut de art. 207 alin. (6) din Codul de procedură penală ar începe să curgă de la data pronunţării instanţei de control judiciar, este incompatibilă cu finalitatea normei, întrucât ar permite ca verificarea legalităţii şi temeiniciei măsurii preventive să fie realizată la intervale mai mari de 30 de zile, exclusiv ca efect al duratei soluţionării contestaţiei, situaţie expres interzisă de lege. VI. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Din perspectiva deciziilor obligatorii, menite să asigure unificarea practicii judiciare, a fost identificată Decizia nr. 17 din 29 septembrie 2025, pronunţată în recurs în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1040 din 11 noiembrie 2025. Deşi prin decizia menţionată aspectele asupra cărora a statuat instanţa supremă privesc măsura arestării preventive, respectiv arestul la domiciliu în cursul urmăririi penale, acestea pot fi concludente şi prin raportare la dispoziţiile art. 207 alin. (6) din Codul de procedură penală.

Astfel, prin această decizie, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 222 alin. (1) cu referire la art. 227 alin. (2) şi art. 204 alin. (12) teza I din Codul de procedură penală, s-a stabilit: În cazul admiterii contestaţiei, completul de judecători de drepturi şi libertăţi de la instanţa de control judiciar va putea dispune luarea măsurii arestului la domiciliu pentru durata de timp rămasă până la împlinirea termenului substanţial de 30 de zile calculat de la momentul arestării preventive a inculpatului, în temeiul dispoziţiei judecătorului de drepturi şi libertăţi de la prima instanţă. VII. Opinia specialiştilor

În conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (10) raportat la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, a fost solicitată specialiştilor în drept penal opinia asupra chestiunii de drept supuse dezlegării.

Universitatea de Medicină, Farmacie, Ştiinţe şi Tehnologie „George Emil Palade” din Târgu Mureş – Facultatea de Drept, în punctul de vedere transmis la dosar, a susţinut că, împotriva încheierii prin care s-a înlocuit măsura preventivă a arestului preventiv cu o altă măsură, termenul consacrat de art. 207 alin. (6) din Codul de procedură penală, de verificare a măsurii preventive a arestului, se calculează de la data pronunţării încheierii judecătorului fondului, prin care s-a dispus înlocuirea măsurii.

În susţinerea punctului de vedere formulat s-a arătat că prin noţiunea de verificare legiuitorul a înţeles să se raporteze la momentul la care judecătorul de la instanţa de fond se pronunţă asupra măsurii preventive, şi nu la momentul la care se soluţionează contestaţia, acest moment fiind de altfel unul incert, uneori chiar lipsind (dacă nu se declară contestaţie). Alegerea acestui reper cronologic elimină incertitudinea juridică ce ar decurge prin raportare la faza controlului judiciar.

Prin urmare, s-a apreciat că, atunci când textul de lege prevede că judecătorul va verifica măsura preventivă periodic, dar nu mai târziu de 30 de zile, este evident că se referă la o verificare efectuată într-un termen care curge de la ultima verificare, şi nu de la soluţionarea căii de atac. Relevant în acest sens este şi faptul că intervalul cuprins între decizia de înlocuire a primei instanţe şi decizia de admitere a contestaţiei este o perioadă în care inculpatul rămâne, de regulă, în arest, iar acest aspect nu trebuie neglijat, mai ales prin prisma rolului judecătorului de cameră preliminară de a „verifica” periodic subzistenţa temeiurilor ce au determinat „luarea” unei măsuri, raportat la caracterul imperativ al termenului de 30 de zile.

Un alt argument în sprijinul soluţiei că termenul de 30 de zile în care trebuie efectuată o nouă verificare a măsurii preventive curge de la data verificării anterioare îl oferă art. 205 alin. (5) din Codul de procedură penală, conform căruia „Contestaţia formulată de procuror împotriva încheierii prin care s-a dispus revocarea unei măsuri preventive sau înlocuirea unei măsuri preventive cu o altă măsură preventivă se soluţionează înainte de expirarea duratei măsurii preventive dispuse anterior”. Textul impune astfel o garanţie esenţială pentru respectarea fără niciun fel de excepţie a duratei unei măsuri preventive. Suplimentar, nu poate fi ignorat argumentul textual derivat din distincţia semantică operată de legiuitor între „luarea” măsurii şi „verificarea” acesteia. Dacă ar fi acceptată ideea că nu ar trebui făcută distincţie între cele două aspecte, titlul privării de libertate ar rămâne unic (încheierea iniţială de luare a măsurii), iar hotărârile ulterioare ar avea doar un rol de confirmare periodică, fără a genera un nou moment de referinţă.

