Decizia nr. 53 din 23 martie 2026

S-a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Oradea – Secţia penală şi pentru cauze cu minori în Dosarul nr. 1.696/83/2024, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a următoarei chestiuni de drept: Dacă, în interpretarea dispoziţiilor art. 15 din Legea nr. 143/2000 şi ale art. 19 din Legea nr. 682/2002, cauzele speciale de reducere a pedepselor prevăzute de aceste articole pot opera cumulativ, în sensul diminuării pedepsei în mod succesiv pentru îndeplinirea condiţiilor ambelor texte legale, sau dacă ele au caracter exclusiv, permiţând aplicarea uneia dintre cele două cauze de reducere specială a pedepsei în cazul aceluiaşi inculpat?

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a fost constituit conform prevederilor art. 476 alin. (6) din Codul de procedură penală şi ale art. 34 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul). 3. Şedinţa a fost prezidată de către preşedintele Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, doamna judecător Eleni Cristina Marcu.

La şedinţa de judecată a participat doamna Monica Eugenia Ungureanu, magistrat-asistent în cadrul Secţiilor Unite, desemnat în conformitate cu dispoziţiile art. 36 din Regulament.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de doamna procuror Ecaterina Nicoleta Eucarie din cadrul Secţiei judiciare a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Magistratul-asistent a prezentat referatul cauzei, învederând obiectul Dosarului nr. 2.451/1/2025, aflat pe rolul Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, precum şi faptul că s-au comunicat puncte de vedere asupra problemei de drept în discuţie de către curţile de apel, departamentele de drept public din cadrul facultăţilor de drept şi Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În continuare, s-a învederat că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorul-raportor, care a fost comunicat procurorului şi părţii, potrivit dispoziţiilor art. 476 alin. (9) din Codul de procedură penală.

Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, constatând că nu sunt alte cereri de formulat sau excepţii de invocat, a solicitat doamnei procuror să susţină punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la problema supusă dezbaterii în Dosarul nr. 2.451/1/2025.

Reprezentantul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, având cuvântul referitor la chestiunea de drept supusă dezlegării, a susţinut că o apreciază ca inadmisibilă, întrucât nu este îndeplinită cel puţin una dintre condiţiile impuse de art. 475 din Codul de procedură penală, respectiv soluţionarea pe fond a cauzei nu depinde de lămurirea chestiunii de drept ce face obiectul prezentei sesizări. Astfel, raportat la soluţia de condamnare a inculpatului la pedeapsa închisorii, cu reţinerea celor două cauze speciale de reducere a pedepsei, în soluţionarea cauzei în apel este irelevantă această chestiune, instanţa fiind învestită exclusiv cu apelul inculpatului, astfel că nu poate reindividualiza pedeapsa aplicată în defavoarea acestuia.

Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a declarat dezbaterile închise, reţinându-se dosarul în pronunţare. ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Prin Încheierea din data de 20 noiembrie 2025, pronunţată în Dosarul nr. 1.696/83/2024, Curtea de Apel Oradea – Secţia penală şi pentru cauze cu minori, în temeiul art. 475 din Codul de procedură penală, a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile privind următoarea chestiune de drept: Dacă, în interpretarea dispoziţiilor art. 15 din Legea nr. 143/2000 şi ale art. 19 din Legea nr. 682/2002, cauzele speciale de reducere a pedepselor prevăzute de aceste articole pot opera cumulativ, în sensul diminuării pedepsei în mod succesiv pentru îndeplinirea condiţiilor ambelor texte legale, sau dacă ele au caracter exclusiv, permiţând aplicarea uneia dintre cele două cauze de reducere specială a pedepsei în cazul aceluiaşi inculpat?

