Decizia nr. 318 din 22 septembrie 2025

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept competent să judece sesizarea ce formează obiectul Dosarului nr. 802/1/2025 este legal constituit, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi art. 35 alin. (3) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Mariana Constantinescu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna Ileana Peligrad, magistrat-asistent, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile privind chestiunea de drept a interpretării art. 49 alin. (4) din Legea nr. 94/1992, în sensul de a şti dacă, în lumina deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2012, consilierii de conturi beneficiază de acelaşi tratament cu al judecătorilor sub aspectul modului de stabilire a cuantumului pensiei de invaliditate.

Magistratul-asistent arată că la dosar a fost depus raportul întocmit.

Preşedintele completului, doamna judecător Mariana Constantinescu, constatând că nu mai sunt alte completări, chestiuni de invocat sau întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a rămas în pronunţare. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, a constatat următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale a dispus, prin Încheierea din 21 martie 2025, în Dosarul nr. 39.286/3/2023, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 privind unele măsuri pentru soluţionarea proceselor privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum şi a proceselor privind prestaţii de asigurări sociale (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024), în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile.

Sesizarea a fost înregistrată la 9 aprilie 2025 cu nr. 802/1/2025. II. Normele legale incidente

Legea nr. 94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi, cu modificările şi completările ulterioare, denumită în continuare Legea nr. 94/1992 Art. 49 alin. (4): „Persoanele care au îndeplinit funcţia de consilier de conturi pe durata unui mandat complet beneficiază, la data pensionării, de pensie de serviciu, în cuantumul prevăzut de lege pentru magistraţi.” III. Expunerea succintă a procesului

Prin acţiunea introductivă, reclamanta persoană fizică a solicitat în contradictoriu cu Casa de Pensii a Municipiului Bucureşti anularea deciziei privind acordarea pensiei de invaliditate şi obligarea pârâtei la emiterea unei noi decizii, recalcularea pensiei de invaliditate în condiţiile prevăzute de Legea nr. 94/1992 şi de Legea nr. 303/2022 şi plata diferenţelor neachitate, ce vor rezulta urmare a aplicării prevederilor Legii nr. 303/2022.

Tribunalul Bucureşti – Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, prin Sentinţa civilă nr. 3.610 din 13 mai 2024, a respins cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată.

În chestiunea ce interesează prezenta sesizare, s-a arătat că reclamantei i-au fost stabilite drepturile de pensie de invaliditate în temeiul Legii nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii, cu modificările şi completările ulterioare, denumită în continuare Legea nr. 263/2010, prin promovarea prezentei acţiuni urmărindu-se emiterea unei noi decizii, întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 94/1992 şi ale Legii nr. 303/2022, raportat la Decizia Curţii Constituţionale nr. 297/2012.

Potrivit art. 49 alin. (4) din Legea nr. 94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi, „Persoanele care au îndeplinit funcţia de consilier de conturi pe durata unui mandat complet beneficiază, la data pensionării, de pensie de serviciu, în cuantumul prevăzut de lege pentru magistraţi”.

Deşi aceste dispoziţii recunosc în favoarea reclamantei dreptul de a-i fi stabilită pensie de serviciu în cuantum egal cu pensia de serviciu acordată magistraţilor, în ceea ce priveşte acordarea pensiei pentru invaliditate, actul normativ indicat anterior nu cuprinde vreo menţiune. Nu poate fi reţinută nici aplicabilitatea art. 211 alin. (5) din Legea nr. 303/2022, care reglementează restrictiv stabilirea pensiei de invaliditate în cuantumul solicitat numai în favoarea a patru categorii profesionale, din care reclamanta nu face parte: „Judecătorii, procurorii, magistraţii-asistenţi şi personalul de specialitate juridică asimilat acestora au dreptul la pensie de invaliditate în cuantum de 80% din pensia de serviciu calculată potrivit bazei de calcul de la alin. (1), în condiţiile prevăzute de legislaţia privind sistemul public de pensii.” Personalul de specialitate juridică din aparatul Curţii de Conturi nu intră în vreuna din categoriile menţionate, nefiind nici personal asimilat magistraţilor, astfel cum rezultă din menţionarea distinctă a celor două categorii în cuprinsul art. 63 alin. (1), rezultând că nu există o suprapunere între acestea în accepţiunea Legii nr. 303/2022, în special în ceea ce priveşte situaţia prevăzută la art. 211 alin. (5).