Subliniind importanţa nedepăşirii termenului prevăzut de lege pentru măsurile privative de libertate, chiar dacă cu privire la o chestiune diferită, prin Decizia nr. 17/2025 pronunţată în soluţionarea unui recurs în interesul legii instanţa supremă a stabilit că, în soluţionarea contestaţiei împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea măsurii arestului preventiv, „Completul de judecători de drepturi şi libertăţi de la instanţa de control judiciar va putea dispune luarea măsurii arestului la domiciliu pentru durata de timp rămasă până la împlinirea termenului de 30 de zile calculat de la momentul arestării preventive a inculpatului, în temeiul dispoziţiei judecătorului de drepturi şi libertăţi de la primă instanţă”. Mutatis mutandis, în situaţia expusă în prezenta cauză, termenul trebuie calculat de la momentul pronunţării prin încheiere a judecătorului de cameră preliminară de la instanţa de fond. Aceasta cu atât mai mult cu cât, chiar dacă prin această încheiere s-a dispus înlocuirea măsurii preventive, aceasta nu s-a pus în executare, inculpatul rămânând în continuare sub puterea măsurii arestului preventiv.

Centrul de cercetări în Ştiinţe penale al Facultăţii de Drept din cadrul Universităţii de Vest din Timişoara, în punctul de vedere transmis la dosar, a susţinut că sesizarea formulată este inadmisibilă, apreciind că nu sunt îndeplinite cerinţa ca problema de drept să fie sesizată în cursul judecăţii şi, implicit, condiţia referitoare la existenţa legăturii între lămurirea chestiunii de drept şi soluţionarea pe fond a cauzei.

Astfel, s-a susţinut că dezlegarea dată chestiunii de drept nu este susceptibilă a avea consecinţe juridice directe şi concrete asupra modului de rezolvare a cauzei întrucât momentul de la care curge termenul prevăzut de art. 207 alin. (6) din Codul de procedură penală nu are nicio influenţă asupra soluţiei privind fondul acuzaţiei penale.

Totodată, s-a apreciat că problema de drept cu care a fost sesizată Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu reprezintă o veritabilă chestiune de drept şi, prin urmare, nu este necesară o dezlegare din partea instanţei supreme în procedura pronunţării unei hotărâri prealabile. De altfel, problema de drept nu ridică dificultăţi deosebite şi nici nu a generat controverse în practică, după cum rezultă din concluziile întâlnirilor de practică neunitară, iar din lecturarea încheierii de sesizare se observă că instanţa de trimitere a oferit un raţionament logic pe baza căruia este facil identificată soluţia la chestiunea de drept ridicată, lecturarea normelor juridice incidente fiind suficientă pentru a înţelege voinţa legiuitorului. VIII. Punctul de vedere exprimat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în punctul de vedere formulat, în principal, a solicitat respingerea sesizării ca fiind inadmisibilă, apreciind că nu sunt îndeplinite cerinţa ca problema de drept să fie sesizată în cursul judecăţii şi, implicit, condiţia referitoare la existenţa legăturii între lămurirea chestiunii de drept şi soluţionarea pe fond a cauzei.

În subsidiar, în situaţia admiterii contestaţiei formulate de către procuror, împotriva încheierii prin care s-a înlocuit măsura preventivă a arestului preventiv cu una subsidiară s-a susţinut că termenul consacrat de art. 207 alin. (6) din Codul de procedură penală, de verificare a măsurii preventive a arestului, se calculează de la data pronunţării încheierii judecătorului fondului, prin care s-a dispus înlocuirea măsurii, ori de la data pronunţării încheierii prin care s-a admis contestaţia şi s-a pronunţat în sensul menţinerii măsurii arestului preventiv. IX. Opinia judecătorului-raportor

Soluţia propusă de judecătorul-raportor a fost aceea de respingere ca inadmisibilă a sesizării, întrucât nu sunt îndeplinite condiţiile cumulative referitoare la sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prevăzute la art. 475 şi art. 476 alin. (2) din Codul de procedură penală, aspecte ce rezultă pe calea interpretării sistematice, atât cu privire la constatarea existenţei unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, cât şi a sesizării până la închiderea dezbaterilor. X. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, examinând sesizarea formulată, raportul întocmit de judecătorul-raportor şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, reţine că, reglementând condiţiile de admisibilitate a sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, legiuitorul a stabilit în art. 475 din Codul de procedură penală posibilitatea anumitor instanţe, inclusiv a tribunalului învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, care constată, în cursul judecăţii, existenţa unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei şi asupra căreia instanţa supremă nu a statuat încă printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui asemenea recurs, să sesizeze Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prin care să se dea rezolvare de principiu respectivei probleme de drept.