În temeiul art. 476 alin. (2) din Codul de procedură penală, a dispus suspendarea judecării cauzei până la pronunţarea hotărârii prealabile. II. Dispoziţiile legale relevante Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, republicată, cu modificările şi completările ulterioare ” Art. 15. – Persoana care a comis una dintre infracţiunile prevăzute la art. 2-9, iar în timpul urmăririi penale denunţă şi facilitează identificarea şi tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârşit infracţiuni legate de droguri beneficiază de reducerea la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege.” Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, republicată, cu modificările ulterioare ” Art. 19. – Persoana care are calitatea de martor, în sensul art. 2 lit. a) pct. 1, şi care a comis o infracţiune, iar înaintea sau în timpul urmăririi penale ori al judecăţii denunţă şi facilitează identificarea şi tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârşit una dintre infracţiunile prevăzute la art. 2 lit. h) beneficiază de reducerea la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege.” ” Art. 2. – În prezenta lege termenii şi expresiile de mai jos au următorul înţeles: (…) h) infracţiunea gravă este infracţiunea care face parte din una dintre următoarele categorii: genocid şi infracţiuni contra umanităţii şi infracţiuni de război, infracţiunile contra securităţii naţionale, terorism, omor, infracţiunile privind traficul de droguri, traficul de persoane, traficul de minori, spălarea banilor, falsificarea de monede ori de alte valori, infracţiunile privitoare la nerespectarea regimului armelor, muniţiilor, materialelor explozive, nucleare sau al altor materii radioactive, infracţiunile de corupţie, precum şi orice altă infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii al cărei maxim special este de cel puţin 10 ani.” III. Expunerea succintă a cauzei

Curtea de Apel Oradea – Secţia penală şi pentru cauze cu minori a fost învestită, în ultimul grad de jurisdicţie, cu soluţionarea apelului declarat de inculpatul B.C. împotriva Sentinţei penale nr. 181 pronunţate la data de 11.08.2025 de Tribunalul Satu Mare în Dosarul nr. 1.696/83/2024.

Prin sentinţa penală atacată, prima instanţă a hotărât, printre altele, condamnarea inculpatului B.C. la pedepsele: – de 1 an şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de trafic intern de droguri de mare risc, în formă continuată (3 acte materiale), prevăzută de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, cu aplicarea art. 5 din Codul penal, art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, art. 15 din Legea nr. 143/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, art. 19 din Legea nr. 682/2002 şi art. 75 alin. (2) lit. a) din Codul penal; – de 3 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de deţinere în vederea consumului propriu de droguri de risc şi de mare risc, fără drept, prevăzută de art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, cu aplicarea art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, art. 15 din Legea nr. 143/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, art. 19 din Legea nr. 682/2002 şi art. 75 alin. (2) lit. a) din Codul penal. În baza art. 38 alin. (1), art. 39 alin. (1) lit. b) şi art. 45 alin. (1) din Codul penal s-a aplicat pedeapsa închisorii cea mai grea, de 1 an şi 6 luni închisoare, la care s-a adăugat un spor de 1 lună, reprezentând o treime din cealaltă pedeapsă, urmând ca inculpatul B.C. să execute pedeapsa rezultantă de 1 an şi 7 luni închisoare.

În fapt, s-a reţinut că în datele de 23.03.2024 şi 9.06.2024 inculpatul B.C. a vândut colaboratorilor cu numele conspirativ autorizaţi în cauză: către L.M. cantitatea de 9,4 grame substanţă care conţine compusul 3-Chloromethcathinone (3-CMC), un drog de mare risc, primind în schimb suma de 1.400 lei, şi 39,4 grame substanţă care conţine compusul 2-Chloromethcathinone (2-CMC), compus care face parte din clasa catinonelor şi este calificat drept substanţă psihoactivă, primind în schimb suma de 2.600 lei, iar către M.A. cantitatea de 4,04 grame substanţă care conţine compusul 3-CMC (3-Chloromethcathinone), un drog de mare risc, primind în schimb suma de 1.600 lei. Totodată, s-a reţinut că la data de 2.07.2024 inculpatul a deţinut, în vederea consumului propriu, cantitatea de 0,0260 grame canabis – un drog de risc, la adresa din judeţul Cluj şi în alt imobil din municipiul Satu Mare, cantitatea de 0,05 grame substanţă care conţine compusul 3-CMC (3-Chloromethcathinone) – drog de mare risc.

Împotriva sentinţei penale menţionate a declarat apel inculpatul B.C.

