Decizia nr. 39/2026 — ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept · Dosar nr. 300/132

Pe rol se află soluționarea Dosarului nr. 2.443/1/2025, având ca obiect sesizarea formulată de Tribunalul Satu Mare - Secția penală cu privire la următoarea problemă de drept: În situația admiterii contestației formulate de către procuror, împotriva încheierii prin care s-a înlocuit măsura preventivă a arestului preventiv cu una subsidiară, termenul consacrat de art. 207 alin. (6) din Codul de procedură penală, de verificare a măsurii preventive a arestului, se calculează de la data pronunțării încheierii judecătorului fondului, prin care s-a dispus înlocuirea măsurii, ori de la data pronunțării încheierii tribunalului prin care s-a admis contestația și s-a pronunțat în sensul menținerii măsurii arestului preventiv?

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a fost constituit conform prevederilor art. 476 alin. (6) din Codul de procedură penală și ale art. 34 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 20/2023, cu modificările și completările ulterioare (Regulamentul).

La ședința de judecată participă doamna Adina Andreea Ciuhan Teodoru, magistrat-asistent în cadrul Secțiilor Unite, desemnată în conformitate cu dispozițiile art. 36 din Regulament.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție este reprezentat de doamna procuror Ecaterina Nicoleta Eucarie, procuror în cadrul Secției judiciare a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Reprezentantul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, doamna procuror Ecaterina Nicoleta Eucarie, având cuvântul referitor la chestiunea de drept supusă dezlegării, în temeiul art. 475-477 din Codul de procedură penală, a susținut că în speță nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală, respectiv cerința ca problema de drept să fie sesizată în cursul judecății și, implicit, condiția referitoare la existența legăturii între lămurirea chestiunii de drept și soluționarea pe fond a cauzei. Astfel, condiția ca problema de drept să fie sesizată în cursul judecății reiese din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 475 și art. 476 alin. (2) din Codul de procedură penală. În acest sens, în conținutul art. 475 din Codul de procedură penală se menționează explicit că problema de drept a cărei lămurire se solicită trebuie constatată în cursul judecății, procesul fiind în curs de desfășurare.

Totodată, din reglementarea art. 476 alin. (2) din Codul de procedură penală reiese faptul că și sesizarea instanței supreme trebuie să se realizeze în cursul judecății, dar și că instanța de trimitere este obligată să nu procedeze la judecarea cauzei, ci să aștepte dezlegarea de principiu oferită de instanța supremă.

La interpelarea președintelui completului, doamna procuror a precizat că prezenta sesizare este inadmisibilă și din perspectiva soluției dispuse de instanța de trimitere, de respingere a contestației formulate, neexistând, din acest punct de vedere, o legătură obiectivă între problema de drept supusă interpretării prin intermediul mecanismului prevăzut de art. 475 și următoarele din Codul de procedură penală și rezolvarea fondului litigiului.

Președintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, doamna judecător Eleni Cristina Marcu, constatând că nu sunt întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, reținându-se dosarul în pronunțare privind sesizarea formulată. ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE - COMPLETUL PENTRU DEZLEGAREA UNOR CHESTIUNI DE DREPT ÎN MATERIE PENALĂ, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul și obiectul sesizării