Instanţa a respins şi susţinerile privind aplicarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2012, raportat la aspectele dezlegate prin care se concluzionează că, atât timp cât este recunoscut dreptul la pensie de serviciu în aceleaşi condiţii, modul de stabilire a drepturilor de pensie trebuie să fie acelaşi.

Or, reclamantei nu îi este recunoscut dreptul la pensie de invaliditate în acelaşi cuantum ca magistraţii, iar în lipsa unei dispoziţii exprese în acest sens, faptul că acest drept îi este recunoscut în ceea ce priveşte pensia de serviciu nu poate conduce la nesocotirea regulilor de interpretare a dispoziţiilor legale în ceea ce priveşte interzicerea analogiei în aplicarea unei norme speciale şi la alte situaţii decât cele prevăzute expres şi limitativ în cuprinsul acesteia.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta, reiterând obligativitatea stabilirii unui cuantum al pensiei de invaliditate, conform dispoziţiilor art. 211 alin. (5) din Legea nr. 303/2022, în acord cu statuările din Decizia Curţii Constituţionale nr. 297 din 27 martie 2012.

În esenţă, reclamanta a susţinut că raţionamentul instanţei de fond este eronat atât prin raportare la cele statuate de Curtea Constituţională, cât şi prin raportare la specialitatea juridică a apelantei-reclamante, fiind licenţiată în drept, iar numirea acesteia în calitate de consilier la Curtea de Conturi s-a făcut prin raportare la vechimea de 10 ani în specialitatea studiilor juridice absolvite, în conformitate cu prevederile art. 47 alin. (2) din Legea nr. 94/1992, potrivit cărora: „Pentru a fi numiţi consilieri de conturi, se cere îndeplinirea următoarelor condiţii: studii superioare economice, juridice sau inginereşti, vechime de minimum 10 ani în specialitatea studiilor absolvite şi pregătire profesională temeinică”.

A susţinut că, întrucât consilierii de conturi beneficiază de un tratament juridic similar cu magistraţii în privinţa acordării beneficiului pensiei de serviciu, modul de stabilire a cuantumului pensiei consilierilor de conturi trebuie să fie identic cu cel aplicabil judecătorilor şi privitor la pensia de invaliditate, pentru a nu se încălca dispoziţiile art. 16 alin. (1) şi ale art. 140 alin. (4) din Constituţia României şi ale art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, prin raportare la art. 63 alin. (1) din Legea nr. 303/2022, precum şi la faptul că mandatul de consilier al Curţii de Conturi a fost acordat şi exercitat în specialitatea juridică.

În cadrul soluţionării apelului, s-au dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi suspendarea cauzei. IV. Motivele reţinute de titularul sesizării, care susţin admisibilitatea sesizării

Instanţa de trimitere a constatat îndeplinite cerinţele art. 1 şi ale art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, referitoare la existenţa unei chestiuni de drept ce condiţionează judecata raportat la modul de stabilire a cuantumului unei forme de pensie (de invaliditate) în privinţa unei categorii de personal plătit din fonduri publice, cu statut protejat la nivel constituţional, sancţionat şi de Curtea Constituţională în ceea ce priveşte beneficiul pensiei de serviciu.

S-a reţinut că situaţia este susceptibilă de producere şi aplicare repetată, generală, oricând s-ar pune problema tratamentului similar al consilierilor de conturi cu al magistraţilor şi pe planul acordării pensiei de invaliditate, sub aspectul modului de calcul al dreptului de asigurări sociale.