La termenul din data de 20 noiembrie 2025, instanţa de apel, din oficiu, a solicitat, în baza art. 475 din Codul de procedură penală, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: Dacă, în interpretarea dispoziţiilor art. 15 din Legea nr. 143/2000 şi ale art. 19 din Legea nr. 682/2002, cauzele speciale de reducere a pedepselor prevăzute de aceste articole pot opera cumulativ, în sensul diminuării pedepsei în mod succesiv pentru îndeplinirea condiţiilor ambelor texte legale, sau dacă ele au caracter exclusiv, permiţând aplicarea uneia dintre cele două cauze de reducere specială a pedepsei în cazul aceluiaşi inculpat?

Completul de judecată a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, constatând îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de dispoziţiile art. 475 din Codul de procedură penală. IV. Punctul de vedere al completului care a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Cu privire la chestiunea de drept ce formează obiectul sesizării, instanţa de trimitere a apreciat că soluţionarea cauzei depinde în mod direct de interpretarea corectă a raportului dintre dispoziţiile art. 15 din Legea nr. 143/2000 şi art. 19 din Legea nr. 682/2002, care determină tratamentul sancţionator legal aplicabil inculpatului.

Curtea de apel a constatat posibilitatea existenţei următoarelor modalităţi de interpretare: orientarea pro-cumul – se poate considera că cele două cauze speciale sunt autonome şi pot opera cumulativ, fiecare având propriile condiţii de aplicare; orientarea pro-exclusivitate – argumentată de împrejurarea că, fiind vorba despre cauze excepţionale de reducere a pedepsei, acestea nu pot opera simultan, urmând a se aplica doar una dintre dispoziţii, ţinându-se seama şi de caracterul special al uneia faţă de cealaltă; orientarea intermediară – care ar presupune aplicarea art. 15 din Legea nr. 143/2000, iar informaţiile furnizate în condiţiile art. 19 din Legea nr. 682/2002 ar fi valorificate doar în individualizarea pedepsei.

Analizând dispoziţiile legale, a apreciat că în ipoteza expusă este posibilă aplicarea cumulativă a celor două cauze speciale de reducere a pedepsei, cu consecinţa reducerii succesive a limitelor de pedeapsă. În esenţă, a constatat faptul că art. 15 din Legea nr. 143/2000 şi art. 19 din Legea nr. 682/2002 reglementează instituţii distincte, cu finalităţi diferite, şi că legea nu interzice aplicarea simultană a acestora atunci când sunt îndeplinite condiţiile ambelor texte, aşa cum o face în privinţa circumstanţelor atenuante, carenţa normativă neputând să fie suplinită printr-un raţionament în defavoarea inculpatului.

Totodată, caracterul special al fiecărei norme nu implică, prin sine, excluderea celeilalte, în mod uzual cauzele de reducere a pedepsei fiind aplicate în mod cumulativ (aşa cum este procedura abreviată care operează alături de alte cauze speciale de reducere a pedepsei).

Prin urmare, argumentele juridice tind în mod preliminar către ideea că dispoziţiile pot opera autonom, cu condiţia îndeplinirii cumulative a cerinţelor lor.

Totuşi, a apreciat că absenţa unei reglementări exprese a raportului dintre acestea ridică serioase dificultăţi de interpretare privind posibilitatea aplicării cumulative şi succesive a reducerilor de pedeapsă sau caracterul exclusiv al uneia dintre dispoziţii, astfel că natura complexă a problemei şi impactul său asupra limitelor de pedeapsă impun o dezlegare obligatorie a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Opinia parchetului a fost în sensul că nu poate opera o reducere succesivă a pedepsei.

Punctul de vedere al apărătorilor aleşi ai inculpatului a fost în sensul că se pot reduce succesiv limitele de pedeapsă întâi ca urmare a dispoziţiilor art. 15 din Legea nr. 143/2000, iar mai apoi ţinând seama de dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 682/2002. V. Examenul jurisprudenţei în materie A. Jurisprudenţa naţională relevantă

S-a solicitat punctul de vedere al instanţelor de judecată asupra chestiunii de drept supuse dezlegării.