Prin Încheierea de ședință din data de 12 noiembrie 2025, pronunțată de Tribunalul Satu Mare - Secția penală, în baza art. 476 alin. (1) raportat la art. 475 din Codul de procedură penală, a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: "În situația admiterii contestației formulate de către procuror, împotriva încheierii prin care s-a înlocuit măsura preventivă a arestului preventiv cu una subsidiară, termenul consacrat de art. 207 alin. (6) din Codul de procedură penală, de verificare a măsurii preventive a arestului, se calculează de la data pronunțării încheierii judecătorului fondului, prin care s-a dispus înlocuirea măsurii, ori de la data pronunțării încheierii tribunalului prin care s-a admis contestația și s-a pronunțat în sensul menținerii măsurii arestului preventiv?". II. Dispozițiile legale supuse interpretării Codul de procedură penală Calea de atac împotriva încheierilor prin care se dispune asupra măsurilor preventive în procedura camerei preliminare Art. 205. - (1) Împotriva încheierilor prin care judecătorul de cameră preliminară de la instanța sesizată cu rechizitoriu dispune asupra măsurilor preventive, inculpatul și procurorul pot formula contestație, în termen de 48 de ore de la pronunțare sau, după caz, de la comunicare. Contestația se depune la judecătorul de cameră preliminară care a pronunțat încheierea atacată și se înaintează, împreună cu dosarul cauzei, judecătorului de cameră preliminară de la instanța ierarhic superioară, în termen de 48 de ore de la înregistrare. (2) Contestațiile împotriva încheierilor prin care judecătorul de cameră preliminară de la Înalta Curte de Casație și Justiție dispune în procedura camerei preliminare asupra măsurilor preventive se soluționează de un alt complet al aceleiași instanțe, în condițiile legii. (3) Contestația formulată împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea sau menținerea unei măsuri preventive ori prin care s-a constatat încetarea de drept a acesteia nu este suspensivă de executare. (4) Contestația formulată de inculpat se soluționează în termen de 5 zile de la înregistrare. (5) Contestația formulată de procuror împotriva încheierii prin care s-a dispus revocarea unei măsuri preventive sau înlocuirea unei măsuri preventive cu o altă măsură preventivă se soluționează înainte de expirarea duratei măsurii preventive dispuse anterior. (6) În vederea soluționării contestației, inculpatul se citează. (7) Dispozițiile art. 204 alin. (7) se aplică în mod corespunzător. (8) În toate cazurile, este obligatorie acordarea asistenței juridice pentru inculpat de către un avocat, ales sau numit din oficiu. (9) Participarea procurorului este obligatorie. (10) Dacă sunt întrunite condițiile prevăzute de lege, odată cu soluționarea contestației se poate dispune luarea uneia dintre măsurile preventive prevăzute la art. 202 alin. (4) lit. b)-d) sau majorarea cuantumului cauțiunii. Verificarea măsurilor preventive în procedura de cameră preliminară Art. 207. - (1) Când procurorul dispune trimiterea în judecată a inculpatului față de care s-a dispus o măsură preventivă, rechizitoriul, împreună cu dosarul cauzei, se înaintează judecătorului de cameră preliminară de la instanța competentă, cu cel puțin 5 zile înainte de expirarea duratei acesteia. (2) În termen de 3 zile de la înregistrarea dosarului, judecătorul de cameră preliminară verifică din oficiu legalitatea și temeinicia măsurii preventive, înainte de expirarea duratei acesteia, cu citarea inculpatului. (3) Dispozițiile art. 235 alin. (4)-(6) se aplică în mod corespunzător. (4) Când constată că temeiurile care au determinat luarea măsurii se mențin sau există temeiuri noi care justifică o măsură preventivă, judecătorul de cameră preliminară dispune prin încheiere menținerea măsurii preventive față de inculpat. (5) Când constată că au încetat temeiurile care au determinat luarea sau prelungirea măsurii arestării preventive și nu există temeiuri noi care să o justifice ori în cazul în care au apărut împrejurări noi din care rezultă nelegalitatea măsurii preventive, judecătorul de cameră preliminară dispune prin încheiere revocarea acesteia și punerea în libertate a inculpatului, dacă nu este arestat în altă cauză. (6) În tot cursul procedurii de cameră preliminară, judecătorul de cameră preliminară, din oficiu, verifică periodic, dar nu mai târziu de 30 de zile, dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea măsurii arestării preventive și a măsurii arestului la domiciliu sau dacă au apărut temeiuri noi, care să justifice menținerea acestor măsuri. Dispozițiile alin. (2)-(5) se aplică în mod corespunzător. (7) Judecătorul de cameră preliminară, în cursul procedurii de cameră preliminară, verifică, din oficiu, periodic, dar nu mai târziu de 60 de zile, dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea măsurii controlului judiciar ori a controlului judiciar pe cauțiune sau dacă au apărut temeiuri noi, care să justifice menținerea acestei măsuri. Dispozițiile alin. (2)-(5) se aplică în mod corespunzător. Revocarea măsurilor preventive și înlocuirea unei măsuri preventive cu o altă măsură preventivă Art. 242. - (1) Măsura preventivă se revocă, din oficiu sau la cerere, în cazul în care au încetat temeiurile care au determinat-o ori au apărut împrejurări noi din care rezultă nelegalitatea măsurii, dispunându-se, în cazul reținerii și arestării preventive, punerea în libertate a suspectului ori a inculpatului, dacă nu este arestat în altă cauză. (2) Măsura preventivă se înlocuiește, din oficiu sau la cerere, cu o măsură preventivă mai ușoară, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru luarea acesteia și, în urma evaluării împrejurărilor concrete ale cauzei și a conduitei procesuale a inculpatului, se apreciază că măsura preventivă mai ușoară este suficientă pentru realizarea scopului prevăzut la art. 202 alin. (1). (3) Măsura preventivă se înlocuiește, din oficiu sau la cerere, cu o măsură preventivă mai grea, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru luarea acesteia și, în urma evaluării împrejurărilor concrete ale cauzei și a conduitei procesuale a inculpatului, se apreciază că măsura preventivă mai grea este necesară pentru realizarea scopului prevăzut la art. 202 alin. (1). (4) În cazul în care măsura preventivă a fost luată în cursul urmăririi penale de către procuror sau de către judecătorul de drepturi și libertăți, organul de cercetare penală are obligația să îl informeze de îndată, în scris, pe procuror despre orice împrejurare care ar putea conduce la revocarea sau înlocuirea măsurii preventive. Dacă apreciază că informațiile comunicate justifică revocarea sau înlocuirea măsurii preventive, procurorul dispune aceasta sau, după caz, sesizează judecătorul de drepturi și libertăți care a luat măsura, în termen de 24 de ore de la primirea informării. Procurorul este obligat să sesizeze și din oficiu judecătorul de drepturi și libertăți, când constată el însuși existența vreunei împrejurări care justifică revocarea sau înlocuirea măsurii preventive luate de acesta. (4 1 ) În cursul urmăririi penale, revocarea măsurilor preventive ale controlului judiciar și controlului judiciar pe cauțiune, precum și înlocuirea acestor măsuri între ele se dispun de procuror, chiar dacă măsura a fost luată de către judecătorul de drepturi și libertăți. La înlocuirea măsurii preventive a controlului judiciar cu măsura controlului judiciar pe cauțiune, dispozițiile art. 216 alin. (1) și (3) și art. 217 se aplică în mod corespunzător. (4 2 ) Împotriva ordonanței procurorului, dispuse potrivit alin. (4 1 ), se poate formula plângere, în condițiile art. 213. (5) Cererea de revocare sau înlocuire a măsurii preventive formulată de inculpat se adresează, în scris, procurorului, judecătorului de drepturi și libertăți, judecătorului de cameră preliminară sau instanței de judecată, după caz. (6) În cursul urmăririi penale, procurorul înaintează judecătorului de drepturi și libertăți dosarul cauzei sau copie de pe acesta certificată de grefa parchetului, în termen de 24 de ore de la solicitarea acestuia de către judecător. (7) În vederea soluționării cererii, judecătorul de drepturi și libertăți, judecătorul de cameră preliminară sau instanța de judecată fixează data de soluționare a acesteia și dispune citarea inculpatului. (8) Când inculpatul este prezent, soluționarea cererii se face numai după ascultarea acestuia asupra tuturor motivelor pe care se întemeiază cererea, în prezența unui avocat ales sau numit din oficiu. Cererea se soluționează și în lipsa inculpatului, atunci când acesta nu se prezintă, deși a fost legal citat sau când, din cauza stării de sănătate, din cauză de forță majoră ori stare de necesitate, nu poate fi adus, dar numai în prezența avocatului, ales sau numit din oficiu, căruia i se dă cuvântul pentru a pune concluzii. (9) Participarea procurorului este obligatorie. (10) Dacă cererea are ca obiect înlocuirea măsurii arestării preventive sau a măsurii arestului la domiciliu cu măsura controlului judiciar pe cauțiune, dacă găsește cererea întemeiată, judecătorul de drepturi și libertăți, judecătorul de cameră preliminară sau instanța de judecată, prin încheiere, dată în camera de consiliu, admite în principiu cererea și stabilește valoarea cauțiunii, acordând inculpatului termen pentru depunerea ei. (11) Dacă se depune cauțiunea în termenul fixat, judecătorul de drepturi și libertăți, judecătorul de cameră preliminară sau instanța de judecată, prin încheiere dată în camera de consiliu, admite cererea de înlocuire a măsurii preventive cu măsura controlului judiciar pe cauțiune, stabilește obligațiile ce vor reveni inculpatului pe durata măsurii și dispune punerea de îndată în libertate a inculpatului, dacă nu este arestat în altă cauză. (12) Dacă nu se depune cauțiunea în termenul fixat, judecătorul de drepturi și libertăți, judecătorul de cameră preliminară sau instanța de judecată, prin încheiere dată în camera de consiliu, în lipsa inculpatului și a procurorului, respinge ca neîntemeiată cererea formulată de inculpat. (13) Termenul prevăzut la alin. (10) curge de la data rămânerii definitive a încheierii prin care se stabilește valoarea cauțiunii. III. Expunerea succintă a cauzei

