Decizia nr. 348/2025 — ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept · Dosar nr. 937/1/2025

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept este legal constituit, conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Mariana Constantinescu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna magistrat-asistent Elena-Mădălina Ivănescu, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Iaşi – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 2.797/99/2024.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, ce a fost comunicat părţilor, conform dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, iar părţile nu au depus puncte de vedere cu privire la chestiunea de drept.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Prin Încheierea din 20 martie 2025 pronunţată în Dosarul nr. 2.797/99/2024, Tribunalul Iaşi – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a dispus, în temeiul dispoziţiilor art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 privind unele măsuri pentru soluţionarea proceselor privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum şi a proceselor privind prestaţii de asigurări sociale (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024), sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, prin care să se dea o rezolvare de principiu cu privire la următoarea chestiune de drept: Dacă din interpretarea dispoziţiilor art. 1 alin. (1) de la cap. I lit. B din anexa nr. VIII la Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, rezultă că la calculul indemnizaţiilor cuvenite pentru perioada concediului de odihnă angajaţii din cadrul prefecturilor beneficiază de aceleaşi drepturi salariale şi nesalariale (spor condiţii vătămătoare) ca cele cuvenite pentru perioada în care au desfăşurat activitate efectiv.

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 30 aprilie 2025 cu nr. 937/1/2025, termenul de judecată fiind stabilit la 6 octombrie 2025. II. Dispoziţiile legale supuse interpretării

Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, forma în vigoare la 28.05.2021 (Legea-cadru nr. 153/2017) ” Anexa nr. VIII Familia ocupaţională de funcţii bugetare «Administraţie»

Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 53/2003 sau Codul muncii) ” Art. 150. – (1) Pentru perioada concediului de odihnă salariatul beneficiază de o indemnizaţie de concediu, care nu poate fi mai mică decât salariul de bază, indemnizaţiile şi sporurile cu caracter permanent cuvenite pentru perioada respectivă, prevăzute în contractul individual de muncă. (…)”

Ordonanţa Guvernului nr. 6/2007 privind unele măsuri de reglementare a drepturilor salariale şi a altor drepturi ale funcţionarilor publici până la intrarea în vigoare a legii privind sistemul unitar de salarizare şi alte drepturi ale funcţionarilor publici, precum şi creşterile salariale care se acordă funcţionarilor publici în anul 2007, aprobată cu modificări prin Legea nr. 232/2007, cu modificările ulterioare (Ordonanţa Guvernului nr. 6/2007) ” Art. 22. – (…) (5) Funcţionarii publici beneficiază, pe perioada efectuării concediului anual de odihnă la care sunt îndreptăţiţi conform legii, de o indemnizaţie pentru concediul de odihnă. La determinarea indemnizaţiei de concediu de odihnă se vor lua în calcul, pe lângă salariul de bază, şi sporurile de care beneficiază, potrivit legii. (…)” III. Expunerea succintă a procesului în cadrul căruia s-a invocat chestiunea de drept

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Iaşi – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal la 28.05.2024 cu nr. 2.797/99/2024, Sindicatul „Egalitatea” al Funcţionarilor Publici şi Personalului Contractual din Administraţia Publică („Sindicatul Egalitatea”) a solicitat, pentru membrii de sindicat AA, BB ş.a.m.d., în contradictoriu cu pârâţii prefectul judeţului Iaşi şi Instituţia Prefectului – Judeţul Iaşi, ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună următoarele: (i) obligarea pârâtului prefectul judeţului Iaşi ca, la stabilirea salariului în perioada concediului de odihnă, să aibă în vedere şi sporul pentru condiţii vătămătoare; (ii) obligarea pârâtei Instituţia Prefectului – Judeţul Iaşi să calculeze şi să plătească diferenţele salariale ce rezultă din drepturile salariale pe care le-au încasat membrii de sindicat în perioada concediului de odihnă şi drepturile salariale cuvenite conform interpretării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru ultimii trei ani anteriori formulării cererii de chemare în judecată, sume actualizate cu indicele de inflaţie la data plăţii efective, plus dobânda legală aferentă.

În motivarea cererii de chemare în judecată, reclamantul a arătat, în esenţă, că, în fapt, salariul angajaţilor Instituţiei Prefectului – Judeţul Iaşi este diminuat în perioada concediului de odihnă cu suma corespunzătoare sporului pentru condiţii vătămătoare, respectiv 10% din salariul de bază, faţă de perioada în care se află în activitate la locul de muncă.