În urma consultării materialelor transmise de către instanţele de judecată s-a constatat că a fost identificată o orientare, în care se consideră că, în interpretarea dispoziţiilor art. 15 din Legea nr. 143/2000 şi ale art. 19 din Legea nr. 682/2002, cauzele speciale de reducere a pedepselor prevăzute de aceste articole au caracter exclusiv, permiţând aplicarea uneia dintre cele două cauze de reducere specială a pedepsei în cazul aceluiaşi inculpat.

În acest sens au fost exprimate puncte de vedere de către: curţile de apel Alba Iulia, Constanţa, Galaţi, Iaşi, Piteşti, Suceava, Timişoara şi Târgu Mureş.

În argumentarea opiniei exprimate s-a arătat, în esenţă, că nu se pot reduce succesiv limitele de pedeapsă, întrucât prin reglementarea acestor cauze de reducere a limitelor de pedeapsă legiuitorul a urmărit aceeaşi finalitate, şi anume încurajarea unei conduite de a facilita şi a identifica tragerea la răspundere penală a unor persoane care au comis infracţiuni grave. Plecând de la premisa că situaţia de fapt la care se raportează aplicarea dispoziţiilor art. 15 din Legea nr. 143/2000 şi ale art. 19 din Legea nr. 682/2002 este unică – identică (denunţă şi facilitează identificarea şi tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârşit infracţiuni legate de droguri – infracţiuni grave în sensul Legii nr. 682/2002), dispoziţiile art. 15 din Legea nr. 143/2000 au caracter special faţă de dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 682/2002 şi se aplică cu prioritate şi în mod singular, inculpatul beneficiind de o singură cauză de reducere a pedepsei, respectiv cea reglementată de art. 15 din Legea nr. 143/2000.

În susţinerea acestei opinii s-a invocat faptul că din conţinutul dispoziţiilor art. 15 din Legea nr. 143/2000 rezultă că acest text legal are caracterul de normă specială faţă de dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 682/2002. Astfel, art. 15 din Legea nr. 143/2000 este aplicabil numai în cazul infracţiunilor privind regimul drogurilor şi vizează denunţarea unei infracţiuni tot privind regimul drogurilor, în timp ce art. 19 din Legea nr. 682/2002 vizează infracţiuni de o anumită gravitate, însă ambele recompensează o conduită de colaborare cu organele judiciare în vederea identificării şi tragerii la răspundere penală a altor infractori.

În cadrul acestei opinii s-a conturat ideea că cele două dispoziţii legale nu pot opera cumulativ în cazul aceluiaşi inculpat, în acelaşi cadru procesual pentru un singur denunţ, instanţa urmând să aplice fie dispoziţiile art. 15 din Legea nr. 143/2000, fie pe cele ale art. 19 din Legea nr. 682/2002.

În cazul formulării unui denunţ în cursul urmăririi penale, pentru una dintre infracţiunile prevăzute la art. 2-9 din Legea nr. 143/2000, s-a apreciat că este incident principiul specialia generalibus derogant, norma specială, prevăzută la art. 15 din Legea nr. 143/2000, urmând a se aplica cu prioritate, înlăturând, astfel, de la aplicare norma generală, prevăzută în art. 19 din Legea nr. 682/2002.

De asemenea, s-a apreciat că aplicarea succesivă a mai multor cauze de reducere a pedepsei este permisă de art. 79 alin. (1) din Codul penal numai în ipoteza în care acestea au la bază conduite diferite, sub aspectul naturii şi al finalităţii. Pe de altă parte, nu ar fi posibilă valorificarea aceluiaşi denunţ, în temeiul ambelor legi menţionate, deoarece vizează acelaşi tip de conduită a inculpatului.

În cea de-a doua orientare (printre care şi curţile de apel Bucureşti, Bacău, Braşov, Cluj, Craiova, Oradea, Ploieşti) s-a apreciat că este posibilă aplicarea cumulativă a celor două cauze speciale de reducere a pedepsei, cu consecinţa reducerii succesive a limitelor de pedeapsă, în ipoteza în care sunt îndeplinite cerinţele ambelor texte de lege.