Prin Rechizitoriul din data de 23 iunie 2025, emis în Dosarul nr. 300/132/P/2025 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Carei, a fost trimis în judecată inculpatul G.I. pentru săvârșirea infracțiunii de viol asupra unui minor, faptă prevăzută și pedepsită de art. 218 1 alin. (2) din Codul penal.

În fapt, prin actul de sesizare s-a reținut, în esență, că în noaptea de 4/5 aprilie 2025, în timp ce se afla la locuința sa, inculpatul G.I. a întreținut un raport sexual prin constrângere cu minora H.B.B., în vârstă de 15 ani, pe care a agresat-o fizic prin aplicarea de lovituri, zgârieturi și mușcături ce i-au provocat leziuni traumatice care au necesitat un număr de 3-4 zile de îngrijiri medicale. Cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Carei la data de 23 iunie 2025.

Prin Încheierea penală nr. 40 din 10 octombrie 2025, pronunțată de judecătorul de cameră preliminară de la Judecătoria Carei, în temeiul art. 348 din Codul de procedură penală și al art. 207 alin. (4) și (6) din Codul de procedură penală, s-au constatat legalitatea și temeinicia măsurii arestării preventive luate față de inculpatul G.I., iar, în temeiul art. 348 din Codul de procedură penală, raportat la art. 207 alin. (4) din Codul de procedură penală, s-a menținut măsura arestării preventive luate față de acesta. Pentru a pronunța în sensul celor de mai sus, judecătorul de cameră preliminară de la Judecătoria Carei a reținut că în cauză există probe din care rezultă suspiciunea rezonabilă pentru un observator obiectiv că inculpatul ar putea fi autorul faptei reținute în sarcina sa, pentru care a fost trimis în judecată, respectiv obiectul acuzației penale îl constituie o infracțiune intenționată pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 5 ani ori mai mare, respectiv infracțiunea de viol săvârșit asupra unui minor, faptă prevăzută și pedepsită de art. 218 1 alin. (2) din Codul penal, iar, pe baza evaluării gravității faptei, a modului și a circumstanțelor de comitere a acestora, privarea de libertate este necesară pentru înlăturarea unei stări de pericol pentru ordinea publică. Menținerea măsurii preventive s-a apreciat a fi proporțională cu gravitatea acuzației aduse inculpatului, fiind necesară pentru realizarea scopului urmărit prin dispunerea acesteia, respectiv pentru buna desfășurare a procesului penal și pentru prevenirea săvârșirii unor fapte prevăzute de legea penală.

Împotriva acestei încheieri a formulat contestație inculpatul G.I. prin apărător ales, solicitând admiterea contestației formulate, desființarea încheierii contestate și constatarea încetării de drept a măsurii preventive, iar, în subsidiar, înlocuirea măsurii arestului preventiv cu una dintre măsurile subsidiare conform art. 202 alin. (4) lit. b)-d) din Codul de procedură penală.