În drept, reclamantul a invocat prevederile art. 150 alin. (1) din Codul muncii, ale art. 22 alin. (5) din Ordonanţa Guvernului nr. 6/2007, ale Legii-cadru nr. 153/2017, precum şi Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii nr. 23 din 15 noiembrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 62 din 20 ianuarie 2022 (Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii nr. 23/2021).

Pârâtul prefectul judeţului Iaşi a formulat întâmpinare, prin care a solicitat, pe fond, respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată, arătând că din cuprinsul art. 1 alin. (1) de la cap. I lit. B din anexa nr. VIII la Legea-cadru nr. 153/2017 rezultă intenţia clară şi fără echivoc a legiuitorului în sensul că acordarea sporului pentru condiţii vătămătoare se face corespunzător timpului efectiv lucrat.

Tribunalul judecă într-o cauză dintre cele prevăzute de art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024. IV. Motivele reţinute de titularul sesizării cu privire la admisibilitatea procedurii

Prin Încheierea de şedinţă din 20 martie 2025, instanţa de trimitere a reţinut că sesizarea este admisibilă, fiind îndeplinite condiţiile cumulative prevăzute de art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, respectiv: (i) în cauză este vorba despre un litigiu privind stabilirea şi plata unor drepturi de natură salarială în beneficiul unor funcţionari publici, respectiv angajaţi ai Instituţiei Prefectului – Judeţul Iaşi; (ii) asupra chestiunii de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea cauzei, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi aceasta nici nu formează obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare; prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii nr. 23/2021 a fost avută în vedere o altă categorie de funcţionari publici, respectiv poliţiştii din penitenciare, chestiunea de drept tranşată anterior de instanţa supremă nevizând funcţionarii publici din cadrul prefecturilor; (iii) soluţionarea pe fond a cauzei depinde de chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită, dat fiind faptul că, prin cererea de chemare în judecată, reclamanţii, având calitatea de funcţionari publici, invocă tocmai faptul că pârâtul a calculat indemnizaţiile de concediu de odihnă fără a lua în considerare sporul pentru condiţii vătămătoare, ceea ce a condus la încasarea, în perioada concediului de odihnă, a unui salariu redus faţă de cel încasat în perioada de activitate. V. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Părţile nu au formulat puncte de vedere cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării. VI. Punctul de vedere al completului care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Potrivit punctului de vedere exprimat de instanţa de trimitere, aşa cum a statuat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii prin Decizia nr. 23/2021 care viza sporul pentru condiţii vătămătoare acordat poliţiştilor din penitenciare, acest spor are un caracter permanent, iar împrejurarea că acesta se acordă proporţional cu timpul efectiv lucrat în condiţii de muncă grele, vătămătoare şi periculoase constituie doar o modalitate de cuantificare în perioadele de activitate a personalului, fără a avea vreo influenţă asupra calificării acestuia ca fiind spor cu caracter permanent. Totodată, consecinţele condiţiilor vătămătoare de muncă repercutate asupra beneficiarilor acestor sporuri nu încetează automat la intrarea acestora în concediu, ci se prelungesc în timp şi ulterior, justificând astfel acordarea sporurilor cu caracter de continuitate. VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

În raport cu întrebarea cu care a fost sesizată instanţa supremă în prezentul dosar, nu a fost necesară consultarea jurisprudenţei instanţelor naţionale. VIII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

Art. 1 din cap. I lit. B din anexa nr. VIII la Legea-cadru nr. 153/2017 a făcut obiectul controlului de constituţionalitate, fiind pronunţate de către Curtea Constituţională deciziile nr. 109 din 23 februarie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 548 din 27 mai 2021, şi nr. 176 din 21 martie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 911 din 10 septembrie 2024, prin care au fost respinse, ca inadmisibile şi, respectiv, ca neîntemeiate, excepţiile de neconstituţionalitate invocate şi s-a constatat, printre altele, că dispoziţiile art. 1 din cap. I lit. B din anexa nr. VIII la Legea-cadru nr. 153/2017 sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. IX. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