În argumentarea acestui punct de vedere s-a considerat că îndeplinirea condiţiilor prevăzute de fiecare dintre cele două texte presupune conduite diferite ale inculpatului, fiecare fiind susceptibilă de evaluare autonomă, deoarece nu există nicio prevedere legală care să instituie o incompatibilitate între ele.

Cele două cauze speciale de reducere a pedepsei nu au un caracter exclusiv, astfel că permit valorificarea ambelor conduite, cu consecinţa reducerii succesive a limitelor de pedeapsă, având în vedere că ele reglementează instituţii distincte, cu finalităţi diferite, având şi condiţii de aplicare diferite, iar legea nu interzice aplicarea lor cumulată.

Un argument relevant în favoarea cumulului succesiv este faptul că legiuitorul nu a reglementat în mod expres interdicţia cumulării celor două cauze de atenuare a răspunderii penale, cum este, de exemplu, cazul circumstanţelor atenuante legale – art. 76 alin. (3) din Codul penal sau al dispoziţiilor care au ca efect reducerea pedepsei – art. 79 alin. (3) din Codul penal, astfel că, atunci când sunt îndeplinite condiţiile din ambele legi, neaplicarea cumulativă a acestora reprezintă o interpretare a legii în defavoarea inculpatului. B. Jurisprudenţa relevantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

În ceea ce priveşte deciziile de speţă, în urma examenului de jurisprudenţă efectuat la nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, au fost identificate o serie de hotărâri care prezintă relevanţă pentru problema de drept supusă dezlegării: Decizia nr. 64/A/2024, pronunţată de Secţia penală; Decizia nr. 843/RC/2023, pronunţată de Secţia penală; Decizia nr. 114/RC/2022, pronunţată de Secţia penală. VI. Opinia specialiştilor consultaţi

În conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (10) raportat la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, a fost solicitată specialiştilor în drept penal opinia asupra chestiunii de drept supuse examinării.

Universitatea de Vest din Timişoara, Facultatea de Drept, Departamentul de Drept Public, Centrul de Cercetări în Ştiinţe Penale a apreciat că nu este îndeplinită condiţia privind existenţa unei veritabile probleme de drept, deoarece nu există o reală neclaritate, lecturarea normelor juridice incidente fiind suficientă pentru a înţelege voinţa legiuitorului, fără a fi necesar aportul instanţei supreme în procedura pronunţării unei hotărâri prealabile, motiv pentru care sesizarea formulată de Curtea de Apel Oradea este inadmisibilă, neimpunându-se soluţionarea pe fond a acesteia, dat fiind că soluţia se deduce din interpretarea normelor legale şi din conturarea practicii judiciare, fără dificultate.

Cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării, în cazul în care se va considera că sesizarea este admisibilă în interpretarea dispoziţiilor art. 15 din Legea nr. 143/2000 şi ale art. 19 din Legea nr. 682/2002, cauzele speciale de reducere a pedepselor prevăzute de aceste articole nu pot opera cumulativ, în sensul diminuării pedepsei în mod succesiv pentru îndeplinirea condiţiilor ambelor texte legale, fiecare dintre acestea având caracter exclusiv, permiţând aplicarea numai a uneia dintre cele două cauze de reducere specială a pedepsei în cazul aceluiaşi inculpat.

Departamentul de Drept Public – specialiştii din Catedra de drept penal a Facultăţii de Drept din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi au apreciat, în principal, că nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a sesizării, întrucât rezolvarea prezentei chestiuni de drept nu ar putea influenţa soluţionarea acţiunii penale în cauza care a generat formularea acestei probleme de drept, instanţa de apel neavând posibilitatea de a înlătura reţinerea şi efectele uneia dintre cauzele speciale de reducere a pedepsei deja aplicate de către instanţa de fond, căci înlăturarea acesteia ar atrage majorarea pedepsei stabilite de către prima instanţă (lucru imposibil în apelul exclusiv al inculpatului).

Pe fondul problemei de drept s-a opinat că, deşi ipoteza ce face obiectul sesizării ar avea aparenţa de a se circumscrie conţinutului ambelor cauze speciale de reducere a pedepsei, în asemenea situaţii, se impun, cu prioritate, reţinerea şi aplicarea efectului cauzei (mai) speciale al cauzei speciale cu un caracter de specialitate mai sporit, prevăzută de dispoziţiile art. 15 din Legea nr. 143/2000, fără a mai reţine şi aplica, cumulativ, şi dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 682/2002.