Prin Încheierea penală nr. 95/CJCP din 12 noiembrie 2025, pronunțată de judecătorul de cameră preliminară de la Tribunalul Satu Mare - Secția penală, în temeiul art. 425 1 alin. (7) pct. 1 lit. b) din Codul de procedură penală, raportat la art. 207 din Codul de procedură penală, a fost respinsă ca nefondată contestația formulată. Totodată, prin aceeași încheiere instanța a dispus sesizarea instanței supreme în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept ce face obiectul cauzei de față. IV. Punctul de vedere motivat al completului de judecată

Membrii completului de judecată învestit cu judecarea cauzei au constatat că problema de drept de față a făcut obiect de dezbatere și cu ocazia întâlnirilor de practică neunitară ale președinților secțiilor penale ale curților de apel, ocazii cu care s-a concluzionat că nu există un text legal care să susțină concluzia caracterului executoriu al încheierii de înlocuire a măsurii preventive de la momentul pronunțării. Această opinie a fost împărtășită și de judecătorii de cameră preliminară din cauza de față.

În argumentarea punctului de vedere s-a arătat că din analiza soluțiilor de practică judiciară în materie, solicitate de Agentul guvernamental pentru Curtea Europeană a Drepturilor Omului, ca urmare a unei cauze comunicate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului (care a vizat ipoteza înlocuirii controlului judiciar cu măsura arestării preventive), a rezultat că în majoritatea încheierilor pronunțate de judecătorul de drepturi și libertăți de la instanța de fond, sesizat cu propunerea de înlocuire a măsurii preventive, se face mențiunea privind dispunerea emiterii mandatului de arestare la rămânerea definitivă a încheierii.

În această situație, termenul consacrat de art. 207 alin. (6) din Codul de procedură penală, de verificare a măsurii arestului preventiv, se calculează de la data rămânerii definitive a soluției prin care s-a soluționat contestația formulată împotriva încheierii de înlocuire a măsurii arestului preventiv și s-a dispus menținerea măsurii preventive. V. Punctele de vedere exprimate de către curțile de apel și instanțele judecătorești arondate

În conformitate cu dispozițiile art. 476 alin. (10) din Codul de procedură penală cu referire la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală s-a solicitat punctul de vedere al instanțelor judecătorești asupra chestiunii de drept supuse dezlegării.

Au comunicat puncte de vedere asupra problemei de drept în discuție Curtea de Apel Alba Iulia, Curtea de Apel Bacău, Curtea de Apel Brașov, Curtea de Apel București, Curtea de Apel Cluj, Curtea de Apel Constanța, Curtea de Apel Craiova, Curtea de Apel Galați, Curtea de Apel Iași, Curtea de Apel Pitești, Curtea de Apel Ploiești, Curtea de Apel Suceava, Curtea de Apel Târgu Mureș, Curtea de Apel Timișoara, care, după caz, au făcut referire și la opiniile unora dintre instanțele arondate.

Cu privire la problema de drept supusă dezlegării într-o opinie s-a reținut că în situația admiterii contestației formulate împotriva încheierii prin care a fost înlocuită măsura preventivă a arestului cu o altă măsură preventivă, termenul prevăzut de art. 207 alin. (6) din Codul de procedură penală, de verificare a măsurii preventive a arestului preventiv, se calculează de la data pronunțării încheierii prin care a fost admisă contestația formulată împotriva încheierii de înlocuire a măsurii arestării preventive și menținută măsura arestului preventiv.

În susținerea acestei opinii s-a avut în vedere că, potrivit art. 207 alin. (6) din Codul de procedură penală, în tot cursul procedurii de cameră preliminară, judecătorul de cameră preliminară, din oficiu, verifică periodic, dar nu mai târziu de 30 de zile, dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea măsurii arestării preventive și a măsurii arestului la domiciliu sau dacă au apărut temeiuri noi, care să justifice menținerea acestor măsuri.

Verificarea măsurii preventive instituite de norma procesual penală presupune o măsură preventivă în derulare, astfel că momentul începerii curgerii termenului de cel mult 30 de zile este acela al soluției definitive de menținere a măsurii, astfel cum este situația expusă în cuprinsul întrebării.

Aceeași concluzie decurge și din dispozițiile art. 205 alin. (5) din Codul de procedură penală, potrivit cărora "Contestația formulată de procuror împotriva încheierii prin care s-a dispus revocarea unei măsuri preventive sau înlocuirea unei măsuri preventive cu o altă măsură preventivă se soluționează înainte de expirarea duratei măsurii preventive dispuse anterior". Astfel, dacă relevant, din punctul de vedere al curgerii termenului de 30 de zile, ar fi momentul pronunțării încheierii judecătorului fondului, prin care s-a dispus revocarea unei măsuri preventive sau înlocuirea unei măsuri preventive cu o altă măsură preventivă, contestația formulată de procuror nu ar mai trebui soluționată înainte de expirarea duratei măsurii preventive dispuse anterior, contrariul fiind impus de necesitatea ca orice soluție de menținere a măsurii preventive să nu fie dispusă mai târziu de 30 de zile sau de 60 de zile, după caz, de la momentul ultimei mențineri.

Un alt argument exprimat în sensul acestei opinii este acela că, potrivit art. 550 din Codul de procedură penală, hotărârile devin executorii la data rămânerii definitive sau în cazul în care legea dispune expres că o hotărâre nedefinitivă este executorie, iar, conform art. 552 alin. (2) din Codul de procedură penală, hotărârea pronunțată în calea de atac a contestației rămâne definitivă la data pronunțării acesteia atunci când contestația a fost admisă și procesul a luat sfârșit în fața instanței care o judecă.