Ca atare, pentru a fi admisibilă o asemenea sesizare trebuie îndeplinite cumulativ mai multe cerinţe, respectiv existenţa unei cauze aflate în curs de judecată în ultimul grad de jurisdicţie pe rolul uneia dintre instanţele prevăzute expres de dispoziţiile legale anterior menţionate, soluţionarea pe fond a acelei cauze să depindă de lămurirea chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării, iar problema de drept să nu fi fost încă dezlegată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin mecanismele legale ce asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către instanţele judecătoreşti sau să nu facă în prezent obiectul unui recurs în interesul legii.

Totodată, din economia dispoziţiilor legale invocate reiese că admisibilitatea sesizării este condiţionată, în mod esenţial, de existenţa unei veritabile probleme de drept care să facă necesară o rezolvare de principiu prin pronunţarea unei hotărâri prealabile de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, aceasta constituind, de fapt, premisa fundamentală ce justifică intervenţia instanţei supreme prin mecanismul de unificare a practicii judiciare instituit de art. 475 şi următoarele din Codul de procedură penală.

În ipoteza formulării unei atari sesizări, instanţa de trimitere are facultatea, potrivit dispoziţiilor art. 476 alin. (2) din Codul de procedură penală, de a suspenda cauza până la pronunţarea hotărârii prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept, urmând ca, în ipoteza în care nu uzează de această posibilitate odată cu sesizarea, iar cercetarea judecătorească este finalizată înainte ca Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să se pronunţe asupra sesizării, instanţa de trimitere să suspende dezbaterile până la pronunţarea deciziei.

În cauză se constată că este îndeplinită condiţia referitoare la formularea sesizării de către o instanţă de judecată învestită în ultimă instanţă, Tribunalul Satu Mare – Secţia penală, fiind învestit, ca instanţă de control judiciar, cu soluţionarea contestaţiei formulate de inculpat împotriva încheierii penale pronunţate de judecătorul de cameră preliminară, având ca obiect verificarea măsurii preventive.

De asemenea, chestiunea ce formează obiectul întrebării cu care a fost sesizată instanţa supremă nu a primit încă o rezolvare printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui asemenea recurs, aşa cum rezultă din cuprinsul Adresei nr. 1.900/III-5/2025 din 19 ianuarie 2026 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Este îndeplinită şi condiţia existenţei unei probleme de drept, susceptibilă de a fi rezolvată în mod diferit de către instanţe. Dovadă fac în acest sens punctele de vedere diferite exprimate în doctrină şi practică, inclusiv punctele de vedere diferite exprimate de instanţe.

Se consideră însă că nu sunt îndeplinite condiţiile cumulative referitoare la sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prevăzute la art. 475 şi art. 476 alin. (2) din Codul de procedură penală, aspecte ce rezultă pe calea interpretării sistematice, atât cu privire la constatarea existenţei unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, cât şi a sesizării până la închiderea dezbaterilor.

Astfel, se reţine că legiuitorul a reglementat sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, ca un instrument judiciar alternativ recursului în interesul legii, din cadrul mecanismului privind asigurarea unei practici unitare, statuând instanţei de trimitere o obligaţie cu caracter imperativ, în sensul exercitării acestuia anterior soluţionării definitive a cauzei, astfel cum se desprinde această cerinţă din interpretarea sistematică a dispoziţiilor art. 475 şi art. 476 alin. (2) din Codul de procedură penală.

Asigurarea unei interpretări unitare a dreptului anterior soluţionării definitive a cauzei nu poate fi atinsă decât în ipoteza în care instanţa de trimitere valorifică în mod efectiv dezlegarea de principiu, obligatorie, solicitată Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în condiţiile prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală. Aceasta deoarece existenţa unei relaţii de dependenţă între chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită şi soluţia ce ar putea fi dată fondului cauzei constituie o condiţie de admisibilitate a sesizării, astfel că demersul instanţei supreme îşi păstrează caracterul pertinent şi util numai atunci când intervine anterior soluţionării definitive a cauzei, preîntâmpinându-se, astfel, o soluţie aflată în contradicţie cu interpretarea obligatorie regăsită în hotărârea prealabilă.