S-a menţionat că, deşi, de plano, nu este imposibil cumulul efectului mai multor cauze (speciale sau/şi generale) de reducere a pedepsei, în raport cu una şi aceeaşi persoană, pentru una şi aceeaşi infracţiune comisă de aceasta, în cazul unui suspect/inculpat cercetat sau trimis în judecată pentru infracţiuni prevăzute de dispoziţiile art. 2-9 din Legea nr. 143/2000, va avea prioritate în reţinere cauza specială de reducere a pedepsei prevăzută de art. 15 din respectiva lege (chiar dacă obiectul denunţului formulat îl reprezintă mai multe categorii de infracţiuni, printre care şi cele reglementate de Legea nr. 143/2000), cu excluderea reţinerii cumulative şi a producerii cumulative a efectului instituţiei similare reglementate de art. 19 din Legea nr. 682/2002. Doar dacă nu sunt îndeplinite condiţiile acestei cauze speciale de reducere a pedepsei (art. 15 din Legea nr. 143/2000), instanţa de judecată va analiza dacă respectiva conduită se poate încadra în dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 682/2002 şi va reţine şi aplica această cauză specială de reducere a pedepsei, cu efectul ei aferent. VII. Opinia Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

S-a concluzionat că se impune respingerea ca inadmisibilă a sesizării, întrucât nu este îndeplinită cea de-a doua condiţie impusă de art. 475 din Codul de procedură penală, respectiv soluţionarea pe fond a cauzei nu depinde de lămurirea chestiunilor de drept ce fac obiectul prezentei sesizări. Intervenţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în procedura reglementată de art. 475 din Codul de procedură penală este legitimă atunci când tinde la clarificarea înţelesului uneia sau mai multor norme juridice ambigue sau complexe, al căror conţinut ori a căror succesiune în timp poate da naştere unor dificultăţi rezonabile de interpretare pe cale judecătorească, afectând, în final, unitatea aplicării lor de către instanţele naţionale.

Or, raportat la cerinţele stabilite de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pe cale jurisprudenţială – Decizia nr. 5 din 10 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 183 din 11 martie 2016 – şi la conţinutul şi interpretarea dispoziţiilor legale incidente în materie, s-a constatat că nu există vreo îndoială rezonabilă cu privire la modalitatea de soluţionare a întrebării adresate de instanţa de trimitere.

S-a considerat că aplicarea corectă a dispoziţiei legale a cărei interpretare se solicită se impune într-un mod atât de evident, încât nu lasă loc de îndoială cu privire la modul de soluţionare a întrebării adresate, nefiind necesară intervenţia instanţei supreme prin mecanismul pronunţării unei hotărâri prealabile.

Totodată, pentru argumentele teoretice expuse pe larg, care diferenţiază cele două cauze de reducere a pedepsei, s-a concluzionat că, în niciun caz, nu se poate ajunge la valorificarea de două ori a prevederilor art. 19 din Legea nr. 682/2002 şi a prevederilor art. 15 din Legea nr. 143/2000, în cazul în care sunt întrunite condiţiile prevăzute de ambele acte normative. De altfel, practica judiciară consacrată şi consolidată este în sensul că cele două beneficii legale prevăzute de art. 19 din Legea nr. 682/2002 şi art. 15 din Legea nr. 143/2000 nu se cumulează. VIII. Raportul asupra chestiunii de drept

Opinia judecătorului-raportor a fost în sensul respingerii, ca inadmisibilă, a sesizării formulate de Curtea de Apel Oradea – Secţia penală şi pentru cauze cu minori. IX. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Examinând sesizarea formulată de Curtea de Apel Oradea – Secţia penală şi pentru cauze cu minori în Dosarul nr. 1.696/83/2024 în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorul-raportor şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, cu privire la condiţiile de admisibilitate a sesizării reţine următoarele: în conformitate cu dispoziţiile art. 475 din Codul de procedură penală, „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că există o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective şi asupra căreia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.”