S-a subliniat că o normă specială în sensul alin. (2) al art. 550 din Codul de procedură penală este cea prevăzută de art. 205 alin. (3) din Codul de procedură penală, potrivit căruia "Contestația formulată împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea sau menținerea unei măsuri preventive ori prin care s-a constatat încetarea de drept a acesteia nu este suspensivă de executare". Din interpretarea acestui text legal se constată că încheierea prin care judecătorul de cameră preliminară dispune luarea sau menținerea unei măsuri preventive ori cele prin care constată încetată de drept o măsură preventivă anterior dispusă sunt executorii de la data pronunțării, chiar dacă nu sunt încă definitive, fiind supuse căii de atac a contestației.

Totodată, se arată că din interpretarea per a contrario a acestor dispoziții legale rezultă că toate celelalte încheieri pronunțate în materia măsurilor preventive (în situația de față, încheierea prin care judecătorul de cameră preliminară a dispus înlocuirea măsurii arestării preventive cu o altă măsură preventivă) nu sunt executorii, declararea căii de atac amânând nu doar momentul rămânerii definitive a încheierii, dar și punerea în executare a celor dispuse de judecător până la soluționarea contestației.

De asemenea, în susținerea punctului de vedere se arată că, dacă în situația în care judecătorul de cameră preliminară dispune menținerea ori constată încetată de drept măsura preventivă a arestării preventive, această încheiere devine executorie, iar termenul prevăzut de art. 207 alin. (6) din Codul de procedură penală se calculează de la momentul pronunțării acesteia, indiferent de faptul că în respectiva cauză ar fi formulată sau nu calea de atac a contestației.

Pe de altă parte, în situația în care judecătorul de cameră preliminară de la instanța de fond dispune înlocuirea măsurii arestării preventive cu o altă măsură preventivă, această încheiere devine executorie la momentul rămânerii definitive (în oricare dintre cazurile prevăzute de art. 551 din Codul de procedură penală), acesta fiind momentul de la care încheierea pronunțată în aceste condiții începe să producă efecte.

Într-o altă opinie s-a apreciat că în situația admiterii contestației formulate de către procuror împotriva încheierii prin care a fost înlocuită măsura preventivă a arestului preventiv cu o altă măsură preventivă, termenul consacrat de art. 207 alin. (6) din Codul de procedură penală, de verificare a măsurii preventive a arestului, se calculează de la data pronunțării încheierii judecătorului fondului, prin care s-a dispus înlocuirea măsurii preventive.

În formularea acestei concluzii s-a avut în vedere caracterul neexecutoriu al încheierii de înlocuire a măsurii preventive. Astfel, având în vedere suspendarea punerii în executare a măsurii de înlocuire a arestului preventiv cu o altă măsură preventivă mai ușoară, prin formularea de către procuror a contestației, inculpatul nu va fi pus în libertate până la momentul soluționării contestației și al rămânerii definitive a soluției. În acest interval de timp, inculpatul se află în continuare sub imperiul măsurii preventive a arestării preventive, astfel încât, la momentul soluționării contestației, instanța de control să o poată menține. În atari condiții, având în vedere că inculpatul este privat de libertate, se impune ca timpul scurs de la momentul pronunțării instanței de fond și până la momentul soluționării contestației de către tribunal să fie avut în vedere la calcularea termenului prevăzut de dispozițiile art. 207 alin. (6) din Codul de procedură penală.

Astfel, potrivit art. 207 alin. (6) din Codul de procedură penală, "În tot cursul procedurii de cameră preliminară, judecătorul de cameră preliminară, din oficiu, verifică periodic, dar nu mai târziu de 30 de zile, dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea măsurii arestării preventive și a măsurii arestului la domiciliu sau dacă au apărut temeiuri noi, care să justifice menținerea acestor măsuri. Dispozițiile alin. (2)-(5) se aplică în mod corespunzător". Din interpretarea textului legal rezultă fără echivoc rolul judecătorului de cameră preliminară în această etapă procesuală, respectiv acela de a proceda, din oficiu și periodic, la verificarea legalității și temeiniciei măsurii preventive, într-un interval care nu poate depăși 30 de zile.

De asemenea, s-a evidențiat că, potrivit art. 205 din Codul de procedură penală, coroborat cu art. 425 1 alin. (4) din Codul de procedură penală, instanța ierarhic superioară, sesizată cu soluționarea contestației, exercită un rol distinct, limitat la verificarea legalității și temeiniciei încheierii pronunțate de judecătorul de cameră preliminară, în limitele efectului devolutiv al căii de atac.

Totodată, s-a susținut că interpretarea, potrivit căreia termenul de 30 de zile prevăzut de art. 207 alin. (6) din Codul de procedură penală ar începe să curgă de la data pronunțării instanței de control judiciar, este incompatibilă cu finalitatea normei, întrucât ar permite ca verificarea legalității și temeiniciei măsurii preventive să fie realizată la intervale mai mari de 30 de zile, exclusiv ca efect al duratei soluționării contestației, situație expres interzisă de lege. VI. Jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție

Din perspectiva deciziilor obligatorii, menite să asigure unificarea practicii judiciare, a fost identificată Decizia nr. 17 din 29 septembrie 2025, pronunțată în recurs în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1040 din 11 noiembrie 2025. Deși prin decizia menționată aspectele asupra cărora a statuat instanța supremă privesc măsura arestării preventive, respectiv arestul la domiciliu în cursul urmăririi penale, acestea pot fi concludente și prin raportare la dispozițiile art. 207 alin. (6) din Codul de procedură penală.