În mecanismele de unificare a practicii judiciare au fost identificate decizii relevante cu privire la problema de drept ce formează obiectul prezentei sesizări, respectiv: – Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii nr. 23 din 15 noiembrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 62 din 20 ianuarie 2022, prin care a fost admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi s-a stabilit că: „În interpretarea şi aplicarea unitară a art. 38 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 64/2006 privind salarizarea şi alte drepturi ale funcţionarilor publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare, aprobată cu modificări prin Legea nr. 462/2006, cu modificările ulterioare, şi a art. 150 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, la stabilirea drepturilor băneşti cuvenite poliţiştilor de penitenciare pentru perioada concediului de odihnă trebuie avute în vedere sporurile pentru condiţii de muncă grele, vătămătoare sau periculoase de care aceştia au beneficiat în perioada de activitate, corespunzător timpului lucrat în locurile de muncă respective.”; – Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 85 din 17 martie 2025, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 400 din 6 mai 2025, prin care au fost respinse, ca inadmisibile, sesizările formulate de Tribunalul Buzău – Secţia I civilă şi de Tribunalul Iaşi – Secţia a II-a civilă, contencios administrativ şi fiscal privind lămurirea următoarelor chestiuni de drept: „în interpretarea dispoziţiilor art. 150 şi 147 din Codul muncii, art. 23 din Legea-cadru nr. 153/2017 coroborat cu art. 1 din capitolul I din anexa nr. VIII la Legea-cadru nr. 153/2017 şi regulamentul-cadru aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 917/2017 – anexa nr. 1 articolul unic lit. a), să se stabilească dacă sporul pentru condiţii de muncă periculoase sau vătămătoare în cuantum de 15% din salariul de bază intră în calculul indemnizaţiei de concediu de odihnă şi dacă acordarea acestui spor dă dreptul la acordarea unui concediu suplimentar?”; „dacă prevederile art. 1 pct. B din anexa nr. VIII la Legea-cadru nr. 153/2017, art. 367, 417 şi 421 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019, art. 147 şi art. 150 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii trebuie interpretate în sensul că, la stabilirea drepturilor băneşti cuvenite unor funcţionari publici din familia ocupaţională de funcţii bugetare «Administraţie» pentru perioada concediului de odihnă, la calculul indemnizaţiei trebuie avut în vedere sporul pentru condiţii de muncă vătămătoare de care aceştia au beneficiat în perioada de activitate, corespunzător timpului lucrat în locurile de muncă respective?”; – Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 107 din 31 martie 2025, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 366 din 25 aprilie 2025, prin care a fost respinsă, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: „Sporul pentru condiţii deosebite de muncă, prevăzut de dispoziţiile art. 7 alin. (1) lit. h) din capitolul II din anexa nr. II la Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, de care beneficiază reclamanţii – personal de specialitate medicosanitar din cabinetele medicale organizate în grădiniţe, şcoli, unităţi de învăţământ -, se include în baza de calcul al indemnizaţiei aferente concediului de odihnă, conform art. 23 alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 10/2008 privind nivelul salariilor de bază şi al altor drepturi ale personalului bugetar salarizat potrivit Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 24/2000 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază pentru personalul contractual din sistemul bugetar şi personalului salarizat potrivit anexelor nr. II şi III la Legea nr. 154/1998 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază în sectorul bugetar şi a indemnizaţiilor pentru persoane care ocupă funcţii de demnitate publică, precum şi unele măsuri de reglementare a drepturilor salariale şi a altor drepturi ale personalului contractual salarizat prin legi speciale, aprobată cu modificări prin Legea nr. 177/2008, cu modificările şi completările ulterioare, şi poate determina recalcularea acestei indemnizaţii din partea angajatorului?”; – Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 119 din 7 aprilie 2025, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 473 din 21 mai 2025, prin care: – a fost admisă sesizarea formulată de Tribunalul Bihor – Secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal şi s-a stabilit că: „În interpretarea dispoziţiilor art. 7 lit. b), f) şi i) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale art. 4 alin. (2) din capitolul II din anexa nr. VI la Legea-cadru nr. 153/2017, majorarea pentru munca suplimentară desfăşurată de poliţiştii de penitenciare în zilele de repaus săptămânal, de sărbători legale şi în celelalte zile în care, în conformitate cu reglementările în vigoare, nu se lucrează, calculată potrivit dispoziţiilor art. 13 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 103/2013 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2014, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu completări prin Legea nr. 28/2014, cu modificările şi completările ulterioare, nu influenţează calculul altor drepturi salariale şi nesalariale constând în sumă compensatorie, spor condiţii vătămătoare, spor condiţii periculoase, ore suplimentare, spor pericol ANP, indemnizaţie chirie, majorare de 50%.”; – au fost respinse, ca inadmisibile, sesizările conexate formulate de Tribunalul Bihor – Secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: „În interpretarea dispoziţiilor art. 38 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 64/2006 privind salarizarea şi alte drepturi ale funcţionarilor publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare, aprobată cu modificări prin Legea nr. 462/2006, cu modificările ulterioare, şi art. 150 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, la calculul indemnizaţiilor cuvenite pentru perioada concediului de odihnă, concediului medical, concediului de studii, învoirilor plătite, poliţiştii de penitenciare beneficiază de aceleaşi drepturi salariale şi nesalariale (sumă compensatorie, spor condiţii vătămătoare, spor condiţii periculoase, ore suplimentare, spor pericol ANP, indemnizaţie chirie, valoare majorare 50%) ca acelea cuvenite pentru perioada în care au desfăşurat activitate efectivă?”; – Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 67 din 28 octombrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1288 din 19 decembrie 2024, prin care au fost respinse, ca inadmisibile, sesizările conexate formulate de Tribunalul Constanţa – Secţia I civilă în vederea dezlegării următoarelor chestiuni de drept: „Dacă la calculul indemnizaţiilor de concediu de odihnă, medical, zilelor de învoire plătită, incapacitate temporară de muncă şi oricăror alte concedii plătite acordate salariaţilor din sistemul Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor se iau în calcul sau nu şi sporurile de care beneficiază salariaţii, cum ar fi sporul de condiţii grele, condiţii vătămătoare, spor izolare, spor de noapte, spor de pază şi supraveghere, compensaţiile de risc/pericol” şi, respectiv, „Dacă la calculul indemnizaţiei de concediu acordate cadrelor didactice, didactice auxiliare şi nedidactice pentru perioada 1 ianuarie 2019-30 iunie 2023 se include sau nu şi indemnizaţia de hrană acordată acestora”. X. Raportul asupra chestiunii de drept