În raport cu textul legal evocat, se constată că admisibilitatea unei sesizări formulate în procedura pronunţării unei hotărâri prealabile este condiţionată de îndeplinirea, în mod cumulativ, a următoarelor cerinţe: – întrebarea să fie formulată în cursul judecăţii de un complet al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al unei curţi de apel sau al unui tribunal învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă; – soluţionarea pe fond a acelei cauze să depindă de lămurirea chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării; – existenţa unei veritabile chestiuni de drept, care să nu fi fost încă dezlegată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin mecanismele legale ce asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către instanţele judecătoreşti sau să nu facă în prezent obiectul unui recurs în interesul legii.

Raportând condiţiile legale de admisibilitate la sesizarea ce face obiectul prezentei cauze, se constată că acestea nu sunt cumulativ îndeplinite.

Astfel, deşi este îndeplinită prima condiţie referitoare la existenţa unei cauze pendinte aflate în curs de judecată în ultimă instanţă, Curtea de Apel Oradea – Secţia penală şi pentru cauze cu minori fiind învestită, în ultimul grad de jurisdicţie, cu soluţionarea apelului declarat de inculpat împotriva Sentinţei penale nr. 181 din 11.08.2025 pronunţate de Tribunalul Satu Mare, se constată că nu este îndeplinită condiţia ca soluţionarea pe fond a cauzei să depindă de lămurirea chestiunii de drept ce face obiectul sesizării, având în vedere că în primă instanţă s-a dispus o soluţie de condamnare a inculpatului la pedeapsa închisorii, la a cărei individualizare au fost valorificate ambele cauze de reducere a pedepsei reglementate de dispoziţiile art. 15 din Legea nr. 143/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale art. 19 din Legea nr. 682/2002. Prin urmare, problema de drept este pur teoretică şi nu prezintă relevanţă din perspectiva soluţionării căii de atac, instanţa fiind învestită doar cu apelul inculpatului, astfel că nu ar putea înlătura efectele vreuneia dintre cauzele speciale de reducere a pedepsei aplicate de către instanţa de fond, cu consecinţa majorării pedepsei inculpatului în propria cale de atac şi încălcarea principiului non reformatio in pejus.

În acest sens se reţine că, în jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, s-a evidenţiat necesitatea ca dezlegarea chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării să fie determinantă pentru rezolvarea acţiunii penale sau a acţiunii civile în procesul penal, ceea ce presupune ca respectiva chestiune de drept să vizeze, ca regulă, o problemă de drept material de care depinde soluţionarea pe fond a cauzei şi doar ca excepţie o problemă de drept procesual, aceasta din urmă în măsura în care soluţia dată respectivei probleme de drept s-ar repercuta semnificativ asupra rezolvării fondului cauzei (Decizia nr. 11 din 12 septembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 907 din 29 octombrie 2018).

În ceea ce priveşte cea de-a treia condiţie prevăzută de dispoziţiile art. 475 din Codul de procedură penală privind admisibilitatea sesizării se constată că aceasta este întrunită numai parţial, strict la împrejurarea că prezenta chestiune de drept cu a cărei dezlegare a fost sesizată instanţa supremă nu a primit o rezolvare printr-o hotărâre prealabilă anterioară sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui asemenea recurs, nefiind îndeplinită condiţia privind existenţa unei chestiuni de drept reale, veritabile, susceptibile să dea naştere unor interpretări diferite, pentru care să fie necesară o rezolvare de principiu.

Scopul reglementării art. 475 din Codul de procedură penală este preîntâmpinarea apariţiei practicii neunitare, titulari ai cererii de sesizare fiind doar instanţele, acestea având un drept suveran de a aprecia asupra sesizării, atunci când completul sesizat constată că, la procesul deliberării, interpretarea normelor de drept constituie o dificultate.

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a reţinut, prin Decizia nr. 6 din 2 martie 2016 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 287 din 15 aprilie 2016), că „(…) sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie conform art. 475 din Codul de procedură penală trebuie efectuată doar în situaţia în care, în cursul soluţionării unei cauze penale, se pune problema interpretării şi aplicării unor dispoziţii legale neclare, echivoce, care ar putea da naştere mai multor soluţii. Pe cale de consecinţă, este admisibilă întrebarea, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, doar în cazul unei dificultăţi reale de interpretare a textelor de lege, care este de natură a naşte o îndoială rezonabilă asupra conţinutului acestora”.