Totodată, s-a arătat că chestiunea are caracter de noutate atât pe rolul instanţelor, cât şi în practica dezlegărilor obligatorii, nefiind antamată anterior în cuprinsul unei astfel de decizii a instanţei supreme şi nefăcând obiectul unui recurs în interesul legii. Pe de o parte, conturarea în prealabil a unei practici împărţite în chestiunea ce face obiectul sesizării nu este o condiţie de admisibilitate a acesteia, mai ales în acele situaţii previzibil reduse în fapt, dar nu mai puţin importante în drept, având în vedere caracterul de generalitate a chestiunii de principiu pe care o ridică. Pe de altă parte, una dintre intenţiile exprimate la baza adoptării Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 o constituie prevenirea practicii neuniforme în scopul siguranţei drepturilor cu caracter general de care beneficiarii se pot prevala şi pe care bugetul public trebuie să le susţină, respectiv al certitudinii conţinutului şi efectelor legii aplicabile, în condiţiile în care interpretarea obligatorie face corp comun cu ea, spre deosebire de hotărârile judecătoreşti ce au efecte relative, chiar dacă recunosc drepturi cu potenţial de aplicare generală, dar nu creează drept.

Astfel, dacă generalitatea dreptului de asigurări sociale plătit din fonduri publice (pensia de invaliditate) impune ca el să fie recunoscut la acelaşi nivel, tuturor în situaţii identice (sau comparabile, cum sunt în speţă categoriile magistraţilor şi consilierilor de conturi sub aspectul cuantumului pensiei cuvenite, ceea ce a generat şi întrebarea asupra tratamentului aplicabil celor din urmă), atunci se impune să se stabilească prin decizie care are efecte similare cu ale legii, pentru că altfel s-ar perpetua situaţiile de inegalitate între cei despre care se susţine (în speţă, fundamentat pe statuări constituţionale anterioare) că trebuie să beneficieze de tratament identic.

Faptul că până în prezent nu se vor fi înregistrat situaţii sau dileme de interpretare sub aspectul tratamentului în privinţa pensiei de alt tip decât a făcut obiectul deciziei de neconstituţionalitate poate reprezenta cel mult o situaţie circumstanţială, de fapt, iar nu de drept. Sub acest ultim punct de vedere, nu se poate nega scopul fundamental al ordonanţei de urgenţă de a realiza nu numai egalizarea tratamentului judiciar după o eventuală diferenţiere a acestuia în practica instanţelor, ci şi în faţa legii înseşi pentru toate raporturile juridice ce intră în ipoteza normei cu privire la pensia cuvenită consilierilor de conturi în acea situaţie (de invaliditate), în care reglementarea literal nu susţine raţiunile de similitudine a statutului acestei categorii de personal cu al magistraţilor, pe care le-a identificat, consfinţit şi pe care s-a bazat Curtea Constituţională când a stabilit că se cuvine acelaşi mod de calcul al cuantumului în privinţa pensiei de serviciu.

Atât expunerea de motive din preambul, cât şi textele art. 1 şi 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 sunt restrictive cât priveşte marja de apreciere de care mai dispune o instanţă învestită cu o cauză având obiectul prevăzut la art. 1 cu privire la posibilitatea sesizării problemei de drept care implică salariile şi pensiile cuvenite personalului plătit din fonduri publice şi care nu a primit vreo soluţie din partea instanţei supreme.

Astfel, ea este obligată la solicitarea de care vorbeşte art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, interesul legii fiind exprimat în favoarea unei soluţii obligatorii cu caracter general, pentru a nu fi tratate distinct cauze similare, în orice context al aplicării legii, socioeconomico- juridic, ce nu diferă din punctul de vedere al stării de fapt, doar al interpretării în drept pe care ar da-o cei învestiţi cu aplicarea legii.