Judecătorii-raportori au apreciat că sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile este inadmisibilă, întrucât nu sunt îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024. XI. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Asupra admisibilităţii sesizării

Temeiul prezentei sesizări îl constituie prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, al cărei domeniu de aplicare este conturat expres prin dispoziţiile art. 1, prin art. 2 instituindu-se o procedură specială privind sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile.

Potrivit art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, „Dacă, în cursul judecăţii proceselor prevăzute la art. 1, completul de judecată învestit cu soluţionarea cauzei în primă instanţă sau în calea de atac, verificând şi constatând că asupra unei chestiuni de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi aceasta nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”.

În contextul normativ expus, procedura de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile presupune îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii de admisibilitate a sesizării: (i) existenţa unei cauze în curs de judecată, în primă instanţă sau în calea de atac; (ii) cauza să facă parte din categoria celor prevăzute limitativ la art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, indiferent de natura şi obiectul proceselor, de calitatea părţilor ori de instanţa competentă să le soluţioneze, respectiv litigiul să vizeze fie stabilirea şi/sau plata drepturilor salariale/de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, inclusiv obligarea la emiterea actelor administrative sau anularea actelor administrative emise pentru acest personal sau/şi raporturile de muncă şi de serviciu ale acestui personal, fie stabilirea şi/sau plata drepturilor la pensie, inclusiv actualizarea/recalcularea/revizuirea drepturilor la pensie sau/şi alte prestaţii de asigurări sociale ale personalului plătit din fonduri publice; (iii) existenţa unei chestiuni de drept susceptibile să dea naştere unor interpretări diferite pentru care să fie necesară o rezolvare de principiu, iar soluţionarea pe fond a cauzei să depindă de lămurirea chestiunii de drept; (iv) chestiunea de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Evaluând elementele sesizării, se reţine că aceasta a fost formulată într-un litigiu având ca obiect solicitarea unor funcţionari publici din cadrul instituţiei prefectului, întemeiată pe dispoziţiile art. 1 alin. (1) din cap. I lit. B din anexa nr. VIII la Legea-cadru nr. 153/2017, ale art. 150 alin. (1) din Codul muncii şi art. 22 alin. (5) din Ordonanţa Guvernului nr. 6/2007, de includere, în calculul indemnizaţiei de concediu de odihnă, a sporului pentru condiţii vătămătoare acordat în perioada de activitate efectiv desfăşurată de către aceeaşi funcţionari, precum şi obligarea pârâtei Instituţia Prefectului – Judeţul Iaşi la plata diferenţelor salariale ce rezultă din drepturile salariale cuvenite membrilor de sindicat reclamanţi conform interpretării date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii prin Decizia nr. 23/2021 şi drepturile salariale efectiv încasate de către aceştia în perioada concediului de odihnă efectuat, pentru ultimii trei ani anteriori înregistrării acţiunii (28.05.2021-28.05.2024).