Astfel, prin această decizie, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 222 alin. (1) cu referire la art. 227 alin. (2) și art. 204 alin. (12) teza I din Codul de procedură penală, s-a stabilit: În cazul admiterii contestației, completul de judecători de drepturi și libertăți de la instanța de control judiciar va putea dispune luarea măsurii arestului la domiciliu pentru durata de timp rămasă până la împlinirea termenului substanțial de 30 de zile calculat de la momentul arestării preventive a inculpatului, în temeiul dispoziției judecătorului de drepturi și libertăți de la prima instanță. VII. Opinia specialiștilor

În conformitate cu dispozițiile art. 476 alin. (10) raportat la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, a fost solicitată specialiștilor în drept penal opinia asupra chestiunii de drept supuse dezlegării.

Universitatea de Medicină, Farmacie, Științe și Tehnologie "George Emil Palade" din Târgu Mureș - Facultatea de Drept, în punctul de vedere transmis la dosar, a susținut că, împotriva încheierii prin care s-a înlocuit măsura preventivă a arestului preventiv cu o altă măsură, termenul consacrat de art. 207 alin. (6) din Codul de procedură penală, de verificare a măsurii preventive a arestului, se calculează de la data pronunțării încheierii judecătorului fondului, prin care s-a dispus înlocuirea măsurii.

În susținerea punctului de vedere formulat s-a arătat că prin noțiunea de verificare legiuitorul a înțeles să se raporteze la momentul la care judecătorul de la instanța de fond se pronunță asupra măsurii preventive, și nu la momentul la care se soluționează contestația, acest moment fiind de altfel unul incert, uneori chiar lipsind (dacă nu se declară contestație). Alegerea acestui reper cronologic elimină incertitudinea juridică ce ar decurge prin raportare la faza controlului judiciar.

Prin urmare, s-a apreciat că, atunci când textul de lege prevede că judecătorul va verifica măsura preventivă periodic, dar nu mai târziu de 30 de zile, este evident că se referă la o verificare efectuată într-un termen care curge de la ultima verificare, și nu de la soluționarea căii de atac. Relevant în acest sens este și faptul că intervalul cuprins între decizia de înlocuire a primei instanțe și decizia de admitere a contestației este o perioadă în care inculpatul rămâne, de regulă, în arest, iar acest aspect nu trebuie neglijat, mai ales prin prisma rolului judecătorului de cameră preliminară de a "verifica" periodic subzistența temeiurilor ce au determinat "luarea" unei măsuri, raportat la caracterul imperativ al termenului de 30 de zile.

Un alt argument în sprijinul soluției că termenul de 30 de zile în care trebuie efectuată o nouă verificare a măsurii preventive curge de la data verificării anterioare îl oferă art. 205 alin. (5) din Codul de procedură penală, conform căruia "Contestația formulată de procuror împotriva încheierii prin care s-a dispus revocarea unei măsuri preventive sau înlocuirea unei măsuri preventive cu o altă măsură preventivă se soluționează înainte de expirarea duratei măsurii preventive dispuse anterior". Textul impune astfel o garanție esențială pentru respectarea fără niciun fel de excepție a duratei unei măsuri preventive. Suplimentar, nu poate fi ignorat argumentul textual derivat din distincția semantică operată de legiuitor între "luarea" măsurii și "verificarea" acesteia. Dacă ar fi acceptată ideea că nu ar trebui făcută distincție între cele două aspecte, titlul privării de libertate ar rămâne unic (încheierea inițială de luare a măsurii), iar hotărârile ulterioare ar avea doar un rol de confirmare periodică, fără a genera un nou moment de referință.

Subliniind importanța nedepășirii termenului prevăzut de lege pentru măsurile privative de libertate, chiar dacă cu privire la o chestiune diferită, prin Decizia nr. 17/2025 pronunțată în soluționarea unui recurs în interesul legii instanța supremă a stabilit că, în soluționarea contestației împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea măsurii arestului preventiv, "Completul de judecători de drepturi și libertăți de la instanța de control judiciar va putea dispune luarea măsurii arestului la domiciliu pentru durata de timp rămasă până la împlinirea termenului de 30 de zile calculat de la momentul arestării preventive a inculpatului, în temeiul dispoziției judecătorului de drepturi și libertăți de la primă instanță". Mutatis mutandis, în situația expusă în prezenta cauză, termenul trebuie calculat de la momentul pronunțării prin încheiere a judecătorului de cameră preliminară de la instanța de fond. Aceasta cu atât mai mult cu cât, chiar dacă prin această încheiere s-a dispus înlocuirea măsurii preventive, aceasta nu s-a pus în executare, inculpatul rămânând în continuare sub puterea măsurii arestului preventiv.

Centrul de cercetări în Științe penale al Facultății de Drept din cadrul Universității de Vest din Timișoara, în punctul de vedere transmis la dosar, a susținut că sesizarea formulată este inadmisibilă, apreciind că nu sunt îndeplinite cerința ca problema de drept să fie sesizată în cursul judecății și, implicit, condiția referitoare la existența legăturii între lămurirea chestiunii de drept și soluționarea pe fond a cauzei.

Astfel, s-a susținut că dezlegarea dată chestiunii de drept nu este susceptibilă a avea consecințe juridice directe și concrete asupra modului de rezolvare a cauzei întrucât momentul de la care curge termenul prevăzut de art. 207 alin. (6) din Codul de procedură penală nu are nicio influență asupra soluției privind fondul acuzației penale.