În speţă, faţă de conţinutul şi termenii sesizării, această raportare este dublă, nu numai la aplicarea legii de către toţi cei ţinuţi la aceasta, persoanelor aflate în situaţii identice, ci şi faţă de cele de comparaţie (magistraţii), cu care similitudinea de statut şi efecte ale acestuia pe planul stabilirii dreptului de pensie a fost deja consfinţită în jurisprudenţa constituţională. V. Punctul de vedere al completului de judecată

Instanţa care a formulat sesizarea a observat că în materia pensiei de invaliditate, aşa cum a reţinut şi prima instanţă, nu există în legislaţie o dispoziţie specială pentru consilierii de conturi, cum există pentru magistraţi în cuprinsul art. 211 alin. (5) din Legea nr. 303/2022.

În acest context, nu se poate considera că referirea la „personalul de specialitate juridică asimilat magistraţilor” se referă la asimilările pe care le face legea sub aspectul tratamentului cuvenit şi acordat şi altor categorii socioprofesionale în diverse domenii, cum este şi cel recunoscut constituţional consilierilor de conturi în privinţa cuantumului pensiei de serviciu, pentru a-i considera pe aceştia incluşi în ipoteza art. 211 alin. (5), ci textul cuprinde o reglementare restrictivă, susceptibilă de o interpretare tehnic-juridică de acelaşi fel, ca referindu-se la „personalul asimilat” de specialitate juridică, reglementat de legea privind statutul judecătorilor şi procurorilor, în succesiunea redactărilor sale, din Ministerul Justiţiei, Autoritatea Naţională pentru Cetăţenie, Direcţia Naţională de Probaţiune, Ministerul Public, Consiliul Superior al Magistraturii, Inspecţia Judiciară, Institutul Naţional al Magistraturii, Institutul Naţional de Criminologie, Institutul Naţional de Expertize Criminalistice, Curtea Constituţională.

Cu toate că legea cu privire la statutul consilierilor de conturi nu se referă la pensia de invaliditate, cuantumul pensiei de invaliditate nu poate să rezulte dintr-un mod de calcul diferit decât cel prevăzut pentru magistraţi, pentru că s-ar încălca Decizia de neconstituţionalitate nr. 297/2012, nu numai pentru că pe parcursul acesteia referirea nu poartă strict la pensia de serviciu, ci la categoria şi contextul mai largi ale pensiilor şi chiar drepturilor decurgând din legislaţia asigurărilor sociale, dar şi pentru că motivul neconstituţionalităţii sancţionate nu se află în specificitatea ori specialitatea pensiei de serviciu în raport cu un alt drept de asigurări sociale, ci în mod fundamental, în statutul consilierilor de conturi care întâmpină aceleaşi incompatibilităţi, interdicţii, responsabilităţi şi riscuri, faţă de care nicio diferenţiere de tratament în raport cu magistraţii de comparaţie nu se justifică doar pentru că ar fi vorba despre pensie de invaliditate şi nu de serviciu.

Independent de contextul generat de Legea nr. 119/2010 în care a adoptat Curtea Constituţională Decizia nr. 297/2012, statuările sale cu privire la egalitatea de tratament se bazează pe similaritatea statutului, ceea ce se ataşează fundamental persoanei care îl ocupă, nu automat rolului sau importanţei publice a pensiei de serviciu care trebuie recunoscută în acelaşi fel celor care beneficiază de aceeaşi poziţie legală şi constituţională.

Astfel, nu s-ar putea ajunge la o concluzie diferită în privinţa modului de stabilire a pensiei de invaliditate a consilierilor de conturi, motivele evocate fiind identic aplicabile şi excluse de la diferenţierea, sub acest aspect, a regimului aplicabil consilierilor de conturi faţă de judecători, procurori, magistraţi-asistenţi, personal de specialitate juridică din Ministerul Justiţiei, Autoritatea Naţională pentru Cetăţenie, Direcţia Naţională de Probaţiune, Ministerul Public, Consiliul Superior al Magistraturii, Inspecţia Judiciară, Institutul Naţional al Magistraturii, Institutul Naţional de Criminologie, Institutul Naţional de Expertize Criminalistice, Curtea Constituţională.