Aşadar, instanţa de trimitere a fost învestită cu soluţionarea unui litigiu care se înscrie în domeniul de aplicare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, astfel cum este acesta descris în art. 1 alin. (1) din actul normativ menţionat, cererea de chemare în judecată fiind formulată de o categorie a personalului plătit din fonduri publice, care tinde la valorificarea unor drepturi de natură salarială.

Cauza în care a fost formulată sesizarea se află în curs de soluţionare pe rolul Tribunalului Iaşi – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, care judecă în faza procesuală a fondului, în virtutea competenţelor lui legale conturate prin dispoziţiile art. 95 pct. 4 din Codul de procedură civilă raportate la cele ale art. 269 alin. (1) din Legea nr. 53/2003.

De asemenea, este îndeplinită şi condiţia de admisibilitate ca problema de drept să nu fi făcut obiectul unei statuări anterioare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Nu este îndeplinită însă a treia condiţie de admisibilitate ce vizează existenţa unei chestiuni de drept, care ar putea face obiect al sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, pentru motivele ce vor fi arătate în continuare.

În cuprinsul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 nu se defineşte noţiunea „chestiune de drept”, însă lămurirea acesteia se va face ţinând seama de principiile prezentate de legiuitorul delegat în preambulul ordonanţei de urgenţă şi de necesitatea completării, conform art. 4 din aceeaşi ordonanţă de urgenţă, a dispoziţiilor speciale ale acesteia cu prevederile dreptului comun cuprinse în Codul de procedură civilă şi cu jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, dată în interpretarea prevederilor de drept comun, jurisprudenţă care a dezvoltat noţiunea autonomă a „chestiunii de drept”, susceptibilă de interpretare pe calea mecanismului hotărârii prealabile.

În preambulul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, alături de alte principii prezentate, legiuitorul delegat a înţeles să ţină seama de „configuraţia actuală a mecanismului hotărârii prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept şi de efectul obligativităţii hotărârii pe care o pronunţă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în deplin acord cu îndatorirea sa constituţională de asigurare a aplicării şi interpretării unitare a legii de către toate instanţele judecătoreşti din România”, apreciindu-se că, în raport cu coordonatele acestui mecanism, aplicarea acestor noi norme legale cu caracter special poate influenţa pozitiv activitatea instanţelor judecătoreşti, „în condiţiile în care, încă dintr-o etapă incipientă, s-ar asigura clarificarea unor chestiuni dificile de drept”.

Astfel fiind, reiese neîndoielnic ideea că procedura specială prevăzută de ordonanţa de urgenţă prezintă caracteristicile esenţiale ale procedurii pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, aşa cum aceasta este reglementată de dispoziţiile de drept comun din art. 519-521 din Codul de procedură civilă, la care se adaugă diferenţele specifice menţionate expres în conţinutul dispoziţiilor ordonanţei de urgenţă.

Mai mult, spre deosebire de dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă care folosesc noţiunea de „chestiune de drept”, în preambulul ordonanţei de urgenţă legiuitorul delegat foloseşte sintagma „chestiuni dificile de drept”, dorind să sublinieze astfel că doar chestiunile cu un anumit grad de dificultate în drept (şi nu orice chestiuni de drept) sunt cele care pot fi obiectul procedurii speciale reglementate de ordonanţa de urgenţă, în acord cu întreaga jurisprudenţă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, dezvoltată începând cu anul 2013, odată cu intrarea în vigoare a noului Cod de procedură civilă, care a instituit acest mecanism de unificare a priori a jurisprudenţei instanţelor naţionale.

În plus, potrivit art. 40 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, preambulul reprezintă unul dintre elementele constitutive ale actului normativ (alături de titlu, formula introductivă, partea dispozitivă, formula de atestare a autenticităţii actului), fiind cel care enunţă, în sinteză, scopul şi, după caz, motivarea reglementării (conform art. 43 din aceeaşi lege).