Totodată, s-a apreciat că problema de drept cu care a fost sesizată Înalta Curte de Casație și Justiție nu reprezintă o veritabilă chestiune de drept și, prin urmare, nu este necesară o dezlegare din partea instanței supreme în procedura pronunțării unei hotărâri prealabile. De altfel, problema de drept nu ridică dificultăți deosebite și nici nu a generat controverse în practică, după cum rezultă din concluziile întâlnirilor de practică neunitară, iar din lecturarea încheierii de sesizare se observă că instanța de trimitere a oferit un raționament logic pe baza căruia este facil identificată soluția la chestiunea de drept ridicată, lecturarea normelor juridice incidente fiind suficientă pentru a înțelege voința legiuitorului. VIII. Punctul de vedere exprimat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în punctul de vedere formulat, în principal, a solicitat respingerea sesizării ca fiind inadmisibilă, apreciind că nu sunt îndeplinite cerința ca problema de drept să fie sesizată în cursul judecății și, implicit, condiția referitoare la existența legăturii între lămurirea chestiunii de drept și soluționarea pe fond a cauzei.

În subsidiar, în situația admiterii contestației formulate de către procuror, împotriva încheierii prin care s-a înlocuit măsura preventivă a arestului preventiv cu una subsidiară s-a susținut că termenul consacrat de art. 207 alin. (6) din Codul de procedură penală, de verificare a măsurii preventive a arestului, se calculează de la data pronunțării încheierii judecătorului fondului, prin care s-a dispus înlocuirea măsurii, ori de la data pronunțării încheierii prin care s-a admis contestația și s-a pronunțat în sensul menținerii măsurii arestului preventiv. IX. Opinia judecătorului-raportor

Soluția propusă de judecătorul-raportor a fost aceea de respingere ca inadmisibilă a sesizării, întrucât nu sunt îndeplinite condițiile cumulative referitoare la sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, prevăzute la art. 475 și art. 476 alin. (2) din Codul de procedură penală, aspecte ce rezultă pe calea interpretării sistematice, atât cu privire la constatarea existenței unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, cât și a sesizării până la închiderea dezbaterilor. X. Înalta Curte de Casație și Justiție

Înalta Curte de Casație și Justiție, examinând sesizarea formulată, raportul întocmit de judecătorul-raportor și chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, reține că, reglementând condițiile de admisibilitate a sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, legiuitorul a stabilit în art. 475 din Codul de procedură penală posibilitatea anumitor instanțe, inclusiv a tribunalului învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, care constată, în cursul judecății, existența unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei și asupra căreia instanța supremă nu a statuat încă printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii și nici nu face obiectul unui asemenea recurs, să sesizeze Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prin care să se dea rezolvare de principiu respectivei probleme de drept.

Ca atare, pentru a fi admisibilă o asemenea sesizare trebuie îndeplinite cumulativ mai multe cerințe, respectiv existența unei cauze aflate în curs de judecată în ultimul grad de jurisdicție pe rolul uneia dintre instanțele prevăzute expres de dispozițiile legale anterior menționate, soluționarea pe fond a acelei cauze să depindă de lămurirea chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării, iar problema de drept să nu fi fost încă dezlegată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin mecanismele legale ce asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către instanțele judecătorești sau să nu facă în prezent obiectul unui recurs în interesul legii.

Totodată, din economia dispozițiilor legale invocate reiese că admisibilitatea sesizării este condiționată, în mod esențial, de existența unei veritabile probleme de drept care să facă necesară o rezolvare de principiu prin pronunțarea unei hotărâri prealabile de către Înalta Curte de Casație și Justiție, aceasta constituind, de fapt, premisa fundamentală ce justifică intervenția instanței supreme prin mecanismul de unificare a practicii judiciare instituit de art. 475 și următoarele din Codul de procedură penală.

În ipoteza formulării unei atari sesizări, instanța de trimitere are facultatea, potrivit dispozițiilor art. 476 alin. (2) din Codul de procedură penală, de a suspenda cauza până la pronunțarea hotărârii prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept, urmând ca, în ipoteza în care nu uzează de această posibilitate odată cu sesizarea, iar cercetarea judecătorească este finalizată înainte ca Înalta Curte de Casație și Justiție să se pronunțe asupra sesizării, instanța de trimitere să suspende dezbaterile până la pronunțarea deciziei.

În cauză se constată că este îndeplinită condiția referitoare la formularea sesizării de către o instanță de judecată învestită în ultimă instanță, Tribunalul Satu Mare - Secția penală, fiind învestit, ca instanță de control judiciar, cu soluționarea contestației formulate de inculpat împotriva încheierii penale pronunțate de judecătorul de cameră preliminară, având ca obiect verificarea măsurii preventive.

De asemenea, chestiunea ce formează obiectul întrebării cu care a fost sesizată instanța supremă nu a primit încă o rezolvare printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii și nici nu face obiectul unui asemenea recurs, așa cum rezultă din cuprinsul Adresei nr. 1.900/III-5/2025 din 19 ianuarie 2026 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Este îndeplinită și condiția existenței unei probleme de drept, susceptibilă de a fi rezolvată în mod diferit de către instanțe. Dovadă fac în acest sens punctele de vedere diferite exprimate în doctrină și practică, inclusiv punctele de vedere diferite exprimate de instanțe.