Mai cu seamă în situaţia în care riscurile pe care statutul afirmat le protejează s-au şi produs, iar pensia de invaliditate presupune aceleaşi criterii şi condiţii la beneficiar, spre deosebire de pensia de serviciu care poate dispune de condiţii necesare deschiderii diferite. Cu atât mai mult în situaţia în care categoriile care trebuie să beneficieze de acelaşi statut se află în situaţii de fapt identice, decizia Curţii Constituţionale îşi găseşte aplicare şi raţiunea întemeiată pe dispoziţiile art. 16 alin. (1) şi ale art. 140 alin. (4) din Constituţia României, respectiv art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, întrucât, în caz contrar, ar exista o diferenţă de tratament juridic între persoane aflate în situaţii analoage sau similare din punctul de vedere al statutului statornicit constituţional (consilieri de conturi – judecători), care nu se poate justifica numai pe natura, funcţia sau scopul pensiei de serviciu, pentru că nu aceste elemente au constituit criteriul de referinţă pentru instanţa constituţională când a consacrat egalitatea de tratament motivată statutar, şi, în niciun caz, pe vreo cinică apreciere diferită a semnificaţiei invalidităţii în situaţiile de comparaţie pentru importanţa valorilor fundamentale presupuse şi apărate de statutul celor două profesii. VI. Punctul de vedere al părţilor

Apelanta-reclamantă a fost de acord cu sesizarea instanţei supreme, apreciind îndeplinite condiţiile de admisibilitate, iar pe fond a arătat că s-a dorit asigurarea unui tratament identic consilierilor Curţii de Conturi cu al magistraţilor în materia stabilirii drepturilor de pensie, indiferent de natura acesteia. Menţiunea „pensie de serviciu” include şi pensia de invaliditate, fiind o noţiune generală care acoperă toate formele de pensie, apreciind că este absurdă interpretarea după care un consilier de conturi va beneficia de o pensie în regimul Legii nr. 302/2022 numai dacă este sănătos şi ajunge la vârsta de pensionare. VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

Nu a fost necesară consultarea instanţelor naţionale cu privire la practica judiciară relevantă. VIII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

Prin Decizia nr. 297 din 27 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 309 din 9 mai 2012, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Florea Mitroi în Dosarul nr. 48.175/3/2010 al Tribunalului Bucureşti – Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale şi a constatat că dispoziţiile art. 1 lit. h) din Legea nr. 119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor şi ale art. 196 lit. j) din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice sunt neconstituţionale în măsura în care se aplică şi consilierilor de conturi. IX. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că sesizarea este inadmisibilă. X. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Asupra admisibilităţii sesizării

Sesizarea de faţă a fost formulată în cadrul procedurii reglementate de art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, act normativ care prevede în art. 1: ” (1) Prezenta ordonanţă de urgenţă se aplică în procesele privind stabilirea şi/sau plata drepturilor salariale sau de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, inclusiv cele privind obligarea la emiterea actelor administrative sau privind anularea actelor administrative emise pentru acest personal sau/şi cele privind raporturile de muncă şi de serviciu ale acestui personal. (2) Prezenta ordonanţă de urgenţă se aplică şi în procesele privind stabilirea şi/sau plata drepturilor la pensie, inclusiv cele rezultate din actualizarea/recalcularea/revizuirea drepturilor la pensie sau/şi cele privind alte prestaţii de asigurări sociale ale personalului prevăzut la alin. (1). „

În procesele de tipul celor enumerate la art. 1 alin. (1) şi (2) din ordonanţa de urgenţă, legiuitorul delegat a instituit următoarele condiţii de admisibilitate pentru sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile: a) existenţa unei cauze aflate în curs de judecată; b) completul de judecată să fie învestit cu soluţionarea cauzei în primă instanţă sau în calea de atac; c) să existe o chestiune de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei; d) chestiunea de drept invocată să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare şi nici al unei statuări anterioare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Verificând îndeplinirea acestor condiţii, se constată că întrebarea ce face obiectul sesizării priveşte condiţiile de recunoaştere a dreptului la pensie pentru invaliditate cuvenite consilierilor de conturi, aceştia intrând în categoria personalului plătit din fonduri publice la care se referă alin. (1) al art. 1, astfel încât, faţă de prevederile art. 1 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, este îndeplinită cerinţa de admisibilitate care rezultă din acest text legal.