Chiar dacă în jurisprudenţa Curţii Constituţionale a României s-a statuat că „expunerea de motive, prin prisma art. 1 alin. (5) din Constituţie, este un document de motivare necesar în cadrul procedurii de adoptare a legilor, însă, odată adoptată legea, rolul său se reduce la facilitarea înţelegerii acesteia”, expunerea de motive dezvăluie finalitatea urmărită de legiuitor la adoptarea actului normativ, fiind un instrument important în folosirea metodei teleologice. În acest sens, Curtea Constituţională a României a arătat că „expunerea de motive a legii nu este decât un instrument al uneia dintre metodele de interpretare consacrate – metoda de interpretare teleologică. Aceasta presupune stabilirea sensului unei dispoziţii legale, ţinându-se seama de finalitatea urmărită de legiuitor la adoptarea actului normativ din care face parte acea dispoziţie. Astfel, expunerea de motive este doar un instrument din multe altele ale unei metode interpretative. Faptul că aceasta nu este suficient de precisă sau că nu lămureşte toate aspectele de conţinut ale normei nu duce la concluzia că însăşi norma respectivă este neconstituţională pentru acest motiv, ea având doar o funcţie de suport în interpretarea normei adoptate” (Decizia Curţii Constituţionale a României nr. 285 din 17 mai 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 593 din 29 iunie 2023).

Raţiunea instituirii condiţiilor formale anterior arătate ale sesizării constă în asigurarea îndeplinirii scopului pentru care a fost introdus acest mecanism procedural, respectiv uniformizarea jurisprudenţei şi asigurarea predictibilităţii acesteia, fără ca folosirea sa să genereze suspendarea nejustificată a judecării unei cauze, printr-o interpretare arbitrară a necesităţii declanşării procedurii de către instanţa de judecată, cu consecinţa prelungirii nejustificate a duratei procesului civil şi, din această perspectivă, a afectării dreptului la un proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

În consecinţă, art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 nu instituie în sarcina instanţelor specializate în materia prevăzută de art. 1 obligaţia de a declanşa mecanismul pronunţării unei hotărâri prealabile în orice situaţie în care este identificată o chestiune de drept ce nu a primit o rezolvare de principiu din partea instanţei supreme, ci numai în acele cazuri în care chestiunea de drept în discuţie reflectă acele trăsături, cu excepţia caracterului noutăţii, pe care Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept le-a subliniat în mod constant în jurisprudenţa dezvoltată în aplicarea dispoziţiilor art. 519-521 din Codul de procedură civilă, cu care ordonanţa de urgenţă se completează.

În situaţia contrară s-ar ajunge la o delegare, nepermisă, a funcţiei jurisdicţionale a judecătorului cauzei în favoarea instanţei supreme, chemată astfel nu să dea dezlegări de principiu asupra unor chestiuni de drept dificile, ci să dea rezolvare unor raporturi juridice concrete, aplicând norma de drept asupra situaţiilor factuale punctuale.

În acest context, instanţa de trimitere a reţinut că obiectul litigiului priveşte stabilirea şi plata unor drepturi de natură salarială unor funcţionari publici, angajaţi ai Instituţiei Prefectului – Judeţul Iaşi, precum şi faptul că asupra chestiunii de drept supuse dezlegării Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi aceasta nici nu formează obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

În opinia instanţei de trimitere, Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii nr. 23/2021 nu este aplicabilă în speţă, întrucât a avut în vedere o altă categorie de funcţionari publici, respectiv poliţiştii din penitenciare, chestiunea de drept tranşată prin hotărârea menţionată nevizând funcţionarii publici din cadrul prefecturilor.

Deopotrivă, autorul sesizării a reţinut că soluţionarea pe fond a cauzei depinde de chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită, faţă de faptul că prin acţiunea introdusă reclamanţii, având calitatea de funcţionari publici, invocă tocmai calculul eronat al indemnizaţiilor de concediu de către pârât, fără a lua în considerare sporul pentru condiţii vătămătoare, fapt ce a condus la încasarea, pe perioada concediului de odihnă, a unui salariu redus în raport cu cel încasat în perioada în care s-au aflat în activitate.