De asemenea, reiterând propria jurisprudenţă, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a reţinut, prin Decizia nr. 19 din 14 iunie 2017 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 494 din 29 iunie 2017), că ” (…) în situaţia în care o simplă lectură a textelor legale a căror interpretare se solicită este suficientă pentru a înţelege voinţa legiuitorului, o intervenţie din partea instanţei supreme nu este necesară (Decizia nr. 19 din 27 septembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 874 din 1 noiembrie 2016) „.

S-a apreciat de către instanţa supremă în dezvoltarea înţelesului noţiunii de „chestiune de drept” că „numai o problemă de drept de o dificultate rezonabilă şi de natură a da naştere, în mod previzibil, unor interpretări judiciare diferite legitimează concursul dat tribunalelor şi curţilor de apel de către instanţa supremă într-o cauză pendinte” (Decizia nr. 22 din 25 octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1057 din 28 decembrie 2016; Decizia nr. 12 din 11 martie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 372 din 19 aprilie 2024).

În scopul delimitării mai exacte a problemelor de drept ce pot face obiectul procedurii prealabile, instanţa supremă a statuat că dificultăţile rezonabile de interpretare se estompează pe măsură ce chestiunea de drept a primit o dezlegare din partea instanţelor, în urma unei interpretări adecvate, concretizată într-o practică judiciară consacrată, există jurisprudenţa instanţei supreme în materia respectivă ori jurisprudenţa şi doctrina în materie oferă suficiente repere, opiniile izolate sau pur subiective nefiind apte să declanşeze mecanismul pronunţării unei hotărâri prealabile (Decizia nr. 2 din 8 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 307 din 5 aprilie 2018; Decizia nr. 9 din 19 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 696 din 9 august 2018).

În acelaşi context s-a afirmat că nu se poate folosi procedura hotărârii prealabile „dacă aplicarea corectă a dreptului se impune într-un mod atât de evident, încât să nu lase loc niciunei îndoieli rezonabile cu privire la modul de soluţionare a întrebării adresate în cauză” (Decizia nr. 17 din 17 martie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 514 din 18 mai 2021).

Raportând aceste principii jurisprudenţiale la circumstanţele prezentei cauze, se constată că dispoziţiile art. 15 din Legea nr. 143/2000 şi ale art. 19 din Legea nr. 682/2002 nu generează niciun fel de dificultăţi de interpretare, astfel că problema de drept cu care a fost sesizată Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu reprezintă o veritabilă chestiune de drept, deoarece nu există o reală neclaritate, lecturarea normelor juridice incidente fiind suficientă pentru a înţelege voinţa legiuitorului. Existenţa unei interpretări clare şi neechivoce a normei este relevată şi de faptul că majoritatea instanţelor au comunicat aceeaşi interpretare a normei care este similară cu cea comunicată şi de specialiştii în drept şi Ministerul Public, respectiv că aplicarea corectă a dispoziţiilor legale a căror interpretare se solicită se impune într-un mod atât de evident, încât nu lasă loc de îndoială cu privire la modul de soluţionare a întrebării adresate, nefiind necesară intervenţia instanţei supreme prin mecanismul pronunţării unei hotărâri prealabile.

În consecinţă, constatând, în raport cu argumentele anterior dezvoltate, că nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate reglementate de art. 475 din Codul de procedură penală, ce constau în existenţa unei relaţii de dependenţă între lămurirea chestiunii supuse interpretării şi soluţionarea pe fond a cauzei cu care a fost învestită instanţa de trimitere sau a unei veritabile probleme de drept care să necesite o dezlegare cu valoare de principiu din partea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, se impune respingerea, ca inadmisibilă, a sesizării formulate de Curtea de Apel Oradea – Secţia penală şi pentru cauze cu minori în Dosarul nr. 1.696/83/2024. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 477 din Codul de procedură penală,