Litigiul în care s-a dispus sesizarea instanţei supreme se află pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, ca instanţă competentă să judece în apel.

Totodată, asupra chestiunii care formează obiectul sesizării Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat anterior pe calea unui recurs în interesul legii ori a unei alte hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept.

În ceea ce priveşte condiţia existenţei unei chestiuni de drept de a cărei lămurire să depindă soluţionarea pe fond a cauzei, în jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept s-a statuat că sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile trebuie să aibă ca obiect o problemă de interpretare juridică ce necesită cu pregnanţă a fi lămurită, care să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept şi al înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii.

Astfel, în Decizia nr. 72 din 16 octombrie 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 901 din 16 noiembrie 2017, cu privire la cerinţa chestiunii de drept, s-a arătat că, „în înţelesul legii, chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită trebuie să fie specifică, urmărind interpretarea punctuală a unui text legal, fără a-i epuiza înţelesurile sau aplicaţiile; întrebarea instanţei trebuie să fie una calificată, iar nu generică şi pur ipotetică. În acelaşi timp, problema de drept trebuie să fie reală, iar nu aparentă, să privească interpretarea diferită sau contradictorie a unui text de lege, a unei reguli cutumiare neclare, incomplete sau, după caz, incerte ori incidenţa unor principii generale ale dreptului, al căror conţinut sau a căror sferă de acţiune sunt discutabile”. (paragrafele 51 şi 52)

Prevederile art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 impun drept condiţie de admisibilitate a sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile existenţa unei chestiuni de drept, iar noţiunea de „chestiune de drept” are, în acest context, înţelesul dat de art. 519 din Codul de procedură civilă, deoarece termenii folosiţi de legiuitor sunt aceiaşi, iar art. 4 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 prevede că „dispoziţiile prezentei ordonanţe de urgenţă se completează cu cele ale Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi cu celelalte reglementări aplicabile în materie”.

În acest sens, jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în cauzele în care s-au formulat sesizări potrivit Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, a subliniat, în mod consistent şi lipsit de echivoc, necesitatea ca sesizarea să privească o chestiune veritabilă de drept, invalidând opinia în sensul că, odată îndeplinite cerinţele de admisibilitate de la paragraful 40, lit. a), b) şi d), sesizarea devine obligatorie (a se vedea, exemplificativ, deciziile nr. 54 din 21 octombrie 2024, nr. 86 din 18 noiembrie 2024, nr. 77 din 18 noiembrie 2024 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept).

Aceleaşi decizii subliniază cu claritate necesitatea ca instanţa de trimitere, cu ocazia îndeplinirii obligaţiei de motivare a încheierii de sesizare, să procedeze la argumentarea caracterului dificil al chestiunii de drept prin prezentarea motivelor pentru care norma legală a cărei interpretare se cere este neclară sau susceptibilă de interpretări diferite, ceea ce ar face necesară declanşarea mecanismului de unificare de faţă.