Or, în cauza de faţă, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu dezlegarea problemei de drept referitoare la modalitatea de calcul al termenului consacrat de art. 207 alin. (6) din Codul de procedură penală, de verificare a măsurii preventive a arestului respectiv de la data pronunţării încheierii judecătorului fondului, prin care s-a dispus înlocuirea măsurii, ori de la data pronunţării încheierii tribunalului prin care s-a admis contestaţia şi s-a pronunţat în sensul menţinerii măsurii arestului preventiv, a fost dispusă prin aceeaşi hotărâre prin care instanţa de trimitere a soluţionat definitiv cauza, respectiv prin Încheierea penală nr. 95/CJCP din 12 noiembrie 2025, pronunţată de Tribunalul Satu Mare în Dosarul penal nr. 2.474/218/2025/a1.6, prin care a respins ca nefondată contestaţia formulată de inculpatul G.I. împotriva Încheierii penale nr. 44 din 3 noiembrie 2025 a judecătorului de cameră preliminară din cadrul Judecătoriei Carei, care a menţinut măsura arestului preventiv a inculpatului.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală s-a pronunţat, anterior, asupra inadmisibilităţii sesizărilor prin care se solicită dezlegarea unor probleme de drept de care depinde rezolvarea unor cauze soluţionate definitiv şi care se bucură de autoritate de lucru judecat. În acest sens, prin Decizia nr. 14 din 18 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 460 din 21 iunie 2016, Decizia nr. 69 din 3 noiembrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 42 din 14 ianuarie 2021, Decizia nr. 36 din 25 mai 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 686 din 12 iulie 2021, s-a subliniat că „mecanismul sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile nu permite Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie rezolvarea de principiu a unei chestiuni de drept deja soluţionate printr-o hotărâre penală definitivă şi nici cenzurarea modului în care aceasta a fost rezolvată”.

Scopul reglementării acestui instrument judiciar este de a asigura o practică unitară, pe calea hotărârii prealabile pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ce realizează dezlegarea de principiu a chestiunii de drept cu care a fost sesizată, aceasta urmând ulterior să fie valorificată în mod efectiv, pertinent şi util, de către instanţa de trimitere, în judecarea cauzei cu care a fost învestită, fiind de esenţă condiţia de interdependenţă între hotărârea de interpretare şi cea de soluţionare a cauzei. 1 1 În acest sens, Decizia nr. 440 din 22 iunie 2017 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 276 şi ale art. 475 din Codul de procedură penală, pronunţată de Curtea Constituţională, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 883 din 9 noiembrie 2017; Decizia nr. 854 din 26 noiembrie 2020 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 367 alin. (9), ale art. 425 1 alin. (4) şi ale art. 475 din Codul de procedură penală, pronunţată de Curtea Constituţională, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 196 din 26 februarie 2021.

În mod concret, între problema de drept a cărei lămurire se solicită şi soluţia dată asupra acţiunii penale de către instanţa pe rolul căreia se află cauza în ultim grad de jurisdicţie trebuie să existe o relaţie de dependenţă, în sensul că decizia instanţei supreme pronunţată în procedura prevăzută de art. 476-477 din Codul de procedură penală să fie de natură a produce un efect concret asupra conţinutului hotărârii în procesul principal.

Or, în speţă sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în procedura prevăzută de art. 476-477 din Codul de procedură penală nu poate presupune rezolvarea de principiu a unei chestiuni de drept deja soluţionate printr-o hotărâre definitivă şi nici cenzurarea modului în care aceasta a fost rezolvată.

Mai mult, se constată că legătura de dependenţă între problema de drept a cărei lămurire se solicită – modul de calcul al termenului prevăzut de art. 207 alin. (6) din Codul de procedură penală, în cazul admiterii contestaţiei formulate de către procuror, împotriva încheierii prin care s-a înlocuit măsura preventivă a arestului preventiv cu una subsidiară – şi soluţia dată de către instanţa de trimitere, de respingere a contestaţiei formulate de inculpat şi de menţinere a măsurii preventive, nu există, întrucât ipoteza de la care pleacă instanţa de trimitere nu se regăseşte în speţa analizată.

În consecinţă, se constată neîndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a sesizării.