Fără însă a întâmpina vreo dificultate în interpretarea dispoziţiilor legale care formează obiectul sesizării, în cuprinsul punctului de vedere exprimat, titularul sesizării a argumentat cu suficientă claritate, invocând statuările obligatorii ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii din Decizia nr. 23/2021, că sporul pentru condiţii vătămătoare solicitat de reclamanţii funcţionari publici, angajaţi în cadrul instituţiei prefectului, are un caracter permanent, iar împrejurarea că acesta se acordă proporţional cu timpul efectiv lucrat în condiţii de muncă grele, vătămătoare şi periculoase constituie doar o modalitate de cuantificare în perioadele de activitate a personalului, fără a avea vreo influenţă asupra calificării acestuia ca fiind spor cu caracter permanent. Totodată, s-a apreciat asupra caracterului prelungit în timp al consecinţelor condiţiilor vătămătoare de muncă repercutate asupra beneficiarilor acestor sporuri, aceste consecinţe neîncetând automat la momentul intrării în concediul de odihnă, justificând astfel acordarea sporurilor cu caracter de continuitate.

În acest context, astfel cum s-a stabilit deja în jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, „în condiţiile în care instanţa de trimitere expune o interpretare clară şi argumentată în privinţa chestiunii de drept în discuţie, fără a fi prezentate şi argumentate diferite interpretări posibile ale textului legal ori elemente care să conducă la concluzia că acestea ar avea un caracter complex ori precar, imperfect, lacunar ori contradictoriu, nu se poate aprecia că există o veritabilă problemă de drept care să justifice pronunţarea unei hotărâri prealabile” (Decizia nr. 50 din 26 septembrie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1132 din 24 noiembrie 2022).

Devine astfel evident că, întrucât, în cauză, nu se pune problema existenţei unei dificultăţi de interpretare a unei norme de drept neclare, îndoielnice, sesizarea formulată nu întruneşte condiţia de admisibilitate ca aceasta să privească o chestiune de drept reală, ci se solicită, în realitate, o rezolvare a însuşi raportului litigios şi validarea argumentelor prezentate pentru adoptarea soluţiei. Or, instanţa supremă nu poate fi învestită, în cadrul acestei proceduri, cu interpretarea şi aplicarea legii la circumstanţele concrete ale cauzei cu a cărei soluţionare au fost învestite instanţele, atribut care este şi trebuie să rămână în competenţa acestora.

Deopotrivă, evaluarea dificultăţii chestiunii de drept nu poate fi disociată de existenţa unor dezlegări anterioare date de instanţa supremă în mecanismele de unificare a practicii judiciare în cazul unor chestiuni de drept asemănătoare, de natură a oferi instanţelor naţionale suficiente repere interpretative – inclusiv prin considerentele cu caracter de principiu -, pentru soluţionarea cauzelor cu care au fost învestite (Decizia nr. 2 din 8 februarie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 342 din 5 aprilie 2021, paragraful 39).

Prin raportare la aceste exigenţe, instanţa supremă constată că sesizarea formulată nu întruneşte condiţia de admisibilitate subsumată cerinţei ca aceasta să privească o „chestiune de drept” care să fie reală, dificilă, generată de nevoia lămuririi sensului şi înţelesului unei norme de drept imperfecte, lacunare sau neclare, aptă să devină sursă a unor interpretări divergente şi, pe cale de consecinţă, a unei jurisprudenţe neunitare.

Astfel, aşa cum a constatat chiar titularul sesizării în cadrul punctului de vedere exprimat asupra chestiunii de drept, prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii nr. 23/2021 s-a stabilit că: „În interpretarea şi aplicarea unitară a art. 38 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 64/2006 privind salarizarea şi alte drepturi ale funcţionarilor publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare, aprobată cu modificări prin Legea nr. 462/2006, cu modificările ulterioare, şi a art. 150 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, la stabilirea drepturilor băneşti cuvenite poliţiştilor de penitenciare pentru perioada concediului de odihnă trebuie avute în vedere sporurile pentru condiţii de muncă grele, vătămătoare sau periculoase de care aceştia au beneficiat în perioada de activitate, corespunzător timpului lucrat în locurile de muncă respective.”, prezentând relevanţă considerentele de la paragrafele 101-110 şi 114-122.

În concluzie, nefiind îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate, în cazul sesizării de faţă, mecanismul de unificare a practicii judiciare prin pronunţarea unei hotărâri prealabile care să ofere o dezlegare de principiu nu poate fi activat.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, cu referire la art. 521 din Codul de procedură civilă,