Această necesitate a fost subliniată în multiple decizii ale Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, dintre care menţionăm exempli gratia Decizia nr. 7 din 20 ianuarie 2025: ” 71. Jurisprudenţa consolidată în legătură cu această condiţie de admisibilitate (cea a existenţei unei chestiuni de drept de care să depindă soluţionarea cauzei, n. red.) rămâne de actualitate şi după intrarea în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, dat fiind că în preambulul acestei ordonanţe de urgenţă s-a ţinut seama de «faptul că măsurile legislative propuse pot influenţa pozitiv activitatea instanţelor judecătoreşti, în condiţiile în care, încă dintr-o etapă incipientă, s-ar asigura clarificarea unor chestiuni dificile de drept». 72. Nu poate fi omis în acest sens că art. 520 alin. (1) din Codul de procedură civilă prevede că încheierea de sesizare trebuie să cuprindă şi punctul de vedere al completului de judecată, care astfel este primul ţinut să stabilească dacă există o problemă de interpretare a textului legal, care implică riscul unor dezlegări ulterioare diferite în practica judiciară. 73. Această exigenţă legală, subsumată condiţiei privind ivirea unei chestiuni de drept, a fost în mod constant subliniată în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, considerându-se că încheierea de sesizare trebuie să releve reflecţia judecătorilor din completul învestit cu soluţionarea cauzei asupra diferitelor variante de interpretare posibile şi asupra argumentelor de natură să le susţină, pentru a da temei iniţierii mecanismului de unificare jurisprudenţială reprezentat de hotărârea prealabilă (Decizia nr. 57 din 28 septembrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1170 din 3 decembrie 2020; Decizia nr. 26 din 12 aprilie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 568 din 3 iunie 2021; Decizia nr. 50 din 14 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 844 din 3 septembrie 2021). 74. Prin urmare, revine instanţei de trimitere obligaţia identificării în concret a chestiunii de drept care necesită interpretare, exprimarea punctului de vedere al instanţei de trimitere contribuind astfel la a se stabili dacă problema de drept cu privire la care i se solicită instanţei supreme să o dezlege este una reală, având vocaţie de a convinge şi, din această perspectivă, că sunt întrunite condiţiile de admisibilitate a sesizării (a se vedea, exemplificativ, deciziile pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în cadrul mecanismului formal de unificare a jurisprudenţei, respectiv Decizia nr. 2 din 22 ianuarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 178 din 26 februarie 2018; Decizia nr. 41 din 7 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 979 din 13 octombrie 2021; Decizia nr. 5 din 30 ianuarie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 189 din 6 martie 2023; Decizia nr. 7 din 30 ianuarie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 155 din 23 februarie 2023; Decizia nr. 14 din 13 martie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 333 din 20 aprilie 2023; Decizia nr. 70 din 23 octombrie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1112 din 11 decembrie 2023). „

În acest context normativ şi jurisprudenţial, în contrast cu aprecierile instanţei de trimitere, se subliniază că este necesară, în primul rând, existenţa unei chestiuni de drept, în sensul mai sus dezvoltat, iar primul examen de admisibilitate în acest sens va fi realizat de instanţa chemată a aprecia asupra necesităţii de a dispune sesizarea, care nu este obligată a proceda conform art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, ci este ţinută a „verifica” şi „constata” dacă sunt îndeplinite condiţiile legale pentru sesizare. În al doilea rând şi cumulativ primei condiţii, este necesară prezentarea în încheierea de sesizare a argumentelor ce conturează existenţa în speţă a unei atare chestiuni dificile de drept.

Or, expunând punctul de vedere al completului de judecată asupra chestiunii ce face obiectul sesizării, instanţa de trimitere arată în mod neechivoc că norma legală a cărei interpretare se cere [art. 49 alin. (4) din Legea nr. 94/1992] nu reglementează dreptul consilierilor de conturi la pensia de invaliditate în mod similar cu al magistraţilor, după cum nici Legea nr. 303/2022 nu cuprinde o dispoziţie în acest sens aplicabilă categoriei profesionale din care face parte reclamanta.

De altfel, cuprinsul încheierii de sesizare relevă faptul că în speţă nu se pune o problemă de interpretare a normei în discuţie, lipsind vreun argument privind caracterul neclar sau echivoc al textului ori posibilitatea ca acesta să fie susceptibil de mai multe interpretări.

Dimpotrivă, se arată că necesitatea acordării dreptului consilierilor de conturi la pensia de invaliditate în aceleaşi condiţii cu magistraţii rezultă din recunoaşterea de către Curtea Constituţională a unui statut similar al acestor două categorii profesionale din perspectiva incompatibilităţilor, interdicţiilor, responsabilităţilor şi riscurilor, ceea ce împiedică o diferenţă de tratament cu privire la orice drept de asigurări sociale, nu numai la pensia de serviciu.