Se consideră însă că nu sunt îndeplinite condițiile cumulative referitoare la sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, prevăzute la art. 475 și art. 476 alin. (2) din Codul de procedură penală, aspecte ce rezultă pe calea interpretării sistematice, atât cu privire la constatarea existenței unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, cât și a sesizării până la închiderea dezbaterilor.

Astfel, se reține că legiuitorul a reglementat sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, ca un instrument judiciar alternativ recursului în interesul legii, din cadrul mecanismului privind asigurarea unei practici unitare, statuând instanței de trimitere o obligație cu caracter imperativ, în sensul exercitării acestuia anterior soluționării definitive a cauzei, astfel cum se desprinde această cerință din interpretarea sistematică a dispozițiilor art. 475 și art. 476 alin. (2) din Codul de procedură penală.

Asigurarea unei interpretări unitare a dreptului anterior soluționării definitive a cauzei nu poate fi atinsă decât în ipoteza în care instanța de trimitere valorifică în mod efectiv dezlegarea de principiu, obligatorie, solicitată Înaltei Curți de Casație și Justiție în condițiile prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală. Aceasta deoarece existența unei relații de dependență între chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită și soluția ce ar putea fi dată fondului cauzei constituie o condiție de admisibilitate a sesizării, astfel că demersul instanței supreme își păstrează caracterul pertinent și util numai atunci când intervine anterior soluționării definitive a cauzei, preîntâmpinându-se, astfel, o soluție aflată în contradicție cu interpretarea obligatorie regăsită în hotărârea prealabilă.

Or, în cauza de față, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție cu dezlegarea problemei de drept referitoare la modalitatea de calcul al termenului consacrat de art. 207 alin. (6) din Codul de procedură penală, de verificare a măsurii preventive a arestului respectiv de la data pronunțării încheierii judecătorului fondului, prin care s-a dispus înlocuirea măsurii, ori de la data pronunțării încheierii tribunalului prin care s-a admis contestația și s-a pronunțat în sensul menținerii măsurii arestului preventiv, a fost dispusă prin aceeași hotărâre prin care instanța de trimitere a soluționat definitiv cauza, respectiv prin Încheierea penală nr. 95/CJCP din 12 noiembrie 2025, pronunțată de Tribunalul Satu Mare în Dosarul penal nr. 2.474/218/2025/a1.6, prin care a respins ca nefondată contestația formulată de inculpatul G.I. împotriva Încheierii penale nr. 44 din 3 noiembrie 2025 a judecătorului de cameră preliminară din cadrul Judecătoriei Carei, care a menținut măsura arestului preventiv a inculpatului.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală s-a pronunțat, anterior, asupra inadmisibilității sesizărilor prin care se solicită dezlegarea unor probleme de drept de care depinde rezolvarea unor cauze soluționate definitiv și care se bucură de autoritate de lucru judecat. În acest sens, prin Decizia nr. 14 din 18 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 460 din 21 iunie 2016, Decizia nr. 69 din 3 noiembrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 42 din 14 ianuarie 2021, Decizia nr. 36 din 25 mai 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 686 din 12 iulie 2021, s-a subliniat că "mecanismul sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile nu permite Înaltei Curți de Casație și Justiție rezolvarea de principiu a unei chestiuni de drept deja soluționate printr-o hotărâre penală definitivă și nici cenzurarea modului în care aceasta a fost rezolvată".

Scopul reglementării acestui instrument judiciar este de a asigura o practică unitară, pe calea hotărârii prealabile pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, ce realizează dezlegarea de principiu a chestiunii de drept cu care a fost sesizată, aceasta urmând ulterior să fie valorificată în mod efectiv, pertinent și util, de către instanța de trimitere, în judecarea cauzei cu care a fost învestită, fiind de esență condiția de interdependență între hotărârea de interpretare și cea de soluționare a cauzei. 1 1 În acest sens, Decizia nr. 440 din 22 iunie 2017 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 276 și ale art. 475 din Codul de procedură penală, pronunțată de Curtea Constituțională, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 883 din 9 noiembrie 2017; Decizia nr. 854 din 26 noiembrie 2020 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 367 alin. (9), ale art. 425 1 alin. (4) și ale art. 475 din Codul de procedură penală, pronunțată de Curtea Constituțională, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 196 din 26 februarie 2021.

În mod concret, între problema de drept a cărei lămurire se solicită și soluția dată asupra acțiunii penale de către instanța pe rolul căreia se află cauza în ultim grad de jurisdicție trebuie să existe o relație de dependență, în sensul că decizia instanței supreme pronunțată în procedura prevăzută de art. 476-477 din Codul de procedură penală să fie de natură a produce un efect concret asupra conținutului hotărârii în procesul principal.

Or, în speță sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în procedura prevăzută de art. 476-477 din Codul de procedură penală nu poate presupune rezolvarea de principiu a unei chestiuni de drept deja soluționate printr-o hotărâre definitivă și nici cenzurarea modului în care aceasta a fost rezolvată.

Mai mult, se constată că legătura de dependență între problema de drept a cărei lămurire se solicită - modul de calcul al termenului prevăzut de art. 207 alin. (6) din Codul de procedură penală, în cazul admiterii contestației formulate de către procuror, împotriva încheierii prin care s-a înlocuit măsura preventivă a arestului preventiv cu una subsidiară - și soluția dată de către instanța de trimitere, de respingere a contestației formulate de inculpat și de menținere a măsurii preventive, nu există, întrucât ipoteza de la care pleacă instanța de trimitere nu se regăsește în speța analizată.

În consecință, se constată neîndeplinirea condițiilor de admisibilitate a sesizării.