Se face, în acest context, trimitere la Decizia Curţii Constituţionale nr. 297/2012, prin care s-a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 lit. h) din Legea nr. 119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor şi ale art. 196 lit. j) din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, în măsura în care se aplică şi consilierilor de conturi, reţinându-se în considerentele cu caracter decizoriu: ” (…) Curtea, observând că atât consilierii de conturi, cât şi judecătorii sunt independenţi în exercitarea funcţiei, respectiv a mandatului lor şi inamovibili pe durata exercitării acestora, a concluzionat că statutul consilierilor de conturi este similar cu cel al judecătorilor, fapt care justifică acordarea consilierilor de conturi a unei pensii de serviciu similar judecătorilor. Aşadar, Curtea constată că asimilarea consilierilor de conturi, sub aspectul incompatibilităţilor, cu magistraţii este realizată printr-o normă de rang constituţional, aspect decisiv în analiza Curţii. În consecinţă, Curtea reţine că statutul consilierilor de conturi reclamă acelaşi tratament cu cel al judecătorilor sub aspectul modului de stabilire a cuantumului pensiei, dar nu şi sub cel al condiţiilor necesare a fi întrunite pentru a se putea emite decizia de pensionare, legiuitorul fiind liber să stabilească atât criteriile, cât şi condiţiile de pensionare. Însă legiuitorul nu are nicio marjă de apreciere în privinţa modului de stabilire a cuantumului pensiei consilierilor de conturi, mod care trebuie să fie identic cu cel aplicabil judecătorilor.”

Cu alte cuvinte, punctul de vedere al instanţei de trimitere – fără a releva vreo dificultate de interpretare a normei, cum s-a arătat, ci, dimpotrivă, recunoscând explicit claritatea acesteia – apreciază necesar a recunoaşte dreptul pretins de reclamantă pentru argumente ce derivă din art. 16 alin. (1) din Constituţia României (egalitatea în faţa legii), respectiv din observaţia că instanţa de contencios constituţional a statuat în sensul unei egalităţi de statut constituţional între consilierii de conturi şi magistraţi, ce ar reclama un tratament egal în privinţa pensiei de invaliditate (drept care nu a făcut obiectul analizei în Decizia nr. 297/2012), extinzând astfel domeniul explicit de aplicare al prevederilor art. 211 alin. (5) din Legea nr. 303/2022 privind statutul judecătorilor şi procurorilor la o altă categorie de persoane.

Aceste repere nu sunt însă specifice unei dezlegări cum este cea solicitată instanţei supreme în cauza de faţă, deoarece argumentele deduse spre analiză nu presupun interpretarea legii, ci implică a se reţine că norma în discuţie aduce atingere unor principii consacrate la nivel constituţional, operaţiune ce nu este deschisă instanţei de drept comun, care nu are competenţa de a constata ea însăşi neconformitatea cu Legea fundamentală a unei dispoziţii dintr-o lege sau ordonanţă aplicabilă în litigiul ce se judecă.

Mai mult, nu poate face obiectul mecanismului de unificare de faţă nici verificarea unei încălcări a art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (privind interzicerea discriminării).

Dacă situaţia premisă a acestei dispoziţii convenţionale este reţinută, instanţa învestită cu soluţionarea cauzei are competenţa deplină de a verifica dacă rezultatul aplicării legii naţionale se constituie într-un tratament diferit aplicat unei persoane aflate într-o situaţie identică, pentru că aceasta nu reprezintă o operaţiune de interpretare a legii, singura ce poate face obiectul unei sesizări pentru dezlegarea unei chestiuni de drept.

Circumstanţele expuse în cele ce precedă relevă că în cauză nu se poate identifica o chestiune de drept care să necesite declanşarea mecanismului de unificare de faţă, ceea ce atrage inadmisibilitatea sesizării.